Irina Pavlovici, "Cu dragoste despre un popor de cuci", Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 184 p.
Autoarea, o matematiciană stabilită de 20 de ani la Paris, povestește cu vervă în romanul ei de debut ceea ce știe nemijlocit: viața cotidiană de azi a românilor din Franța. Făcând parte din generația emigranților de după 1990, plecați pentru oportunități mai bune de realizare profesională și un trai mai înlesnit, ea își ficționalizează propria experiență a trăirii între două lumi, a oglindirii în două tipuri de societate, a permanentei pendulări între acolo și aici, fără să-ți mai găsești locul, fiindcă și acolo, și aici ești perceput ca diferit de majoritate, străin. Deși te dorești integrat în țara de adopție, cauți compania celor de aceeași obârșie, cu care ai în comun limba maternă, obiceiuri, amintiri, valori ce-ți definesc identitatea. De aceea emigranții se grupează în comunități. Romanul Irinei Pavlovici are ca personaj principal colectiv comunitatea românilor din Franța, văzută prin ochii unei tinere inteligente și simpatice, Oana Popa. Competitivă profesional, angajată la o mare întreprindere pariziană, ea face menaj comun de 15 ani cu un inginer olandez, Jan, cu hobby-uri artistice și acomodat de bine, de rău cu prietenii români ai iubitei sale. Dacă s-a obișnuit cu festinurile lor tradiționale abundente și indigeste, stropite cu palincă din belșug, cu lipsa de punctualitate și alte năravuri balcanice, cu obiceiuri pentru el "exotice", totuși în cuplu există un decalaj, resimțit de Oana: "Și Jan e străin la Paris, cică din cauza mea. Însă o subtilă diferență ne separă - el este expatriat, iar noi suntem emigranți. El vine din Vest, iar noi din Est, teritorii planetare bine determinate nu doar geografic, ci și psihologic. Jan poate să critice Franța cât poftește cu statutul celui ce are chef să locuiască acum aici, dar care nu poate fi suspectat nici o clipă că a fost silit să-și lase țara de obârșie și pe ai săi din meschine motive economice. Iar pe francezi îi numește «localnici» cu o ironie fină pe care noi nu ne-o putem permite". Relația lor îndelung rodată ajunge într-un impas când se hotărăsc să aibă un copil, dar încercările eșuează, cu toate tratamentele penibile. Dezamăgit, bărbatul începe să se înstrăineze și să-și caute proiecte în țări îndepărtate. Criza în cuplu și bănuielile de infidelitate coincid cu restructurarea întreprinderii unde lucrează Oana și cu amenințarea șomajului. În lipsa lui Jan, plecat în Brazilia, tânăra debusolată își frecventează cercul de români parizieni - prilej pentru romancieră de a schița tipologii și scene semnificative, cu introspecții și nostalgii de tot râsu-plânsu. Nu lipsesc - cum ar putea? - dezbinarea pe motive derizorii de orgoliu din asociațiile de români, bârfele ca sport național, dar și solidaritatea la necaz, drumurile Paris-București și retur cu comisioane comestibile, precum și confruntarea mentalității rudelor și prietenilor de acasă cu aceea a oaspeților occidentalizați. Toate sunt puse în pagină fluent, colorat, amuzant și tandru-înțelegător. Doar happy-end-ul e convențional. Se vede că, în lumea atât de stresantă și fără prea multe motive de optimism de azi, generoasa Irina Pavlovici a vrut ca, măcar în ficțiunea ei, totul să se termine cu bine.
Sanda Budiș, "Fata tatei și mama fetei. Istoria unei vieți între România și Elveția", Editura Polirom (tel. 0232/ 21.74.40), 390 p.
