Ștefan, omul cu vântul

Bună ziua,

Sunt Laura Tencaliuc, o huțulcă din nordul Buco­vinei, și vă propun să ascultați povestea bunicului meu, Ștefan-Omul Cu Vântul. Unii huțuli sunt mai mult decât ar putea să încapă într-un articol, însă în amin­tirea lui Ștefan, vă propun să publicați acest ma­terial. Prin ochii copilului naiv, am surprins momente unice, le-am trăit fără să le caut sensul și doresc să le împărtășesc și celorlalți.
Vă transmit toate urările de bine,
Boje pomohai,
Laura Tencaliuc

Cuvântul care a stârnit vântul

Astăzi, după mult timp de la moartea bunicului, încerc să înțeleg dramatismul războiului dintre moșul Ștefan și una dintre cele mai colosale forțe din creația lui Dumnezeu: VÂNTUL.
Stăteam mai mult pe afară, înăuntru fiind mare durere. Aș fi vrut să intru, dar dintr-o sensibilitate des­pre care nu știu dacă este bună sau rea, chiar dacă vo­iam să-l priveghez pe bunicul meu, pe care l-am iubit foarte mult, ceva mă oprea să intru. Neputând să-l vizitez mai des, păstram în suflet nostalgia unui om falnic, puternic, sincer, înțelept, care avea grijă întot­dea­una să se îmbrace după rân­duiala huțulilor. Uneori, bunica Olga îl certa cu duioșie: "Măi, moșule, nu te mai găti atâta în oglindă. Ești bătrân și ai și ne­poți". Toate aceste gânduri îmi năvăleau în memoria mea afec­tivă, eu nepreaștiind ce-i cu satul Ulma și cu acest cătun, numit Măgura. Pe de altă parte, uitân­du-mă peste niște hărți austriece, am înțeles că acest loc este unul misterios, crepuscular. Detectivistica mea pe hărți era una complexă. Fiind un copil uitat de cei mari, aveam libertatea să-mi inventez diverse identități. Eram fascinată de vorbirea cu Dumnezeu din pod, astfel încât duceam o viață dublă, triplă sau chiar po­livalentă. Când reveneam din pod, cu picioarele pe pământ, îmi luam pelerina și de­veneam detectiv de Ulma și suburbii. De foar­te mul­te ori, cu curio­zi­tatea de­tec­tivului de co­paci, des­copeream zi de zi, chiar și noaptea, nevă­zu­tul. Așa am descoperit în­tr-o zi trun­chiul ars și mă pre­­găteam să scriu un ra­port către cei care nu-l ve­deau și eram foarte su­părată că ceilalți nu-l văd. Mă vede mama puțin acri­tă și za­ha­risită și mă în­trea­bă: "Ce ai fato?". "Ma­mă, aș vrea să-ți spun un secret. Sigur se vor petrece lucruri rele în Ulma și împrejurimi. Copacul ars cine știe ce pre­vestește?". Uitându-se mama în ochii mei a început să râdă în hohote. "Stai, fată, să-ți spun cum stă treaba cu copacul acesta. Eu cu uncheșu Gicu i-am dat foc și a ars două săptămâni, pentru că răchita nu-i bună la ni­mic, nici măcar de chibrituri". Puțin supărată pe ma­ma că mi-a dejucat planul detec­tivistic, m-am hotărât să descopăr alte mistere, mai adânci. Podul casei bunicilor era locul meu preferat de meditație. Mă în­trebam cum trăiau oa­menii pe vre­muri, ce se întâmpla în Ulma cu mulți ani în urmă sau mă bucuram de cutiuțele vechi pline cu monede. În afară de pădurile pe care le cutreieram seara, când aduceam vacile la muls, mă bucuram ne­spus să stau în podul casei bunicilor. Acolo, printre lucrurile demult uitate, țeseam povești și scenarii despre trecut. Adu­nam pozele vechi ale mătușilor și mă în­tre­bam de ce fetele de pe vremuri erau atât de aranjate și distinse, iar fetele mai mari decât mine cu câțiva ani sunt atât de deșucheate și neîngrijite. Bunicul, întot­deauna tăcut, dotat cu înțelepciune bătrânească, mă fascina. Mă întrebam mereu ce secrete păstrează omul acesta și îmi băteam capul să înțeleg ce