Selecţia "FORMULA AS"

Astăzi vă recomand trei volume care au în comun fap­tul că autorii lor povestesc ex­pe­rien­ţe personale care de­păşesc nombrilismul, de­venind măr­tu­rii despre modul în care istoria secolului 20 românesc a croit procustian destine şi a pus la încercare caractere. Toa­te trei se citesc uşor fiindcă au­torii lor au darul povestirii, sunt ata­şanţi, au umor şi, nu în ulti­mul rând, ne vorbesc des­pre situaţii cunoscute de noi toţi din familie sau pe propria piele, din anii de comunism şi de după 1989.

Irina Pavlovici, "Cu dragoste despre un popor de cuci", Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 184 p.

Autoarea, o mate­maticiană stabilită de 20 de ani la Paris, povesteşte cu vervă în romanul ei de debut ceea ce ştie nemijlocit: viaţa cotidiană de azi a românilor din Franţa. Făcând parte din generaţia emigranţilor de după 1990, plecaţi pentru oportunităţi mai bune de realizare profe­sio­nală şi un trai mai înlesnit, ea îşi fic­ţionalizează propria expe­rien­ţă a trăirii între două lumi, a oglindirii în două tipuri de so­cietate, a permanentei pendu­lări între acolo şi aici, fără să-ţi mai găseşti locul, fiindcă şi acolo, şi aici eşti perceput ca diferit de majoritate, străin. Deşi te do­reşti integrat în ţara de adopţie, cauţi compania celor de aceeaşi obâr­şie, cu care ai în comun limba maternă, obiceiuri, amin­tiri, valori ce-ţi definesc identitatea. De aceea emigranţii se grupează în comunităţi. Romanul Irinei Pavlovici are ca personaj principal colectiv comu­ni­tatea românilor din Franţa, văzută prin ochii unei ti­nere inteligente şi simpatice, Oana Popa. Compe­ti­tivă profesional, angajată la o mare întreprindere pa­ri­ziană, ea face menaj comun de 15 ani cu un inginer olan­dez, Jan, cu hobby-uri artis­tice şi acomodat de bine, de rău cu prietenii români ai iubitei sale. Dacă s-a obişnuit cu festinurile lor tra­diţionale abundente şi in­digeste, stropite cu palincă din belşug, cu lipsa de punctualitate şi alte năravuri bal­canice, cu obiceiuri pentru el "exotice", totuşi în cuplu există un decalaj, resimţit de Oana: "Şi Jan e străin la Paris, cică din cauza mea. Însă o subtilă diferenţă ne separă - el este expatriat, iar noi suntem emigranţi. El vine din Vest, iar noi din Est, teritorii planetare bine determinate nu doar geografic, ci şi psihologic. Jan poate să critice Franţa cât pofteşte cu statutul celui ce are chef să locuiască acum aici, dar care nu poate fi suspectat nici o clipă că a fost silit să-şi lase ţara de obârşie şi pe ai săi din meschine motive economice. Iar pe francezi îi numeşte «localnici» cu o ironie fină pe care noi nu ne-o putem permite". Relaţia lor îndelung rodată ajunge într-un impas când se hotărăsc să aibă un copil, dar încercările eşuează, cu toate tratamentele penibile. Dezamăgit, bărbatul începe să se înstrăineze şi să-şi caute proiecte în ţări îndepărtate. Criza în cuplu şi bă­nu­ielile de infi­delitate coincid cu restructurarea între­prin­derii unde lucrează Oana şi cu ameninţarea şo­ma­jului. În lipsa lui Jan, plecat în Brazilia, tânăra debu­so­lată îşi frecven­tează cercul de români parizieni - prilej pentru ro­mancieră de a schiţa tipologii şi scene sem­ni­ficative, cu introspecţii şi nostalgii de tot râsu-plânsu. Nu lipsesc - cum ar putea? - dezbinarea pe motive de­ri­zorii de orgoliu din asocia­ţiile de români, bârfele ca sport naţional, dar şi soli­daritatea la necaz, drumurile Paris-Bucureşti şi retur cu comisioane comestibile, pre­cum şi confrun­tarea mentalităţii rudelor şi priete­ni­lor de acasă cu aceea a oaspeţilor occidentalizaţi. Toate sunt puse în pagină fluent, colorat, amuzant şi tandru-înţelegător. Doar happy-end-ul e convenţional. Se vede că, în lumea atât de stresantă şi fără prea multe motive de optimism de azi, generoasa Irina Pavlovici a vrut ca, măcar în ficţiunea ei, totul să se termine cu bine.

Sanda Budiş, "Fata tatei şi mama fetei. Istoria unei vieţi între România şi El­ve­ţia", Editura Polirom (tel. 0232/ 21.74.40), 390 p.

