Ştefan, omul cu vântul

Bună ziua,

Sunt Laura Tencaliuc, o huţulcă din nordul Buco­vinei, şi vă propun să ascultaţi povestea bunicului meu, Ştefan-Omul Cu Vântul. Unii huţuli sunt mai mult decât ar putea să încapă într-un articol, însă în amin­tirea lui Ştefan, vă propun să publicaţi acest ma­terial. Prin ochii copilului naiv, am surprins momente unice, le-am trăit fără să le caut sensul şi doresc să le împărtăşesc şi celorlalţi.
Vă transmit toate urările de bine,
Boje pomohai,
Laura Tencaliuc

Cuvântul care a stârnit vântul

Astăzi, după mult timp de la moartea bunicului, încerc să înţeleg dramatismul războiului dintre moşul Ştefan şi una dintre cele mai colosale forţe din creaţia lui Dumnezeu: VÂNTUL.
Stăteam mai mult pe afară, înăuntru fiind mare durere. Aş fi vrut să intru, dar dintr-o sensibilitate des­pre care nu ştiu dacă este bună sau rea, chiar dacă vo­iam să-l priveghez pe bunicul meu, pe care l-am iubit foarte mult, ceva mă oprea să intru. Neputând să-l vizitez mai des, păstram în suflet nostalgia unui om falnic, puternic, sincer, înţelept, care avea grijă întot­dea­una să se îmbrace după rân­duiala huţulilor. Uneori, bunica Olga îl certa cu duioşie: "Măi, moşule, nu te mai găti atâta în oglindă. Eşti bătrân şi ai şi ne­poţi". Toate aceste gânduri îmi năvăleau în memoria mea afec­tivă, eu nepreaştiind ce-i cu satul Ulma şi cu acest cătun, numit Măgura. Pe de altă parte, uitân­du-mă peste nişte hărţi austriece, am înţeles că acest loc este unul misterios, crepuscular.Detectivistica mea pe hărţi era una complexă. Fiind un copil uitat de cei mari, aveam libertatea să-mi inventez diverse identităţi. Eram fascinată de vorbirea cu Dumnezeu din pod, astfel încât duceam o viaţă dublă, triplă sau chiar po­livalentă. Când reveneam din pod, cu picioarele pe pământ, îmi luam pelerina şi de­veneam detectiv de Ulma şi suburbii. De foar­te mul­te ori, cu curio­zi­tatea de­tec­tivului de co­paci, des­copeream zi de zi, chiar şi noaptea, nevă­zu­tul. Aşa am descoperit în­tr-o zi trun­chiul ars şi mă pre­­găteam să scriu un ra­port către cei care nu-l ve­deau şi eram foarte su­părată că ceilalţi nu-l văd. Mă vede mama puţin acri­tă şi za­ha­risită şi mă în­trea­bă: "Ce ai fato?". "Ma­mă, aş vrea să-ţi spun un secret. Sigur se vor petrece lucruri rele în Ulma şi împrejurimi. Copacul ars cine ştie ce pre­vesteşte?". Uitându-se mama în ochii mei a început să râdă în hohote. "Stai, fată, să-ţi spun cum stă treaba cu copacul acesta. Eu cu uncheşu Gicu i-am dat foc şi a ars două săptămâni, pentru că răchita nu-i bună la ni­mic, nici măcar de chibrituri". Puţin supărată pe ma­ma că mi-a dejucat planul detec­tivistic, m-am hotărât să descopăr alte mistere, mai adânci. Podul casei bunicilor era locul meu preferat de meditaţie. Mă în­trebam cum trăiau oa­menii pe vre­muri, ce se întâmpla în Ulma cu mulţi ani în urmă sau mă bucuram de cutiuţele vechi pline cu monede. În afară de pădurile pe care le cutreieram seara, când aduceam vacile lamuls, mă bucuram ne­spus să stau în podul casei bunicilor. Acolo, printre lucrurile demult uitate, ţeseam poveşti şi scenarii despre trecut. Adu­nam pozele vechi ale mătuşilor şi mă în­tre­bam de ce fetele de pe vremuri erau atât de aranjate şi distinse, iar fetele mai mari decât mine cu câţiva ani sunt atât de deşucheate şi neîngrijite. Bunicul, întot­deauna tăcut, dotat cu înţelepciune bătrânească, mă fascina. Mă întrebam mereu ce secrete păstrează omul acesta şi îmi băteam capul să înţeleg ce