DORU ANTONESI - "Cel mai mult îmi place când îţi vine spontan o glumă şi simţi că i-ai prins pe spectatori"

După zece ani în care i-am putut vedea doar la televizor, în diferite formule, şapte dintre componenţii îndrăgitului Divertis au decis să se întoarcă pe scenă. Reuniţi sub un nume nou, DISTRACTIS SHOW, ei au susţinut la Sala Radio din Bucureşti, în prima săptămână a lui aprilie, trei spectacole îndelung aplaudate. Prilej de discuţie cu unul dintre protagonişti, totodată fondator al grupului Divertis, în urmă cu mai bine de 30 de ani, Doru Antonesi.

"Monstrul"

- V-a fost dor de spectacole, de întâlnirea cu pu­blicul? Cum aţi simţit revenirea pe scenă?

- Cele mai multe trupe suferă, inevitabil, un pro­ces de erodare, după 20-30 de ani de activitate, iar noi am vrut să evităm acest moment, să ne reîntâlnim cu publicul, să ne încălzim, să vedem unde sun­tem, înainte de următoarea etapă. Mulţi prieteni ne-au spus că la TV nu suntem noi, cei pe care-i cunoşteau din spectacole. Au dreptate, pentru că spectacolul live se bazează şi pe suportul publi­cului, pe relaţia directă cu el, pe când show-ul TV e o chestie rece, chiar dacă, după mine, ca­litatea umorului a rămas aceeaşi în cazul nostru. Nu am simţit că am făcut un compromis, un pas în spate, lucrând în televiziune. Dar acolo nu poţi im­proviza, cameramanul trebuie să ştie în orice secundă unde ţi-e faţa, unde e mâna. În spec­ta­cole, improvizaţia este posibilă şi chiar foarte probabilă, cum s-a şi întâmplat acum, când am mers purtaţi de elanul dat de public. E adevărat ce se spune despre energiile pe care le schimbi cu spectatorii. Cel mai mult îmi place atunci când îţi vine spontan, acolo, pe loc, o glumă, pe care acasă nu ai găsit-o, după o noapte întreagă de frământări. Când simţi că i-ai prins pe spectatori cu ea, că le-a plăcut. Pentru că umoriştii sunt oameni îndoiţi, niciodată nu ştiu dacă le-a reuşit o glumă sau nu până nu au reacţia celor care o aud. Ce nu mi-a lipsit însă deloc a fost stresul şi tracul ce apar înainte de spectacol. Am stri­cat, de-a lungul anilor de turnee, nu ştiu câte sacouri, distruse de transpiraţia abundentă de la ceafă, din ca­uza stresului. Dar ştiu pe cineva care nu are problema asta. Gyuri Pascu şi-a dorit foarte mult spectacolul live, să fie faţă în faţă cu publicul, lui nu-i mai plăcea deloc show-ul TV.

- Să lăsăm pentru moment scena deoparte şi să vedem cine este Doru Antonesi de dinain­tea formării grupului Divertis.

- M-am născut la Gura Hu­morului, oraşul dintre cele două mânăstiri, Humor şi Voroneţ, în­tre care făceam ture aproape zil­nic, până să mi se fure bicicleta. Eu zic că am avut o copilărie fe­ri­cită. Dacă voiam să văd iepuri, arici sau lupi, nu dădeam drumul la televizor, cum făcea mai târziu fiica mea, ce a crescut la Ploieşti şi la Bucureşti, ci urcam pe dea­lurile din jur. Am vrut şi eu, ca toţi copiii, să fiu campion, mai întâi de şah, apoi de tenis de câmp, am încercat toate sportu­rile, ca să fiu sigur că le ratez pe toate. Aveam două rânduri de bunici, unii la Berchiceşti, un sat din apropiere, alţii la Sadova, unii cooperativizaţi, alţii, nu. Şi nu reuşeam eu, în mintea mea de copil, să înţeleg cum se face că, dacă treaba cu coo­perativizarea era atât de bună cum ni se spunea la şcoală, bunicii necoo­pe­rativizaţi o duceau cu mult mai bine. Aveau porci, trei vaci, cai, pe care mă urcam şi eu. Deşi mi-am dat seama cât de curând că nu-i aşa ca-n filme, calul e mult mai înalt şi, atunci când te dai jos de pe el, picioarele tale iau forma ca­lului şi mergi crăcănat cât e ziua de lungă.

