- "Ancheta" revistei noastre, "Unde vă simțiți acasă?", vă adresează și dumneavoastră această întrebare. Sunteți un om umblat, un om care s-a rătăcit și regăsit de multe ori și de aceea cred că tema vi se potrivește destul de bine...
- Așa este și îmi place foarte mult tema dumneavoastră. "Formula AS" se străduiește mereu să inventeze subiecte care să aducă la lumină părticele ascunse din sufletele oamenilor, iar acest subiect va reuși cu siguranță. După părerea mea, acasă este o stare. Însemnătatea cuvântului "acasă" este o trăire care nu ține de buletinul de identitate sau de niște pereți, cel puțin nu de fiecare dată. Uite, când îmi pui această întrebare, din imbold, ca un prim gând care îmi vine în minte, îți voi răspunde: eu mă simt acasă la mare. La orice țărm de mare sau de ocean din lumea asta aș fi, pe mine mă invadează o ciudată stare de bine, când văd nesfârșirea aceea albastră. De parcă îmi spală valurile toate grijile. Este o stare pur și simplu bună. Nu contează anotimpul care o învăluie, marea e mereu la fel de frumoasă și de terapeutică pentru mine. De exemplu, una dintre cele mai încântătoare imagini pe care le-am văzut în viața mea și de care îmi aduc aminte frecvent, mai ales când vreau să mă liniștesc, este următoarea: eu, pe țărmul Mării Baltice, la malul unei mări aproape înghețate, iar pe gheața aceea căzuse un strat proaspăt de ninsoare imaculată. Totul alb. Chiar și largul mării prinsese o culoare alburie, mult mai deschisă decât de obicei. Senzațional a fost că, la un moment dat, această imagine incredibilă, albă, statică, a fost mișcată de zborul calm și lin al câtorva lebede, albe la rândul lor, care au făcut pentru câteva secunde ca imensitatea aceea monocromă să se dinamizeze. O imagine de film. Sublim. Ba chiar și eu mă nimeream bine în acest cadru, pentru că eram îmbrăcată cu totul în alb. Știi, astfel de clipe devin amintiri, amintiri din cele mai intime, precum un loc cald unde te refugiezi când nu îți este prea bine, precum o... casă.
- Dacă vă este atât de dragă marea, de ce nu locuiți mai aproape de ea, până la urmă, Marea Neagră nu e chiar așa departe...
- În București lucrez, în București am trăit mereu, aici au fost toate casele mele, ale părinților mei. Și apoi, îmi place să mi se facă dor de mare, să pot numi acest dor: "dor de casă". Și dacă tot m-ai întrebat, e un moment bun să mutăm discuția la un alt fel de casă: la cuibul meu. Am norocul și bucuria să locuiesc și acum în apartamentul părinților mei, amenajat de ei. În afara unei canapele sau a vreunui scaun, toate obiectele din casă, toate mobilele sunt cele de pe vremea lor. Fiecare colțișor are o amintire, iar eu, cel mai "acasă" mă simt în amintirile copilăriei, când eram familia aceea numeroasă, cu părinți, bunici, veri.
Casa cu muzică
- Ca să te simți bine, cu adevărat, într-o casă, e nevoie să o transformi în cămin...