gândește. Devenisem un spion care îl urmărea pe Ștefan mereu, deși aparent părea că sunt o fetiță preocupată de joacă sau de năzbâtii. Cu grebla în spate, bunicul ajun­gea agale în țarenca, privea în zare și se în­china. Părea neliniștit și gânditor. Îl preocupa ceva, dar tăcea. Soa­rele încălzea peste măsură de tare, muștele deveneau enervante, iar bu­nicul învârtea pologul și se gândea prea mult la ceva și eu nu înțelegeam la ce. Nu băga în seamă nici sporovăielile mătușilor, nici gălăgia din jur. Într-o zi, bunicul și-a potrivit pe cap pălăria verde, de om al pădurilor, cu frumoasa pană de vultur, și a în­ceput să adune fânul în căpițe, cu iuțime. Se uita în zare fără să știe că Dușmanul era foarte aproape de el. Șuierând puternic, Vehorul cel rău i-a luat pe sus pălăria și a trântit-o în bahnă. Enervat, dar ca un om răbdător, care nu-și pierde firea cu una cu două, Ștefan continua să adune fânul în căpițe și se grăbea să facă odeanocul. Vehorul s-a întors și i-a stricat bunicului căpițele clă­dite, iar paiele de fân, strânse cu atâta trudă, i-au fost împrăștiate peste tot. Deznădăjduit, bunicul a lovit cu furca în stânga și-n dreapta, s-a luptat cu vân­tul invizibil și, ca un om care vede mai mult decât ceilalți, strigă cu putere, uitându-se în sus: "Sleah be che trafeu, ciorti. So hoces vîd meani?". Blestemul bu­nicului nu l-a atins câtuși de puțin pe Marele VÂNT, care, cu o forță superioară unui pământean, s-a trans­for­mat în vihola și i-a stricat odeanocul bu­nicului. Udat până la piele de ploaie, buni­cul aruncă furca, își luă pălăria din bahnă și se retrase încet, spre casă. Mun­cit de gân­durile că nu-și va termina fânul, iar va­cile nu vor avea hrană la iarnă, bunicul făcu o cruce mare și spuse o rugăciune cu ochii umezi.
Trâmbița răsună peste munții Ulmei, iar plânsetele ce se aud din casă sunt sfâșietoare. Bunica plânge și se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o în aceeași zi ca pe moșul ei. În dru­mul înspre biserica de după deal, la a unspre­zecea Evanghelie, soarele s-a ascuns, iar nori pământii au acoperit cerul, de parcă s-ar fi mâ­niat din nu știu care motiv. Veneau din toate părțile, amenin­țători și plini. Vântul a început iarăși să-și arate mânia, copacii se mișcau în­tr-o parte și-n alta, gata să se rupă, iar pe bu­zele ulmanilor speriați se putea citi "Boje Borone nas". Nu mai era mult până la biserica unde s-ar fi putut adăposti. Văduva lui Ivan nu ridica nici măcar privirea din pământ. În genunchi, clătinân­du-se și cu voce tremurândă, tanti Caterena repeta în­truna "Ni uvede nas, ni zbave nas, oblicavolo, Amin!" Nu i s-a întâmplat nimic mulțimii. Vântul s-a dezlăn­țuit pentru că avea o răfuială cu Ștefan. L-a urnit puțin din sicriu, bucuros că nu mai aude blestemul bătrâ­nului. Parcă i-ar fi șoptit la ureche un "Ha" sau poate un "Sîc", apoi a urlat mai tare și a luat cu el în văzduh voalul ce-i acoperea trupul.
De la moartea bunicului nu am reușit să înțeleg ce socoteli a avut vântul cu el, dar amintirea bătrânului de la munte care miroase a fân și rumeguș rămâne vie în mintea mea.

Explicațiile cuvintelor huțule:

Țarenca - livadă;
Vehor - vârtej;
Odeanoc - baza clăii;
Sleah be che trafeu. So hoces vîd meani? - Ne­cu­ratul să te ia. Ce vrei de la mine?
Vihola - vânt cu ploaie;
Boje Borone nas - Doamne, ferește-ne de rău;
Ni uvede nas, ni zbave nas, oblicavolo, Amin! - Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel Rău, Amin.

LAURA TENCALIUC - sat Moldova-Sulița, jud. Suceava