Spre deosebire de Irina Pavlovici, d-na Sanda Bu­diş, în vârstă de 86 de ani, nu are ambiţii literare, deşi, privită retrospectiv, "viaţa ei e un roman", ba chiar mai multe. Scrierea se vrea doar o mărturie cu valoare documentară şi pedagogică, după cum ne avertizează în preambul: "Povestea mea este cea a unui om obişnuit care, ca noi toţi, a trăit clipe de Istorie cu I mare şi, în vâltoarea ei, s-a trezit că a pierdut totul de mai multe oi şi a trebuit să pornească literalmente de trei ori de la zero cu un curaj pe care aş dori să-l aveţi şi voi în viaţă". E drept că nu oricine ar fi găsit re­sursele morale şi psihice, energia regenerabilă care au făcut-o pe această admirabilă doamnă să iasă cu bine din toate încercările la care a fost supusă, împreună cu ai ei, din anii '40 ai secolului trecut şi până azi. Năs­cută într-o familie înstărită şi cu tradiţie intelectuală, crescută cu Fräulein, şofer şi servitoare, educată de călugăriţe la cea mai bună şcoală de fete din Bucureşti, Pitar Moş, cu vacanţe la moşie, sporturi şi lecturi, Sanda Budiş a cunoscut nenorocirile înce­pând de la 18 ani. La bombardamentul din 4 aprilie 1944 casa le-a fost complet distrusă, adoratul tată, general al armatei române, profesor la Academia Militară şi autorul a numeroase cărţi de specialitate, aflat pe front, a ajuns prizonier în URSS şi apoi deţinut la Jilava, au început anii grei de persecuţii, sărăcie şi teroare. În ciuda "dosarului", Sanda a reuşit să termine Facultatea de Arhitectură - căci moştenise de la mama ei curajul, puterea de muncă, simţul artistic şi o minte ageră. Reprezentantă a unei elite româneşti cu valori sănătoase şi rezis­tente la greu, distinsa Florica Budiş, născută Gri­gorescu, n-a ezitat, în anii de după 1945, să se specializeze în pictură bisericească şi să-şi întreţină familia lu­crând pe schele, la restaurări şi fresce noi. Şi tot de la mamă a învăţat Sanda să piardă şi să o ia de la capăt, fără să lase loc deznădejdii şi fără să-şi facă din bunurile materiale un scop în sine. Căsătorită din dra­goste şi divorţată după trei ani de un soţ ce se dovedise nepotrivit şi cu care avusese o fetiţă mult dorită de ea, arhitecta se decide "să rămână" în 1973 în Vest, în primul rând pentru a-şi putea creşte copilul în libertate. Trecuse de 46 de ani când a obţinut azil politic în Elveţia şi a reuşit să-şi aducă fata de 14 ani (cerând intervenţia soţiei lui Nixon pe lângă Elena Ceau­şescu, aflată în vizită oficială la Casa Albă) la ea. Dacă numele ta­tălui din titlul cărţii, gene­ra­lul Alexan­dru Bu­diş, e mai pu­ţin ştiut azi, cel al fetei, Sandra Pra­long, e bine­cunoscut (chiar acum, când scriu, co­mentează ultimele eve­nimente politice la tele­vizor). După studii strălu­cite la mari universităţi din SUA şi Franţa şi după un în­ceput de carieră deosebit de pro­miţător acolo, Sandra Pra­long a ales să se întoarcă în Ro­mânia chiar din 1990, pentru a ajuta la dezvoltarea societăţii civile. A pus bazele Fundaţiei Soros, s-a implicat şi se implică cu toată energia în proiecte importante pentru democra­tizarea ţării şi funcţionarea statului de drept, atât de periclitată din varii interese. Mai puţin ştiute - le aflăm abia din confesiunile d-nei Budiş - sunt dramele din viaţa intimă a Sandrei Pralong: moartea accidentală a soţului mult iubit, Christophe, la doar patru luni de la nuntă, care a lăsat-o văduvă la 24 de ani, urmată de pierderea prematură şi a celui de al doilea bărbat al vieţii ei, fostul amba­sador al Franţei la Bucureşti, Renaud Vignal, după 16 ani de relaţie. Devotamentul pentru binele public, echilibrul şi eleganţa atât de rare printre politicienii şi analiştii noştri fac din Sandra Pralong un personaj plăcut şi admirat. "Mama fetei", care a urmat-o în ţară după 30 de ani petrecuţi în Elveţia, are de ce să fie mândră de ea. Cartea d-nei Sanda Budiş este impre­sionantă din multe puncte de vedere şi dacă ar fi avut un redactor mai atent, care să elimine repetarea unor evocări în capitole diferite, ar fi câştigat în coerenţă.

Alexandru Mi­hal­cea, "...şi m-au împins în în­tuneric. Contrainformaţiile din Armată şi teroarea roşie", Editura Me­nora (str. Nicolae Iorga nr. 63 B, 900622, Constanţa), 504 p.