- Da, e adevărat. Iar noi trei, mama, tata și cu mine, îmbogățeam chiar și acest termen atât de intim de "cămin". Tata cânta la pian. Când termina, se așeza mama, care dădea lecții de pian, iar eu repetam la vioară, câteva ore bune pe zi. Apartamentul nostru cu patru camere devenea în mare parte a zilei o cutie muzicală. Vecinii, pe vremea aceea, erau mult mai înțelegători (râde), iar noi nu depășeam niciodată orele bunei cuviințe. Aniversările, sărbătorile înnobilau și mai mult casa noastră, pentru că o umpleau de rude și prieteni, de voie bună, eleganță, discuții alese. Vorbesc despre perioada când eu aveam doisprezece, cincisprezece ani, când eram domnișoară. Iată un termen care se pierde, ceea ce e foarte trist. Azi, fetele trec direct de la copilărie la o stare neadevărată de maturitate - o tragedie. Să nu mai vorbim de acel minunat cuvânt despre care nu mai știu să existe în altă limbă, și anume "duduie". Bărbații stilați îl foloseau când nu știau dacă tânăra cărei i se adresau era măritată sau nu. Vorbim de alte legi morale, vorbim de o strădanie a poporului român de a avea termeni delicați cu privire la formulele de adresare și de respect. Pun asta în antiteză cu mârlănia de adresare de azi. Aș vrea să păstrați acest termen dur, pentru că doresc să se știe că eu nu mă întorc acasă în amintirile mele numai pentru că părinții mei trăiau și mi-e un dor sfâșietor de ei, ci pentru că eu am apucat o stare mai civilizată a României. Casa mea se integrează în acea stare de grație a țării mele și asta continuă să o facă, în inima mea, și mai "acasă". Mai este, cred, un aspect foarte important al acestui cuvânt. Pentru orice om de pe planetă există un "acasă" și, chiar dacă el se schimbă de câteva ori - pentru că de la casa părinților te muți la casa ta, de la casa ta te muți în alt oraș, la altă casă a ta și așa mai departe -, ceea ce rămâne este legătura cu copilăria, cu rudele, cu străzile pe care te plimbai ca adolescent, cu copacul înflorit sub care te-ai sărutat prima oară... Străzile și locurile în care ai trăit în tinerețe, atunci când ochii spirituali ți se deschid cu adevărat asupra vieții, rămân veșnic sub umbrela noțiunii de "acasă".
America, dar nu pentru totdeauna
- Pe de altă parte, dragă doamnă Corina, ați fost foarte mult timp plecată, chiar ați emigrat un timp în Statele Unite. V-ați apropiat vreodată sufletește suficient de mult de locurile pe unde ați colindat încât să vă devină "acasă"?
- Nu. Eu nu am considerat niciodată emigrarea ca fiind acasă, pentru că nici nu mi-am dorit niciodată să emigrez. Călătorind mult, am cochetat des cu ideea de a rămâne pe undeva, dar nu am făcut-o niciodată. Sunt foarte mulți oameni care și-au dorit atât de mult să părăsească țara, încât starea pe care le-a dat-o mult visata Americă, de pildă, a fost, probabil, starea pe care mi-o dă mie marea. Eu, însă, nu am plecat în Statele Unite din dorința de a-mi schimba casa, ci din disperarea cetățeanului român care vedea că după atâta amar de timp, comunismul nu dădea deloc semne să dispară. Am plecat să cânt comunității de români de acolo, am plecat cu contract, legal. Așadar, era în 1988, iar eu plecam să cânt pentru diaspora din California, cu o viză de trei luni. Nicio clipă nu mă gândeam că voi fi tentată să nu mă mai întorc. Dar..., aveam treizeci și opt de ani, dădeam peste un loc veșnic cald, cu palmieri, cu toate facilitățile la care noi numai visam. Abia atunci am pus în balanță comunismul atroce, lipsa apei, a gazelor, a mâncării, cu paradisiaca Americă. Abia atunci am hotărât să rămân. Am găsit un contract la o televiziune mică din California și am rămas cinci ani. Dar, repet, pentru că nu am plecat chitită să emigrez, nu am simțit niciodată California ca pe o casă. Francezul spune "partir c'est murir un peu" (a pleca înseamnă a muri puțin) și mie mi s-a potrivit vorba asta. Străduindu-mă ca un câine să mă adaptez acolo, să învăț limba, să conduc mașina, am început să privesc "acasă"-ul cu totul altfel. În