Şi-n anul acela s-a întâmplat la fel ca-n alţi ani. Totul a început cu vreo trei, patru săptămâni înainte de Paşti. Parcă înnebuniseră cu toţii, nu mai aveai cu cine să te înţelegi. Femeile din casă, Buna şi Mama, deschideau ferestrele şi uşile de la toate încăperile, paturile şi dulapurile erau trase de la locurile lor, ştergarele şi covoarele duse la vâltoare, vasele erau luate din cuie şi de pe poliţe şi puse afară, în vailingul cel mare, la frecat cu cenuşă. Totul era în casă întors, nimic nu mai era la locul lui, căci începea marea curăţenie de primăvară. Până şi lăduca mea cu jucării era aruncată în gura podului de la şură. "Las-o acolo", îmi zicea Buna, "până după Sărbători. Nu vezi că ne împiedicăm de ea pe aici?". Ce puteam să mai zic, dacă nici tata nu se punea cu femeile, când era curăţenia cea mare. Lăsam lada acolo, căci ştiam din anii trecuţi că va trebui să cobor tot eu jucăriile, pe rând şi pe furiş, ca să le aduc iar pe toate în colţul meu din bucătărie, pe care-l împărţeam cu Ciurli, motanul cel gras.
În zilele acelea, când totul mirosea a var şi-a leşie, mi-era mai uşor să scap de sub ochii lor şi să fug de-acasă. O luam pe uliţa Nastasiei şi, din câţiva paşi, ajungeam în pădure, unde nimeni nu văruia şi nici nu trântea geamuri, vase, pahare şi uşi. Acolo era totdeauna curat, chiar şi atunci când încă nu era topit bine omătul şi când mai erau nenumărate mlaştini pe la marginea poienilor. Cine oare face curat în pădure?, m-am gândit eu odată, în timp ce treceam pe cărarea spre Poiana cu muşuroaie. Dar mi-a sărit repede gândul din cap, căci am văzut nişte urme ciudate, de lăbuţe mici, care duceau către Dealul cu viezuri, de care mă temeam, aşa că am ocolit cu grijă locul şi m-am oprit tocmai în poiana în care era un fag bătrân şi scorburos. În urma mea, pe cărare, crengile care s-au dat la o parte din drumul meu se mai mişcau, scuturându-şi mugurii tari. Unii copaci, nu ştiu cum îi chema, aveau deja frunzişoare galben-verzui, acre la gust, numai bune pentru când ţi-era sete. M-am băgat în scorbura fagului, cu greu. Parcă nu mai încăpeam aşa bine ca altădată. Auzeam tot felul de zgomote acolo în scorbură, păreau nişte ape care curg şi, câteodată, se auzea şi o muzică de departe. Nu stăteam prea mult acolo, căci mi se făcea de la o vreme frig, trunchiul fagului era umed pe dinăuntru.
Numai că în ziua aceea, de care mi-aduc bine aminte acum, n-am putut să ies când am vrut, pentru că aşa, dintr-o dată, a început o ploaie rece şi un vânt mare. Din scorbură vedeam numai o parte de pădure, capătul poienii şi cărarea care ducea către casă. Ploaia cădea grăbit şi, de undeva de sus, din scorbură, începuse să se prelingă apă pe trunchiul fagului. M-am ghemuit mai bine şi mi-am strâns paltonul albastru peste genunchi, ca să nu-mi fie frig. Când a fost ploaia mai mare, dintre copaci a ieşit o femeie pe care n-o mai văzusem niciodată până atunci. Nu semăna cu nimeni, era mare, mare, şi s-a apucat să strângă în braţe toţi copacii din poiană. După ce pleca de lângă ei, mugurii ţepeni se desfăceau cu pocnete uşoare, în frunze. Pe cap, femeia aceea n-avea năframă, aşa cum purtau Buna şi Mama ori alte femei de pe uliţă. Avea părul lung şi-l trăgea după ea ca pe o mătură uriaşă, în care erau de-a valma prinse frunze uscate şi crengi rupte. În urma ei, perdeaua ploii se reteza brusc şi de pe frunzele proaspăt dechise se prelingea apa în iarbă. M-am uitat după ea până când a ajuns la capătul poienii. Atunci s-a întors şi a încetat şi şuieratul acela pe care nu ştiam dacă-l făcea ea sau copacii mişcaţi de vânt. Şi-a scuturat părul şi hainele, a intrat în pădure şi-a dispărut. Când am ieşit din scorbură, am văzut că jumătate din pădure înfrunzise. Nu mai ploua şi iarba părea mai mare şi mai deasă. Nici nu ştiu cum am ajuns acasă. Femeile n-au băgat de seamă că am lipsit, Ciurli mi-a aruncat doar o privire plictisită, iar eu n-am ştiut niciodată dacă ceea ce v-am povestit am visat sau chiar am văzut, din scorbura aceea de fag, cine face curăţenie mare şi aduce primăvara în pădure.
Ploaia
În bucătăria mare nu era nimeni în afară de noi două. Ea, cu conciul gata făcut în vârful capului, prins cu agrafele făcute din sârmă groasă şi eu, ascunsă în pat, sub duna uriaşă din pene de gâscă, uşoară, de credeai că te acoperi c-un nor. Şi Buna povestea despre un gard care trebuia reparat, despre o găină care nu mai făcea ouă, despre cratiţa cea mare şi roşie care s-a găurit şi despre multe altele încă. Şi eu adormeam alintată de vocea ei molcomă şi mă trezeam şi iar adormeam şi visam, în vreme ce lumina se furişa pe fereastră, se lipea mai întâi de spătarul scaunului şi-apoi se scurgea ca o apă mare pe tot peretele. Şi când tot peretele sclipea, numai ce-o auzeam pe Buna că se apropie de pat şi mă cheamă: "No hai, că-i vremea de pădure." Şi câtă vreme eu mă scoboram din pat, câtă vreme îmi beam laptele, ea îşi lua şurţa care avea buzunare mari şi pregătea coşurile.
