Unde vă simțiți acasă? - CORINA CHIRIAC

Bogdana Tihon Buliga
Infinitul albastru

- "Ancheta" revistei noastre, "Unde vă simțiți aca­să?", vă adresează și dumneavoastră această întrebare. Sunteți un om umblat, un om care s-a rătăcit și regăsit de multe ori și de aceea cred că tema vi se potrivește destul de bine...

- Așa este și îmi place foarte mult tema dum­nea­voastră. "Formula AS" se străduiește mereu să inven­teze subiecte care să aducă la lumină părticele ascunse din sufletele oamenilor, iar acest subiect va reuși cu si­guranță. După părerea mea, acasă este o stare. Însem­nătatea cuvântului "acasă" este o trăire care nu ține de buletinul de identitate sau de niște pereți, cel puțin nu de fiecare dată. Uite, când îmi pui această întrebare, din imbold, ca un prim gând care îmi vine în minte, îți voi răspunde: eu mă simt acasă la mare. La orice țărm de mare sau de ocean din lumea asta aș fi, pe mine mă invadează o ciudată stare de bine, când văd nesfârșirea aceea albastră. De parcă îmi spală valurile toate grijile. Este o stare pur și simplu bună. Nu contează anotimpul care o învăluie, marea e mereu la fel de frumoasă și de terapeutică pentru mine. De exemplu, una dintre cele mai încântătoare imagini pe care le-am văzut în viața mea și de care îmi aduc aminte frecvent, mai ales când vreau să mă liniștesc, este următoarea: eu, pe țărmul Mă­rii Baltice, la malul unei mări aproape înghețate, iar pe gheața aceea căzuse un strat proaspăt de ninsoare imacu­lată. Totul alb. Chiar și largul mării prinsese o cu­loare alburie, mult mai deschisă decât de obicei. Sen­zațional a fost că, la un moment dat, această imagine incredibilă, albă, statică, a fost mișcată de zborul calm și lin al câtorva lebede, albe la rândul lor, care au făcut pen­tru câteva secunde ca imensitatea aceea mono­cro­mă să se dinamizeze. O imagine de film. Sublim. Ba chiar și eu mă nimeream bine în acest cadru, pentru că eram îmbrăcată cu totul în alb. Știi, astfel de clipe devin amintiri, amintiri din cele mai intime, precum un loc cald unde te refugiezi când nu îți este prea bine, precum o... casă.

- Dacă vă este atât de dragă marea, de ce nu lo­cuiți mai aproape de ea, până la urmă, Marea Nea­gră nu e chiar așa departe...

- În București lucrez, în București am trăit mereu, aici au fost toate casele mele, ale părinților mei. Și apoi, îmi place să mi se facă dor de mare, să pot numi acest dor: "dor de casă". Și dacă tot m-ai întrebat, e un moment bun să mutăm discuția la un alt fel de casă: la cuibul meu. Am norocul și bucuria să locuiesc și acum în apartamentul părinților mei, amenajat de ei. În afara unei canapele sau a vreunui scaun, toate obiectele din casă, toate mobilele sunt cele de pe vremea lor. Fiecare colțișor are o amintire, iar eu, cel mai "acasă" mă simt în amintirile copilăriei, când eram familia aceea nume­roasă, cu părinți, bunici, veri.

Casa cu muzică

- Ca să te simți bine, cu adevărat, într-o casă, e ne­voie să o transformi în că­min...