Spre deosebire de Irina Pavlovici, d-na Sanda Budiș, în vârstă de 86 de ani, nu are ambiții literare, deși, privită retrospectiv, "viața ei e un roman", ba chiar mai multe. Scrierea se vrea doar o mărturie cu valoare documentară și pedagogică, după cum ne avertizează în preambul: "Povestea mea este cea a unui om obișnuit care, ca noi toți, a trăit clipe de Istorie cu I mare și, în vâltoarea ei, s-a trezit că a pierdut totul de mai multe oi și a trebuit să pornească literalmente de trei ori de la zero cu un curaj pe care aș dori să-l aveți și voi în viață". E drept că nu oricine ar fi găsit resursele morale și psihice, energia regenerabilă care au făcut-o pe această admirabilă doamnă să iasă cu bine din toate încercările la care a fost supusă, împreună cu ai ei, din anii '40 ai secolului trecut și până azi. Născută într-o familie înstărită și cu tradiție intelectuală, crescută cu Fräulein, șofer și servitoare, educată de călugărițe la cea mai bună școală de fete din București, Pitar Moș, cu vacanțe la moșie, sporturi și lecturi, Sanda Budiș a cunoscut nenorocirile începând de la 18 ani. La bombardamentul din 4 aprilie 1944 casa le-a fost complet distrusă, adoratul tată, general al armatei române, profesor la Academia Militară și autorul a numeroase cărți de specialitate, aflat pe front, a ajuns prizonier în URSS și apoi deținut la Jilava, au început anii grei de persecuții, sărăcie și teroare. În ciuda "dosarului", Sanda a reușit să termine Facultatea de Arhitectură - căci moștenise de la mama ei curajul, puterea de muncă, simțul artistic și o minte ageră. Reprezentantă a unei elite românești cu valori sănătoase și rezistente la greu, distinsa Florica Budiș, născută Grigorescu, n-a ezitat, în anii de după 1945, să se specializeze în pictură bisericească și să-și întrețină familia lucrând pe schele, la restaurări și fresce noi. Și tot de la mamă a învățat Sanda să piardă și să o ia de la capăt, fără să lase loc deznădejdii și fără să-și facă din bunurile materiale un scop în sine. Căsătorită din dragoste și divorțată după trei ani de un soț ce se dovedise nepotrivit și cu care avusese o fetiță mult dorită de ea, arhitecta se decide "să rămână" în 1973 în Vest, în primul rând pentru a-și putea crește copilul în libertate. Trecuse de 46 de ani când a obținut azil politic în Elveția și a reușit să-și aducă fata de 14 ani (cerând intervenția soției lui Nixon pe lângă Elena Ceaușescu, aflată în vizită oficială la Casa Albă) la ea. Dacă numele tatălui din titlul cărții, generalul Alexandru Budiș, e mai puțin știut azi, cel al fetei, Sandra Pralong, e binecunoscut (chiar acum, când scriu, comentează ultimele evenimente politice la televizor). După studii strălucite la mari universități din SUA și Franța și după un început de carieră deosebit de promițător acolo, Sandra Pralong a ales să se întoarcă în România chiar din 1990, pentru a ajuta la dezvoltarea societății civile. A pus bazele Fundației Soros, s-a implicat și se implică cu toată energia în proiecte importante pentru democratizarea țării și funcționarea statului de drept, atât de periclitată din varii interese. Mai puțin știute - le aflăm abia din confesiunile d-nei Budiș - sunt dramele din viața intimă a Sandrei Pralong: moartea accidentală a soțului mult iubit, Christophe, la doar patru luni de la nuntă, care a lăsat-o văduvă la 24 de ani, urmată de pierderea prematură și a celui de al doilea bărbat al vieții ei, fostul ambasador al Franței la București, Renaud Vignal, după 16 ani de relație. Devotamentul pentru binele public, echilibrul și eleganța atât de rare printre politicienii și analiștii noștri fac din Sandra Pralong un personaj plăcut și admirat. "Mama fetei", care a urmat-o în țară după 30 de ani petrecuți în Elveția, are de ce să fie mândră de ea. Cartea d-nei Sanda Budiș este impresionantă din multe puncte de vedere și dacă ar fi avut un redactor mai atent, care să elimine repetarea unor evocări în capitole diferite, ar fi câștigat în coerență.
