Unde vă simţiţi acasă? - CORINA CHIRIAC

Infinitul albastru

- "Ancheta" revistei noastre, "Unde vă simţiţi aca­să?", vă adresează şi dumneavoastră această întrebare. Sunteţi un om umblat, un om care s-a rătăcit şi regăsit de multe ori şi de aceea cred că tema vi se potriveşte destul de bine...

- Aşa este şi îmi place foarte mult tema dum­nea­voastră. "Formula AS" se străduieşte mereu să inven­teze subiecte care să aducă la lumină părticele ascunse din sufletele oamenilor, iar acest subiect va reuşi cu si­guranţă. După părerea mea, acasă este o stare. Însem­nătatea cuvântului "acasă" este o trăire care nu ţine de buletinul de identitate sau de nişte pereţi, cel puţin nu de fiecare dată. Uite, când îmi pui această întrebare, din imbold, ca un prim gând care îmi vine în minte, îţi voi răspunde: eu mă simt acasă la mare. La orice ţărm de mare sau de ocean din lumea asta aş fi, pe mine mă invadează o ciudată stare de bine, când văd nesfârşirea aceea albastră. De parcă îmi spală valurile toate grijile. Este o stare pur şi simplu bună. Nu contează anotimpul care o învăluie, marea e mereu la fel de frumoasă şi de terapeutică pentru mine. De exemplu, una dintre cele mai încântătoare imagini pe care le-am văzut în viaţa mea şi de care îmi aduc aminte frecvent, mai ales când vreau să mă liniştesc, este următoarea: eu, pe ţărmul Mă­rii Baltice, la malul unei mări aproape îngheţate, iar pe gheaţa aceea căzuse un strat proaspăt de ninsoare imacu­lată. Totul alb. Chiar şi largul mării prinsese o cu­loare alburie, mult mai deschisă decât de obicei. Sen­zaţional a fost că, la un moment dat, această imagine incredibilă, albă, statică, a fost mişcată de zborul calm şi lin al câtorva lebede, albe la rândul lor, care au făcut pen­tru câteva secunde ca imensitatea aceea mono­cro­mă să se dinamizeze. O imagine de film. Sublim. Ba chiar şi eu mă nimeream bine în acest cadru, pentru că eram îmbrăcată cu totul în alb. Ştii, astfel de clipe devin amintiri, amintiri din cele mai intime, precum un loc cald unde te refugiezi când nu îţi este prea bine, precum o... casă.

- Dacă vă este atât de dragă marea, de ce nu lo­cuiţi mai aproape de ea, până la urmă, Marea Nea­gră nu e chiar aşa departe...

- În Bucureşti lucrez, în Bucureşti am trăit mereu, aici au fost toate casele mele, ale părinţilor mei. Şi apoi, îmi place să mi se facă dor de mare, să pot numi acest dor: "dor de casă". Şi dacă tot m-ai întrebat, e un moment bun să mutăm discuţia la un alt fel de casă: la cuibul meu. Am norocul şi bucuria să locuiesc şi acum în apartamentul părinţilor mei, amenajat de ei. În afara unei canapele sau a vreunui scaun, toate obiectele din casă, toate mobilele sunt cele de pe vremea lor. Fiecare colţişor are o amintire, iar eu, cel mai "acasă" mă simt în amintirile copilăriei, când eram familia aceea nume­roasă, cu părinţi, bunici, veri.

Casa cu muzică

- Ca să te simţi bine, cu adevărat, într-o casă, e ne­voie să o transformi în că­min...