- Da, e adevărat. Iar noi trei, mama, tata și cu mine, îmbogățeam chiar și acest ter­men atât de intim de "că­min". Tata cânta la pian. Când termina, se așeza ma­ma, care dădea lecții de pian, iar eu repetam la vioară, câteva ore bune pe zi. Apartamentul nostru cu patru camere devenea în mare parte a zilei o cutie muzicală. Vecinii, pe vremea aceea, erau mult mai înțelegători (râde), iar noi nu depășeam niciodată orele bunei cu­viințe. Aniversările, sărbătorile înnobilau și mai mult casa noastră, pentru că o umpleau de rude și prie­teni, de voie bună, eleganță, discuții ale­se. Vorbesc despre perioada când eu aveam doispre­zece, cincisprezece ani, când eram domnișoară. Iată un termen care se pierde, ceea ce e foarte trist. Azi, fetele trec direct de la copi­lărie la o stare neadevărată de maturitate - o tragedie. Să nu mai vorbim de acel mi­nu­nat cuvânt despre care nu mai știu să existe în altă limbă, și anume "duduie". Bărbații stilați îl foloseau când nu știau dacă tânăra cărei i se adresau era măritată sau nu. Vorbim de alte legi morale, vorbim de o stră­danie a poporului român de a avea termeni delicați cu privire la formulele de adresare și de respect. Pun asta în antiteză cu mârlănia de adresare de azi. Aș vrea să păstrați acest termen dur, pentru că doresc să se știe că eu nu mă întorc acasă în amintirile mele numai pentru că părinții mei trăiau și mi-e un dor sfâșietor de ei, ci pen­tru că eu am apucat o stare mai civilizată a Ro­mâ­niei. Casa mea se integrează în acea stare de grație a țării mele și asta continuă să o facă, în inima mea, și mai "acasă". Mai este, cred, un aspect foarte important al acestui cuvânt. Pentru orice om de pe planetă există un "acasă" și, chiar dacă el se schimbă de câteva ori - pentru că de la casa părinților te muți la casa ta, de la casa ta te muți în alt oraș, la altă casă a ta și așa mai departe -, ceea ce rămâne este legătura cu copilăria, cu rudele, cu străzile pe care te plimbai ca adolescent, cu copacul înflorit sub care te-ai sărutat prima oară... Străzile și locurile în care ai trăit în tinerețe, atunci când ochii spirituali ți se deschid cu adevărat asupra vieții, rămân veșnic sub umbrela noțiunii de "acasă".

America, dar nu pentru totdeauna

- Pe de altă parte, dragă doamnă Corina, ați fost foarte mult timp ple­cată, chiar ați emigrat un timp în Sta­tele Unite. V-ați apropiat vreodată sufletește su­ficient de mult de locurile pe unde ați colindat încât să vă de­vină "acasă"?

- Nu. Eu nu am considerat nicio­dată emigrarea ca fiind acasă, pentru că nici nu mi-am dorit niciodată să emi­grez. Călătorind mult, am cochetat des cu ideea de a rămâne pe undeva, dar nu am făcut-o niciodată. Sunt foarte mulți oameni care și-au dorit atât de mult să părăsească țara, încât starea pe care le-a dat-o mult visata Americă, de pildă, a fost, probabil, starea pe care mi-o dă mie marea. Eu, însă, nu am plecat în Statele Unite din dorința de a-mi schimba casa, ci din dis­pe­rarea cetățeanului român care vedea că după atâta amar de timp, co­munismul nu dădea deloc semne să dis­pară. Am plecat să cânt comunității de români de acolo, am plecat cu contract, legal. Așadar, era în 1988, iar eu plecam să cânt pentru diaspora din California, cu o viză de trei luni. Nicio clipă nu mă gândeam că voi fi tentată să nu mă mai întorc. Dar..., aveam treizeci și opt de ani, dădeam peste un loc veșnic cald, cu palmieri, cu toate facilitățile la care noi numai visam. Abia atunci am pus în ba­lanță co­munismul atroce, lipsa apei, a ga­zelor, a mân­că­rii, cu para­disiaca Americă. Abia atunci am hotărât să ră­mân. Am găsit un contract la o tele­viziune mică din Cali­fornia și am ră­mas cinci ani. Dar, repet, pen­tru că nu am plecat chitită să emi­grez, nu am simțit nicio­dată California ca pe o casă. Francezul spune "partir c'est murir un peu" (a pleca în­seamnă a muri puțin) și mie mi s-a potrivit vorba as­ta. Străduindu-mă ca un câine să mă adaptez acolo, să învăț limba, să conduc mașina, am început să privesc "acasă"-ul cu totul altfel. În primul rând, cu crescândă nostalgie. Te trezești că ți-e dor de muzica populară, deși nu o îndrăgiseși până atunci, plângi ca un nebun la Balada lui Ciprian Porumbescu. La fel se întâmplă cu emigranții de toate națiile, tocmai de aceea sunt în America comunități atât de puternice de greci, chinezi, italieni și mulți, mulți alții. Își creează un "acasă" în casă, fac totul precum în țările lor: mâncare, sărbători, vorbesc între ei numai limba maternă. De la mare dis­tanță, relația cu țara în care te-ai născut devine o po­ves­te de dragoste, cineva pe care-l iubești enorm, dar cu care te-ai certat, l-ai părăsit, și abia când ajungi la ocea­ne distanță, îți dai seama sau nu că ți-e dor. Asta e po­vestea emigrării: ți se face dor sau nu. Mie mi s-a făcut dor de starea de acasă, pe care nu am găsit-o acolo, în ciuda confortului. Sunt român, aici îmi este casa, iar faptul că am fost emigrant mă face mai român. Să știți că și atunci când devii cetățean model al țării de adop­ție, obții cetățenia, plătești taxe, ești respectat și iubit, mai devreme sau mai târziu ți se adresează întrebarea "de unde ești?". Și vei rămâne pentru tot­dea­una bulgar, grec, turc, român. Re­venind, poate pe mi­ne nu m-a fascinat atât de mult mira­jul american și pentru că am călătorit foarte mult și înainte de acea plecare. Între 1971 și 1982 am fost numai în tur­nee în statele foste so­cialiste - RDG, Rusia, Polonia, Unga­ria, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia. Stăteam cu lunile, și ar fi fost ușor să-mi pierd noțiunea de acasă, mai ales că eram în plină tine­rețe. Dar nu, spu­neam mereu că sunt hoinar, că tot ce am e un geamantan și o casă. Acasă la mi­ne, în România. Ba mai mult, plecată fiind tot timpul, am insistat foarte mult pe lângă tata să-mi amenajeze podul casei în care familia mea locuia atunci, într-un spațiu de locuit. A făcut un mare efort și mi-a construit un mini-aparta­ment man­sar­dat, superb, un univers care mie îmi adân­cea în inimă ideea de acasă. Era un spațiu extrem de ro­man­tic, mă simțeam ca la Paris, îl numesc fără ezi­tare și cu emoție în inimă: acasă. Am iubit enorm acel loc, m-am des­părțit greu de el, deși nu mai locuiam acolo de ani buni, când casa aceea a fost pur și simplu mân­cată de vie, din cauza infiltrațiilor de apă, și a trebuit să o vin­dem.