gândeşte. Devenisem un spion care îl urmărea pe Ştefan mereu, deşi aparent părea că sunt o fetiţă preocupată de joacă sau de năzbâtii. Cu grebla în spate, bunicul ajun­gea agale în ţarenca, privea în zare şi se în­china. Părea neliniştit şi gânditor. Îl preocupa ceva, dar tăcea. Soa­rele încălzea peste măsură de tare, muştele deveneau enervante, iar bu­nicul învârtea pologul şi se gândea prea mult la ceva şi eu nu înţelegeam la ce. Nu băga în seamă nici sporovăielile mătuşilor, nici gălăgia din jur. Într-o zi, bunicul şi-a potrivit pe cap pălăria verde, de om al pădurilor, cu frumoasa pană de vultur, şi a în­ceput să adune fânul în căpiţe, cu iuţime. Se uita în zare fără să ştie că Duşmanul era foarte aproape de el. Şuierând puternic, Vehorul cel rău i-a luat pe sus pălăria şi a trântit-o în bahnă. Enervat, dar ca un om răbdător, care nu-şi pierde firea cu una cu două, Ştefan continua să adune fânul în căpiţe şi se grăbea să facă odeanocul. Vehorul s-a întors şi i-a stricat bunicului căpiţele clă­dite, iar paiele de fân, strânse cu atâta trudă, i-au fost împrăştiate peste tot. Deznădăjduit, bunicul a lovit cu furca în stânga şi-n dreapta, s-a luptat cu vân­tul invizibil şi, ca un om care vede mai mult decât ceilalţi, strigă cu putere, uitându-se în sus: "Sleah be che trafeu, ciorti. So hoces vîd meani?". Blestemul bu­nicului nu l-a atins câtuşi de puţin pe Marele VÂNT, care, cu o forţă superioară unui pământean, s-a trans­for­mat în vihola şi i-a stricat odeanocul bu­nicului. Udat până la piele deploaie, buni­cul aruncă furca, îşi luă pălăria din bahnă şi se retrase încet, spre casă. Mun­cit de gân­durile că nu-şi va termina fânul, iar va­cile nu vor avea hrană la iarnă, bunicul făcu o cruce mare şi spuse o rugăciune cu ochii umezi.
Trâmbiţa răsună peste munţii Ulmei, iar plânsetele ce se aud din casă sunt sfâşietoare. Bunica plânge şi se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o în aceeaşi zi ca pe moşul ei. În dru­mul înspre biserica de după deal, la a unspre­zecea Evanghelie, soarele s-a ascuns, iar nori pământii au acoperit cerul, de parcă s-ar fi mâ­niat din nu ştiu care motiv. Veneau din toate părţile, amenin­ţători şi plini. Vântul a început iarăşi să-şi arate mânia, copacii se mişcau în­tr-o parte şi-n alta, gata să se rupă, iar pe bu­zele ulmanilor speriaţi se putea citi "Boje Borone nas". Nu mai era mult până la biserica unde s-ar fi putut adăposti. Văduva lui Ivan nu ridica nici măcar privirea din pământ. În genunchi, clătinân­du-se şi cu voce tremurândă, tanti Caterena repeta în­truna "Ni uvede nas, ni zbave nas, oblicavolo, Amin!" Nu i s-a întâmplat nimic mulţimii. Vântul s-a dezlăn­ţuit pentru că avea o răfuială cu Ştefan. L-a urnit puţin din sicriu, bucuros că nu mai aude blestemul bătrâ­nului. Parcă i-ar fi şoptit la ureche un "Ha" sau poate un "Sîc", apoi a urlat mai tare şi a luat cu el în văzduh voalul ce-i acoperea trupul.
De la moartea bunicului nu am reuşit să înţeleg ce socoteli a avut vântul cu el, dar amintirea bătrânului de la munte care miroase a fân şi rumeguş rămâne vie în mintea mea.

Explicaţiile cuvintelor huţule:

Ţarenca - livadă;
Vehor - vârtej;
Odeanoc - baza clăii;
Sleah be che trafeu. So hoces vîd meani? - Ne­cu­ratul să te ia. Ce vrei de la mine?
Vihola - vânt cu ploaie;
Boje Borone nas - Doamne, fereşte-ne de rău;
Ni uvede nas, ni zbave nas, oblicavolo, Amin! - Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel Rău, Amin.

LAURA TENCALIUC - sat Moldova-Suliţa, jud. Suceava