- Da, e adevărat. Iar noi trei, mama, tata şi cu mine, îmbogăţeam chiar şi acest ter­men atât de intim de "că­min". Tata cânta la pian. Când termina, se aşeza ma­ma, care dădea lecţii de pian, iar eu repetam la vioară, câteva ore bune pe zi. Apartamentul nostru cu patru camere devenea în mare parte a zilei o cutie muzicală. Vecinii, pe vremea aceea, erau mult mai înţelegători (râde), iar noi nu depăşeam niciodată orele bunei cu­viinţe. Aniversările, sărbătorile înnobilau şi mai mult casa noastră, pentru că o umpleau de rude şi prie­teni, de voie bună, eleganţă, discuţii ale­se. Vorbesc despre perioada când eu aveam doispre­zece, cincisprezece ani, când eram domnişoară. Iată un termen care se pierde, ceea ce e foarte trist. Azi, fetele trec direct de la copi­lărie la o stare neadevărată de maturitate - o tragedie. Să nu mai vorbim de acel mi­nu­nat cuvânt despre care nu mai ştiu să existe în altă limbă, şi anume "duduie". Bărbaţii stilaţi îl foloseau când nu ştiau dacă tânăra cărei i se adresau era măritată sau nu. Vorbim de alte legi morale, vorbim de o stră­danie a poporului român de a avea termeni delicaţi cu privire la formulele de adresare şi de respect. Pun asta în antiteză cu mârlănia de adresare de azi. Aş vrea să păstraţi acest termen dur, pentru că doresc să se ştie că eu nu mă întorc acasă în amintirile mele numai pentru că părinţii mei trăiau şi mi-e un dor sfâşietor de ei, ci pen­tru că eu am apucat o stare mai civilizată a Ro­mâ­niei. Casa mea se integrează în acea stare de graţie a ţării mele şi asta continuă să o facă, în inima mea, şi mai "acasă". Mai este, cred, un aspect foarte important al acestui cuvânt. Pentru orice om de pe planetă există un "acasă" şi, chiar dacă el se schimbă de câteva ori - pentru că de la casa părinţilor te muţi la casa ta, de la casa ta te muţi în alt oraş, la altă casă a ta şi aşa mai departe -, ceea ce rămâne este legătura cu copilăria, cu rudele, cu străzile pe care te plimbai ca adolescent, cu copacul înflorit sub care te-ai sărutat prima oară... Străzile şi locurile în care ai trăit în tinereţe, atunci când ochii spirituali ţi se deschid cu adevărat asupra vieţii, rămân veşnic sub umbrela noţiunii de "acasă".

America, dar nu pentru totdeauna

- Pe de altă parte, dragă doamnă Corina, aţi fost foarte mult timp ple­cată, chiar aţi emigrat un timp în Sta­tele Unite. V-aţi apropiat vreodată sufleteşte su­ficient de mult de locurile pe unde aţi colindat încât să vă de­vină "acasă"?

- Nu. Eu nu am considerat nicio­dată emigrarea ca fiind acasă, pentru că nici nu mi-am dorit niciodată să emi­grez. Călătorind mult, am cochetat des cu ideea de a rămâne pe undeva, dar nu am făcut-o niciodată. Sunt foarte mulţi oameni care şi-au dorit atât de mult să părăsească ţara, încât starea pe care le-a dat-o mult visata Americă, de pildă, a fost, probabil, starea pe care mi-o dă mie marea. Eu, însă, nu am plecat în Statele Unite din dorinţa de a-mi schimba casa, ci din dis­pe­rarea cetăţeanului român care vedea că după atâta amar de timp, co­munismul nu dădea deloc semne să dis­pară. Am plecat să cânt comunităţii de români de acolo, am plecat cu contract, legal. Aşadar, era în 1988, iar eu plecam să cânt pentru diaspora din California, cu o viză de trei luni. Nicio clipă nu mă gândeam că voi fi tentată să nu mă mai întorc. Dar..., aveam treizeci şi opt de ani, dădeam peste un loc veşnic cald, cu palmieri, cu toate facilităţile la care noi numai visam. Abia atunci am pus în ba­lanţă co­munismul atroce, lipsa apei, a ga­zelor, a mân­că­rii, cu para­disiaca Americă. Abia atunci am hotărât să ră­mân. Am găsit un contract la o tele­viziune mică din Cali­fornia şi am ră­mas cinci ani. Dar, repet, pen­tru că nu am plecat chitită să emi­grez, nu am simţit nicio­dată California ca pe o casă. Francezul spune "partir c'est murir un peu" (a pleca în­seamnă a muri puţin) şi mie mi s-a potrivit vorba as­ta. Străduindu-mă ca un câine să mă adaptez acolo, să învăţ limba, să conduc maşina, am început să privesc "acasă"-ul cu totul altfel. În primul rând, cu crescândă nostalgie. Te trezeşti că ţi-e dor de muzica populară, deşi nu o îndrăgiseşi până atunci, plângi ca un nebun la Balada lui Ciprian Porumbescu. La fel se întâmplă cu emigranţii de toate naţiile, tocmai de aceea sunt în America comunităţi atât de puternice de greci, chinezi, italieni şi mulţi, mulţi alţii. Îşi creează un "acasă" în casă, fac totul precum în ţările lor: mâncare, sărbători, vorbesc între ei numai limba maternă. De la mare dis­tanţă, relaţia cu ţara în care te-ai născut devine o po­ves­te de dragoste, cineva pe care-l iubeşti enorm, dar cu care te-ai certat, l-ai părăsit, şi abia când ajungi la ocea­ne distanţă, îţi dai seama sau nu că ţi-e dor. Asta e po­vestea emigrării: ţi se face dor sau nu. Mie mi s-a făcut dor de starea de acasă, pe care nu am găsit-o acolo, în ciuda confortului. Sunt român, aici îmi este casa, iar faptul că am fost emigrant mă face mai român. Să ştiţi că şi atunci când devii cetăţean model al ţării de adop­ţie, obţii cetăţenia, plăteşti taxe, eşti respectat şi iubit, mai devreme sau mai târziu ţi se adresează întrebarea "de unde eşti?". Şi vei rămâne pentru tot­dea­una bulgar, grec, turc, român. Re­venind, poate pe mi­ne nu m-a fascinat atât de mult mira­jul american şi pentru că am călătorit foarte mult şi înainte de acea plecare. Între 1971 şi 1982 am fost numai în tur­nee în statele foste so­cialiste - RDG, Rusia, Polonia, Unga­ria, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia. Stăteam cu lunile, şi ar fi fost uşor să-mi pierd noţiunea de acasă, mai ales că eram în plină tine­reţe. Dar nu, spu­neam mereu că sunt hoinar, că tot ce am e un geamantan şi o casă. Acasă la mi­ne, în România. Ba mai mult, plecată fiind tot timpul, am insistat foarte mult pe lângă tata să-mi amenajeze podul casei în care familia mea locuia atunci, într-un spaţiu de locuit. A făcut un mare efort şi mi-a construit un mini-aparta­ment man­sar­dat, superb, un univers care mie îmi adân­cea în inimă ideea de acasă. Era un spaţiu extrem de ro­man­tic, mă simţeam ca la Paris, îl numesc fără ezi­tare şi cu emoţie în inimă: acasă. Am iubit enorm acel loc, m-am des­părţit greu de el, deşi nu mai locuiam acolo de ani buni, când casa aceea a fost pur şi simplu mân­cată de vie, din cauza infiltraţiilor de apă, şi a trebuit să o vin­dem.