Miracole

- Credeți că e posibil, totuși, să tră­iești o poveste de dragoste la prima ve­dere cu un spațiu, cu un loc, chiar da­că el e cu totul nou, nu are deloc legă­tură cu rădăcinile tale?

- Mă bucur enorm că m-ai întrebat acest lucru. În viețile noastre se mai produc și miracole. Eu am avut norocul să trăiesc cel puțin unul. Am descoperit un spațiu la mii de kilometri depărtare, care, imediat, sur­prinzător și cu totul de neînțeles, mi-a dat starea de bine pe care o resimt numai în amintirile adolescenței de care îți pomeneam: Argentina. Da, Argentina! Am ple­cat în 2005 la Buenos Aires, să-mi vizitez o verișoară, iar în două zile am spus cu voce tare "eu aici vreau să trăiesc". Am găsit acolo Bucureștiul anilor '60-'65, cu politețea de atunci, cu civilizația, cu setea de cultură. Un popor de o bună cuviință extraordinară, cum numai în țările germane mai găsești - de altfel, chiar trăiesc foarte mulți nemți în Argentina. Un miracol. Am stat șapte luni până la urmă și, spun sincer, dacă nu îmi expira pașaportul, nu știu când m-aș fi întors. Sau dacă aș fi fost mai tânără....

- Își poate pierde casa înțelesul ei intim, de care am vorbit până acum?

- Ooo, da. Într-o clipă. O întâmplare plină de tra­gism, chiar un simplu gest necugetat al cuiva, un chi­riaș lipsit de respect, un musafir nepoftit, oricare dintre ele poate fura sufletul unei case. Uite, eu am încetat să mai primesc pe toată lumea acasă, numai o mână de prieteni dragi îmi calcă pragul. Cu restul de cunoștințe mă văd în oraș. Nu vreau energii negative în spațiul ca­re, atâta timp, s-a luptat să-și păstreze privilegiul de "aca­să", spațiul care este punctul de început și de final al umbletului meu prin lume. E casa mea și o apăr.