primul rând, cu crescândă nostalgie. Te trezești că ți-e dor de muzica populară, deși nu o îndrăgiseși până atunci, plângi ca un nebun la Balada lui Ciprian Porumbescu. La fel se întâmplă cu emigranții de toate națiile, tocmai de aceea sunt în America comunități atât de puternice de greci, chinezi, italieni și mulți, mulți alții. Își creează un "acasă" în casă, fac totul precum în țările lor: mâncare, sărbători, vorbesc între ei numai limba maternă. De la mare distanță, relația cu țara în care te-ai născut devine o poveste de dragoste, cineva pe care-l iubești enorm, dar cu care te-ai certat, l-ai părăsit, și abia când ajungi la oceane distanță, îți dai seama sau nu că ți-e dor. Asta e povestea emigrării: ți se face dor sau nu. Mie mi s-a făcut dor de starea de acasă, pe care nu am găsit-o acolo, în ciuda confortului. Sunt român, aici îmi este casa, iar faptul că am fost emigrant mă face mai român. Să știți că și atunci când devii cetățean model al țării de adopție, obții cetățenia, plătești taxe, ești respectat și iubit, mai devreme sau mai târziu ți se adresează întrebarea "de unde ești?". Și vei rămâne pentru totdeauna bulgar, grec, turc, român. Revenind, poate pe mine nu m-a fascinat atât de mult mirajul american și pentru că am călătorit foarte mult și înainte de acea plecare. Între 1971 și 1982 am fost numai în turnee în statele foste socialiste - RDG, Rusia, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia. Stăteam cu lunile, și ar fi fost ușor să-mi pierd noțiunea de acasă, mai ales că eram în plină tinerețe. Dar nu, spuneam mereu că sunt hoinar, că tot ce am e un geamantan și o casă. Acasă la mine, în România. Ba mai mult, plecată fiind tot timpul, am insistat foarte mult pe lângă tata să-mi amenajeze podul casei în care familia mea locuia atunci, într-un spațiu de locuit. A făcut un mare efort și mi-a construit un mini-apartament mansardat, superb, un univers care mie îmi adâncea în inimă ideea de acasă. Era un spațiu extrem de romantic, mă simțeam ca la Paris, îl numesc fără ezitare și cu emoție în inimă: acasă. Am iubit enorm acel loc, m-am despărțit greu de el, deși nu mai locuiam acolo de ani buni, când casa aceea a fost pur și simplu mâncată de vie, din cauza infiltrațiilor de apă, și a trebuit să o vindem.
Miracole
- Credeți că e posibil, totuși, să trăiești o poveste de dragoste la prima vedere cu un spațiu, cu un loc, chiar dacă el e cu totul nou, nu are deloc legătură cu rădăcinile tale?
- Mă bucur enorm că m-ai întrebat acest lucru. În viețile noastre se mai produc și miracole. Eu am avut norocul să trăiesc cel puțin unul. Am descoperit un spațiu la mii de kilometri depărtare, care, imediat, surprinzător și cu totul de neînțeles, mi-a dat starea de bine pe care o resimt numai în amintirile adolescenței de care îți pomeneam: Argentina. Da, Argentina! Am plecat în 2005 la Buenos Aires, să-mi vizitez o verișoară, iar în două zile am spus cu voce tare "eu aici vreau să trăiesc". Am găsit acolo Bucureștiul anilor '60-'65, cu politețea de atunci, cu civilizația, cu setea de cultură. Un popor de o bună cuviință extraordinară, cum numai în țările germane mai găsești - de altfel, chiar trăiesc foarte mulți nemți în Argentina. Un miracol. Am stat șapte luni până la urmă și, spun sincer, dacă nu îmi expira pașaportul, nu știu când m-aș fi întors. Sau dacă aș fi fost mai tânără....
- Își poate pierde casa înțelesul ei intim, de care am vorbit până acum?
- Ooo, da. Într-o clipă. O întâmplare plină de tragism, chiar un simplu gest necugetat al cuiva, un chiriaș lipsit de respect, un musafir nepoftit, oricare dintre ele poate fura sufletul unei case. Uite, eu am încetat să mai primesc pe toată lumea acasă, numai o mână de prieteni dragi îmi calcă pragul. Cu restul de cunoștințe mă văd în oraș. Nu vreau energii negative în spațiul care, atâta timp, s-a luptat să-și păstreze privilegiul de "acasă", spațiul care este punctul de început și de final al umbletului meu prin lume. E casa mea și o apăr.