Miracole

- Credeţi că e posibil, totuşi, să tră­ieşti o poveste de dragoste la prima ve­dere cu un spaţiu, cu un loc, chiar da­că el e cu totul nou, nu are deloc legă­tură cu rădăcinile tale?

- Mă bucur enorm că m-ai întrebat acest lucru. În vieţile noastre se mai produc şi miracole. Eu am avut norocul să trăiesc cel puţin unul. Am descoperit un spaţiu la mii de kilometri depărtare, care, imediat, sur­prinzător şi cu totul de neînţeles, mi-a dat starea de bine pe care o resimt numai în amintirile adolescenţei de care îţi pomeneam: Argentina. Da, Argentina! Am ple­cat în 2005 la Buenos Aires, să-mi vizitez o verişoară, iar în două zile am spus cu voce tare "eu aici vreau să trăiesc". Am găsit acolo Bucureştiul anilor '60-'65, cu politeţea de atunci, cu civilizaţia, cu setea de cultură. Un popor de o bună cuviinţă extraordinară, cum numai în ţările germane mai găseşti - de altfel, chiar trăiesc foarte mulţi nemţi în Argentina. Un miracol. Am stat şapte luni până la urmă şi, spun sincer, dacă nu îmi expira paşaportul, nu ştiu când m-aş fi întors. Sau dacă aş fi fost mai tânără....

- Îşi poate pierde casa înţelesul ei intim, de care am vorbit până acum?

- Ooo, da. Într-o clipă. O întâmplare plină de tra­gism, chiar un simplu gest necugetat al cuiva, un chi­riaş lipsit de respect, un musafir nepoftit, oricare dintre ele poate fura sufletul unei case. Uite, eu am încetat să mai primesc pe toată lumea acasă, numai o mână de prieteni dragi îmi calcă pragul. Cu restul de cunoştinţe mă văd în oraş. Nu vreau energii negative în spaţiul ca­re, atâta timp, s-a luptat să-şi păstreze privilegiul de "aca­să", spaţiul care este punctul de început şi de final al umbletului meu prin lume. E casa mea şi o apăr.