Coşul ei de nuiele cu frânghii late, ca să n-o taie la umeri, şi coşul meu mic, ce-avea o dungă maronie, ca un brâu, pe mijloc. Punea în coşuri una şi alta şi îmi spunea mereu aceeaşi poveste: că atunci când mergi în pădure e bine să fii pregătit, să ai la tine o bucată de pâine, că nu se ştie niciodată cu cine te poţi întâlni, să ai un capăt de aţă, că poate trebuie să legi oarece. Că e bine să nu uiţi să iei un săcuţ ori o straiţă ca să strângi ierburi de leac. Nu-i rea nici o năframă, dacă vine ploaia, că, vorba ceea, nu se ştie niciodată... Şi-n vreme ce-mi spunea toate astea, deschidea sertarele dulapului mare şi scotea de-acolo, pe rând, sfori, pungi, pâinea pe care o înfăşura într-un ştergar şi mai lua şi o coţcă de zahăr, sau poate două, ca să mi le dea când îi ziceam că mă dor picioarele. Închideam uşa, puneam mătura în prag, ca să ştie oricine că suntem pe-aproape şi-apoi plecam.
Şi cum să nu fim aproape, căci pădurea era doar la capătul gardului... Din câţiva paşi eram dincolo de casa Nastasiei, treceam puntea peste Valea Albă şi gata, ajungeam. Ştiam că, de cum lăsam în urmă tufele de alun de la marginea văii, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, nu ca acasă, unde puteam să lălăiesc cât voiam, prin curte ori pe uliţă. Aşa mi-a spus Buna, să tac în pădure ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu ştiam să ascult. Dar asta până într-o zi, când ne-a prins ploaia şi Buna m-a aşezat sub crengile unui fag scorburos, ca să mă apere. Şi câtă vreme ea a umplut mai departe, prin ploaie, căldăruşa de fragi, eu am rămas sub crengile groase ale copacului, ascunsă de picăturile mari, care brăzdau aerul cu şuierat ascuţit.
Ghemuită lângă trunchiul gros al copacului, acoperită cu năframa Bunii, care mă apăra, auzeam un fel de tropot care venea de undeva de tare departe şi se apropia pe sub iarbă, însufleţind într-o legănare imensă întreaga pădure. Am tremurat odată cu frunzele, mărunt şi des, după cum bătea vântul. M-am aplecat odată cu trunchiul copacului, lângă care şedeam, m-am înfiorat cu prima picătură de apă scursă pe obraz, de undeva de sus, dintre crengile care săltau înnebunite şi parcă răspundeau freamătului de sub pământ, ca şi cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Şi-am auzit şi murmurul apelor care veneau de sus şi de jos, într-o împreunare fără sfârşit, şi în momentul acela cred că am văzut, deşi acum nu mai sunt chiar sigură, am văzut că în loc de degete am frunze şi-n loc de mâini se-nălţau în aer nişte crengi subţirele, iar picioarele nu-mi erau decât nişte lujeri firavi, precum crenguţele de mesteacăn. Muguri şi flori se deschideau în trupul meu şi m-au acoperit cu o platoşă verde ca o scoarţă răcoroasă de mătase, ce m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Auzeam cum alunecă spre rădăcini picături mari de ploaie. Eram în mijlocul pădurii şi ploua. Creşteam în ploaia de primăvară şi pădurea se bucura fremătând.
Câteodată, mi-e tare dor de pădurea copilăriei mele şi de Buna. E dimineaţă, devreme. Deschid ochii numai pe jumătate, ca să pândesc ziua care tocmai începe. Casa e alta, şi lumina, care pare aceeaşi, nu mai curge azi ca un şuvoi pe pereţi. Mă ridic din pat şi-mi prind părul în vârful capului într-un conci ţuguiat. Câtă vreme îmi pregătesc cafeaua, vorbesc despre una şi alta, singură, în bucătăria goală. Despre o cană care s-a spart, despre un cuţit care nu mai taie, despre un ceas care a înţepenit. Şi de undeva, de departe, străbate o chemare: "No hai, că-i vremea..." şi atunci îmi pregătesc geanta. Şi pun în ea una şi alta, că atunci când mergi în lume e bine să fii pregătit, să ai la tine o bucată de pâine, că nu se ştie niciodată cu cine te poţi întâlni, să ai un capăt de aţă, că poate trebuie să legi oarece, un săcuţ ori o straiţă... Nu-i rea nici o năframă, dacă vine ploaia... Şi mai pun şi o bomboană, pentru când m-or durea picioarele, şi ies din casă printre oameni şi maşini, înfăşurată într-o platoşă verde de amintiri, ca o scoarţă răcoroasă de mătase. Şi nu-mi rămâne altceva decât să tac, căci în lume legile sunt altele, dar ştiu sigur că vine şi aici, nu se poate să nu vină, simt asta până în ultimul colţ al fiinţei mele, care a fost atunci demult îngemănată pe veci cu pădurea, ştiu şi mai aştept încă o dată Ploaia aceea de primăvară...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