La o editură despre care n-am auzit până acum şi-a publicat jurnalistul Alexandru Mihalcea încă o carte de memorii, remarcabilă atât ca informaţie, cât şi ca scriitură - alert reportericească şi spirituală. Mai "tâ­năr" cu 10 ani decât doamna Budiş, viitorul gazetar de la "România liberă" avea doar 8 ani în 1944. Făcea parte din prima generaţie su­pusă experimentului edu­cativ de tip sovietic, prin ca­re se urmărea formarea "o­mu­­lui nou" fidel Parti­dului, dar această generaţie avea încă, din familie, me­moria trecu­tului imediat intactă. În plus, în şcoli mai pre­dau profesori ce ofe­reau modele culturale do­bândite înainte de război, aşa că "bom­bar­damentul pro­­pa­gan­­distic" ce viza toc­mai stin­ge­rea acestei memorii şi ino­cularea noii ide­ologii, ruperea brutală a tradiţiei, nu re­uşea să ani­hileze judecata individuală. Traiectul lui Sandu Mihal­cea, de la adolescentul "rebel fără cauză", la tâ­nărul în căutare de repere în "oferta" epocii şi apoi la băr­batul for­ţat să se maturizeze de experienţa închi­so­rii şi a colaborării cu regimul este exemplară. Insi­nuarea terorii poliţieneşti în viaţa de zi cu zi, presiunile pentru în­doctrinare, impunerea unei alte viziuni asupra tre­cu­tului prin rescrierea conjuncturală a istoriei na­ţionale, tăvălugul uniformizator pe treapta de jos - toa­te con­lucrează pentru a-l transforma pe tânăr într-un soldat credincios al regimului comunist copiat după cel so­vietic. Tulburat de transformările precipitate ce-i con­diţionează evoluţia, băiatul de 17 ani ajunge în 1951 student la Facultatea de Ziaristică, unde ia con­tact di­rect cu corifeii ideologici ai regimului, consta­tând că pro­fesia pe care şi-o dorea nu e decât trans­punerea pro­pa­gandei staliniste în articole "pe linie". Dezgustat, pă­răseşte facultatea şi îşi caută salvarea în­tr-o carieră militară, înscriindu-se la o şcoală de ofiţeri. Şi aici ilu­ziile îi sunt spulberate, ba mai mult, în viaţa lui de mi­li­tar se insinuează Securitatea, prin C.I.-stul uni­tăţii, ca­re îl racolează ca informator. Realizând mons­tru­o­zi­tatea situaţiei, Alexandru Mihalcea de­nunţă public recrutarea şi renunţă la cariera militară. Peri­pe­ţiile acestea, povestite cu haz amar, se sfârşesc prin re­înscrierea la Jurnalistică, acum secţie a Fa­cul­tăţii de Filosofie, unde se reîntâlneşte cu ştiuţii dog­matici (deveniţi mai puţin stalinişti după moar­tea "tă­tu­cului"), dar are şi şansa unor profesori ade­văraţi, pre­cum Vianu, Wald sau Bugnariu, care-l fac să re­des­co­pere valorile reale ale culturii şi să-şi struc­tu­reze propriul aparat critic în judecarea lumii. Socie­tatea românească a epocii suferă însă încă un şoc, tineretul în special reverberând la ştirile legate de "con­tra­re­voluţia" maghiară din 1956. Condu­ce­rea Partidului, înspăimântată de exemplul maghiar, tre­ce la o repre­siune feroce a tinerilor studioşi, mii de stu­denţi şi elevi ajungând în puşcării şi colonii pe­nitenciare pen­tru vina de a gândi liber, a spera la altfel de viitor, sau pur şi simplu arbi­trar. Alexandru Mi­hal­cea e prin­tre ei, deşi nu-şi ex­primase deschis soli­da­ritatea cu revo­luţionarii din Un­ga­ria. Tur­­nă­torii lui - colegi spălaţi pe cre­ier de ide­ologia comunistă sau doar ari­vişti, stimulaţi de "pro­­fesori" pre­cum odioasa Ta­mara Dobrin - au trebuit să-i in­ven­teze "atitudini duşmă­noa­se", la îndemnul Secu­rităţii. Care avea totuşi un motiv să-l vadă după gra­tii: faptul că îşi de­nunţase an­ga­ja­mentul de infor­mator şi refuzase explicit să cola­boreze cu poliţia politi­că. Noua carte de memorii a lui Ale­xandru Mihal­cea, ase­mă­nă­toa­re în spirit cu excepţionalul volum al cole­gu­lui şi prie­tenului său Florin Cons­tan­tin Pavlovici, "Tortura pe înţe­lesul tuturor", ar fi meritat să apa­ră la o editură cu mai mare vizi­bi­litate.