Spectator la facerea lumii
- Cătălin, când toată lumea migrează spre Capitală, sub pretextul că "aici se trag sforile", tu i-ai întors politicos spatele și te-ai stabilit într-un sat din Țara Hațegului. De ce?
- Dacă îmi dai voie, o să îți răspund cu o altă întrebare. Ce ai prefera? Să te trezești în fiecare dimineață, într-un apartament din cartierul Crângași și să îți bei cafeaua privind blocul de vizavi, pe care scrie cu litere de-o șchioapă "Moarte calicului Cipilic", să asculți la nesfârșit zdrăngănitul tramvaiului de pe Calea Giulești și să miroși eșapamentele scumpe ale multinaționaliștilor grăbiți spre birou, sau să te trezești într-o căsuță de o sută de ani și să începi ziua cu o rugăciune, pentru că în timp ce vezi culmile înzăpezite ale Retezatului, în jurul tău sunt milioane de fluturi, cerul e plin de cântecul păsărilor nevăzute și undeva, pe dealul din curtea ta, merg agale către izvor cerbii? Mie mi-a fost foarte ușor să aleg. Și nu am ales să întorc spatele Bucureștiului, ci să mă îndrept cu fața către munți, pentru că nu mi-a plăcut să trăiesc niciodată în opoziție, ci în acord cu ceea ce vreau. În studenție, și chiar și câțiva ani mai târziu, Bucureștiul a fost un loc minunat, dar în ultimul timp, pentru mine a devenit un oraș care îți ia mai mult decât îți dă. Așa că am hotărât să rămânem prieteni, dar de la distanță. Acum sunt într-un loc fantastic, oriunde ai privi, vezi viața pulsând, o frumusețe curată și nesfârșită te invadează odată cu mirosul de cimbrișor, iar pe Dumnezeu îl simt atât de aproape, încât și iarba pe care o calci te smerește. Când ajungi să trăiești în mijlocul unei asemenea minunății, lucrurile capătă altă valoare, "sforile" sunt insignifiante, ce e important e în altă parte.
- Cum e acolo? Cum arată o zi din viața ta?
- Părinții și o bună parte dintre prieteni au fost îngrijorați de mutarea mea la țară. Am înțeles neliniștea lor, pentru că satul românesc încă mai poartă imaginea aceea de fundătură la capătul lumii, cu praf, purici și noroaie, în care eventual te retragi la pensie, așteptând, un pic senil, să îți vină rândul să miroși florile la rădăcină. Numai că lucrurile s-au schimbat. Prozaic vorbind, am toate condițiile de la oraș, începând cu asfaltul din fața porții și până la internet wireless de mare viteză, deși e un sătuc pierdut la poalele Munților Poiana Ruscă. Când eram copil, mi-aduc aminte că făceam o zi și o noapte până în satul bunicilor mei și schimbam trei trenuri. Era o adevărată aventură. Acum, mă urc în mașină și cât fac până la București, tot atâta fac și până la Viena. În rest, aici o zi depinde foarte mult de anotimp. A venit, în sfârșit, primăvara și vremea s-a încălzit. Dorm cu geamurile deschise și dimineața mă trezește mirosul salcâmilor și cântecul păsărilor. Îmi beau cafeaua pe treptele casei sau pe malul râului din apropiere și în fiecare dimineață sunt spectator la facerea lumii, pentru că zorii înroșesc munții, norii se ridică încet și învolburat, cețurile se risipesc deasupra pădurilor de mesteceni. Parcă atunci se desprinde cerul de pământ. Zilele astea e momentul să pregătesc grădina, așa că m-am ocupat destul de mult de ea. Dacă vor răsări toate florile pe care le-am pus, o să am "flori cu casă" nu "o casă cu flori". Inclusiv pentru curte am luat un sac de semințe de fân și le-am semănat în loc de gazon. La nouă dimineața fix, pe ceas, când termin eu cu grădina, vine la micul dejun o veveriță care locuiește într-un nuc, în apropiere. Ne salutăm, ea merge și își ia ce dorește dintre alune, semințe și mere pe care i le pregătesc. Are trei pui și e foarte fericită cu ce primește de la mine, așa cred. Și când pleacă ea, pornesc și eu o tură cu bicicleta. Am o bicicletă veche, zici că e din al doilea război mondial, dar îmi place foarte mult, seamănă cu cea a bunicului meu. Și merg, de obicei, într-o plimbare până la biserica din Densuș și înapoi. La ora aia, soarele încălzește roua și toate câmpurile miros a ierburi și a fân umed și iau în piept toate mirosurile astea de paradis. Mă întorc acasă și până seara scriu. Și dacă am măcar o pagină de care să fiu mulțumit, merg să beau o țuică cu vecinul Băiuț. Vecinul Băiuț era în tinerețe cel mai puternic om din sat, ridica într-o singură mână un cauciuc de tractor de șase ori și, în plus, e mare fan Humphrey Bogart.
"Reporter d'amour"
- Schimbarea asta ți-a influențat în vreun fel și condeiul? Totuși, ești un reporter înveterat, iar meseria asta e flămândă după forfotă, după senzațional, după oameni...