Alexandru Mihalcea, "...și m-au împins în întuneric. Contrainformațiile din Armată și teroarea roșie", Editura Menora (str. Nicolae Iorga nr. 63 B, 900622, Constanța), 504 p.
La o editură despre care n-am auzit până acum și-a publicat jurnalistul Alexandru Mihalcea încă o carte de memorii, remarcabilă atât ca informație, cât și ca scriitură - alert reportericească și spirituală. Mai "tânăr" cu 10 ani decât doamna Budiș, viitorul gazetar de la "România liberă" avea doar 8 ani în 1944. Făcea parte din prima generație supusă experimentului educativ de tip sovietic, prin care se urmărea formarea "omului nou" fidel Partidului, dar această generație avea încă, din familie, memoria trecutului imediat intactă. În plus, în școli mai predau profesori ce ofereau modele culturale dobândite înainte de război, așa că "bombardamentul propagandistic" ce viza tocmai stingerea acestei memorii și inocularea noii ideologii, ruperea brutală a tradiției, nu reușea să anihileze judecata individuală. Traiectul lui Sandu Mihalcea, de la adolescentul "rebel fără cauză", la tânărul în căutare de repere în "oferta" epocii și apoi la bărbatul forțat să se maturizeze de experiența închisorii și a colaborării cu regimul este exemplară. Insinuarea terorii polițienești în viața de zi cu zi, presiunile pentru îndoctrinare, impunerea unei alte viziuni asupra trecutului prin rescrierea conjuncturală a istoriei naționale, tăvălugul uniformizator pe treapta de jos - toate conlucrează pentru a-l transforma pe tânăr într-un soldat credincios al regimului comunist copiat după cel sovietic. Tulburat de transformările precipitate ce-i condiționează evoluția, băiatul de 17 ani ajunge în 1951 student la Facultatea de Ziaristică, unde ia contact direct cu corifeii ideologici ai regimului, constatând că profesia pe care și-o dorea nu e decât transpunerea propagandei staliniste în articole "pe linie". Dezgustat, părăsește facultatea și își caută salvarea într-o carieră militară, înscriindu-se la o școală de ofițeri. Și aici iluziile îi sunt spulberate, ba mai mult, în viața lui de militar se insinuează Securitatea, prin C.I.-stul unității, care îl racolează ca informator. Realizând monstruozitatea situației, Alexandru Mihalcea denunță public recrutarea și renunță la cariera militară. Peripețiile acestea, povestite cu haz amar, se sfârșesc prin reînscrierea la Jurnalistică, acum secție a Facultății de Filosofie, unde se reîntâlnește cu știuții dogmatici (deveniți mai puțin staliniști după moartea "tătucului"), dar are și șansa unor profesori adevărați, precum Vianu, Wald sau Bugnariu, care-l fac să redescopere valorile reale ale culturii și să-și structureze propriul aparat critic în judecarea lumii. Societatea românească a epocii suferă însă încă un șoc, tineretul în special reverberând la știrile legate de "contrarevoluția" maghiară din 1956. Conducerea Partidului, înspăimântată de exemplul maghiar, trece la o represiune feroce a tinerilor studioși, mii de studenți și elevi ajungând în pușcării și colonii penitenciare pentru vina de a gândi liber, a spera la altfel de viitor, sau pur și simplu arbitrar. Alexandru Mihalcea e printre ei, deși nu-și exprimase deschis solidaritatea cu revoluționarii din Ungaria. Turnătorii lui - colegi spălați pe creier de ideologia comunistă sau doar ariviști, stimulați de "profesori" precum odioasa Tamara Dobrin - au trebuit să-i inventeze "atitudini dușmănoase", la îndemnul Securității. Care avea totuși un motiv să-l vadă după gratii: faptul că își denunțase angajamentul de informator și refuzase explicit să colaboreze cu poliția politică. Noua carte de memorii a lui Alexandru Mihalcea, asemănătoare în spirit cu excepționalul volum al colegului și prietenului său Florin Constantin Pavlovici, "Tortura pe înțelesul tuturor", ar fi meritat să apară la o editură cu mai mare vizibilitate.