- Nu știu dacă mi-a influențat scrisul. Cititorii revistei ar putea să spună cel mai bine. Eu însă sunt mai liniștit, am câștigat în interiorul meu o zonă de pace, care simt că se hrănește din acest loc, și mie nu mi se pare puțin lucru, având în vedere lumea și ritmul în care trăim astăzi. Ca reporter... M-a întrebat odată un jurnalist francez dacă sunt "grand reporter". Francezii îi numesc așa pe cei ce scriau sau scriu de pe front, din zonele de conflict, acolo unde îți riști viața în fiecare oră, în special așa numiții "reporters de guerre". I-am spus că eu nu sunt grand reporter, nu sunt "reporter de război". Mă consider mai degrabă un "reporter d'amour", linia întâi a frontului meu poate să fie oriunde se află iubire. Iubirea poate să fie câteodată un câmp de luptă mai greu de descifrat și mult mai nuanțat decât cel în care cad obuzele. Printr-o fericită coincidență, și Țara Hațegului pare așa, un tărâm din inima României, cumva între lumi. Găsesc aici oameni, locuri și subiecte, cât să scriu zece vieți, așa că nu îmi lipsește chiar nimic.
- Sunt viețile oamenilor de la țară mai palpitante decât ale celor de la oraș? Dacă stai pitit în birtul din sat, mai auzi întâmplări din acelea fabuloase, ca pe vremuri?
- În primul rând, viețile lor mi se par mai curate și mai pline de sens. Ei muncesc enorm și, de multe ori, munca este foarte grea, cu vite multe, cu oi, cu pământuri pe care le muncesc de dimineață până seara. Și cu toate astea, nu i-am auzit să se plângă, iar la biserică vin duminica cu fețe luminoase, îmbrăcați frumos și stau smeriți cu câte o lumânare în mână sau cântă cu o fericire pe care e greu să o înțelegi. Mă simt foarte mic în fața lor, mi se pare că au o forță și o putere interioară la care noi, orășenii, nici nu visăm. Un lucrător cu ziua care muncește să aibă bani de pâine pentru el, soția și copilul său, mi-a zis într-o zi că el nu are nimic al lui și de-aia tot ce văd eu în jur, de la Retezat până în Parâng și mai departe, îi aparține. Și dacă Dumnezeu i-ar lua și familia, ar sta pe o grămadă de moloz și și-ar scărpina rănile cu un ciob, așa cum a făcut și Iov când a pierdut tot, dar i-ar rămâne credința lui și pe-aia nimeni nu i-o poate lua. Când îți spune asta un om care abia supraviețuiește de la o zi la alta și ți-o spune liniștit, fără mândrie și fără emfază, îți vine să intri în pământ de rușine, că ți-ai dorit vreodată iPhone.
"Deschid ochii și când văd Retezatul mă simt cu adevărat acasă"
- Poți să scrii oriunde? N-ai nevoie de un spațiu creat în timp, familiar, un loc doar al tău?
- Când scriu, e ca și cum aș face dragoste: am nevoie de intimitate. Am nevoie de un spațiu al meu, ca să pot să-mi depășesc pudoarea din fața foii albe. Pentru mine, scrisul are ceva ritualic în el, trebuie să mă apuc atunci când simt că interior sunt pregătit pentru momentul acela. Din cauza asta, scriu și destul de greu. Câteodată, beau doi litri de cafea și tot aștept să apară acel moment magic în care să scriu primul cuvânt. Am nevoie de liniște totală și mai ales de ordine. Dacă nu e ordine și masa nu e doar cu foile mele, am impresia că gândurile iau cumva forma lucrurilor din cameră, că se încâlcesc și își schimbă locul, pentru a rămâne în aceeași dezordine care e și în jurul meu. Oricum, există un mecanism interior și, când știu că am de scris un text, chiar dacă durează trei zile până mă apuc de el, simt că o parte a capului meu deja lucrează la el. E un soi de perioadă de gestație, pe care nu am cum să o ocolesc. În redacție, chiar glumeam pe tema asta și, când terminam documentarea pe teren și urma să scriem acasă, ne salutam la despărțire cu "Îți doresc naștere ușoară!".
- După ce ai trăit, ca student, la Paris, apoi în București, poți spune acum că sufletul tău și-a găsit, în sfârșit, casa?
- Bucureștiul a fost un acasă provizoriu, fără de care nu se putea. Parisul este un acasă intelectual, este o patrie intelectuală, în care mă întorc cel puțin o dată pe an și mă simt extraordinar. În rest, citesc în continuare "Le Monde" și "Libération" și în sat, la Mesteacăn. Da. Cred că mi-am găsit un acasă în Țara Hațegului. În primul rând, pentru că Ardealul bunicilor mei din partea tatălui m-a tras mai tare decât sudul bunicilor din partea mamei. Nu știu dacă această ruptură nord-sud se va rezolva acum, dar simt că rădăcinile de aici îmi dau o sevă vitală. Sunt aproape de mormântul părintelui Arsenie Boca de la Prislop, la doi pași de cetățile dacice din Munții Șureanu și merg mereu cu bicicleta la Răchitova, unde sunt ruinele primei cetăți făcute de familia Cîndeștilor. Și când deschid ochii dimineața și văd Retezatul, mă simt cu adevărat acasă. Primesc atâta fericire și mă bucur, pentru că nu am făcut nimic să o merit. Nu asta înseamnă acasă, acel loc unde primești iubire necondiționat?
- O ultimă întrebare: în care "acasă" ai sărbătorit Paștele anul acesta?
- Paștele l-am împărțit între cele două familii ale mele: prima parte, împreună cu redacția "Formulei AS", și cea de-a doua parte, împreună cu părinții mei. Sper că am reușit să le dau tuturor măcar jumătate din bunătatea pe care mi-o dau ei mie. A fost o sărbătoare plină și i-am mulțumit, în primul rând, "Sărbătoritului" pentru toate darurile astea. Ziditorul trebuie cinstit înaintea zidirii.