- Latura umoristică ai moştenit-o? Cum ţi-ai descoperit-o?

- Cei din oraşul meu erau oameni hâtri, cu un umor mai grosier, ce se manifesta cel mai des la me­ciurile de fotbal ale echipei locale. Aveam un unchi care făcea glume bune, dar era prin alianţă, altfel nu era nimeni în familie care să te facă să te prăpădeşti de râs. Eu nu am avut niciodată dorinţa asta, să strâng copiii în jur şi să mă dau în spectacol sau să cons­truiesc glume. Mai târziu, citeam cu plăcere revista "Urzica", unde mai scăpa câte ceva de cenzură, apoi, în armată, scriam glume, în timpul rondurilor de noapte. Erau trei plantoane de noapte, iar cel mai nasol era schimbul doi, de la două la cinci, acolo erau puşi cei pedepsiţi. Şi cum eu n-am fost deloc disci­plinat în armată, am prins multe schimburi doi, în care scriam glume, scheciuri, unele în versuri. Iar când ajungeam în cameră, simţeam nevoia să le citesc celorlalţi, aşa că-i trezeam pe toţi, de unde şi porecla de "Monstrul", pe care am dobândit-o acolo. Cred că era şi o doză de răutate, dacă eu nu dorm, de ce să doarmă ceilalţi? Apoi, în facultate, am început să scriu nuvelete, schiţe, povestiri.

"Atmosfera la spectacolele studenţeşti era fulminantă"

- Divertis s-a născut în atmosfera boemă a căminelor studenţeşti din Iaşi?

- La cămin era cam aşa. Eram săraci, dacă prindeam cumva o pereche de blugi cumpăraţi de la colegii arabi, o purtam până se rupea, apoi puneam un petic de piele să acoperim ruptura. Stăteam câte 5-6 în cameră, între care ăia doi nefumători erau asasinaţi. Ţigările erau sinistre, dar noi fumam şi iarna, cu geamurile deschise, şi răceam ca proştii. Dar am avut şi nefumători care au insistat să stea cu noi în cameră, pentru că eram haioşi. Era greu să vii cu o fată în cămin, chiar şi pentru o seară de dans. Se dădeau, în schimb, multe petreceri. Noi, ăştia de la Gura Humorului, veneam cu o ţuică bună de prună, cei de la Focşani cu vin, mai puneau părinţii un pachet de mâncare la locomotivă. Veneau la noi mereu studenţi care locuiau cu părinţii în Iaşi, în cămin era atmosferă, libertate, nu te con­trolau ai tăi. Divertis s-a format, paradoxal, dintr-un singur căminist, eu adică, însă în atmosfera generată de cămin. Am fost coleg de grupă, la Telefonie - Te­le­grafie, cu Toni Grecu şi cu Flo­rin Constantin, ne întâlneam la cursuri, la seminarii, ne-am sim­patizat şi am avut sentimentul că putem face ceva împreună. Asta a fost prima formulă a Divertisului. Toni scria şi el diferite lucruri, i-am arătat ce scriu şi eu. Însă, spre deosebire de mine, Toni era mai extravertit, mai ludic, îşi do­rea să per­formeze, să apară în faţa pu­blicului. El şi cu Florin erau buni pe scenă, aveau multă în­credere în ei şi asta mi se trans­mi­tea şi mie. Eu însă nu mă con­si­der un comic, un actor, n-am in­ter­pre­tat nicio­dată altceva decât ceva scris de mine sau de colegii mei.

- Cum a evoluat grupul, în lumea artistică a acelor ani?

- Până prin '93, nu ne-am gân­dit că va ieşi ceva serios din asta, că vom fi altceva decât ingineri sau, Gyuri, profesor de muzică. Pe atunci, ca să apari pe scenă, trebuia să fii absolvent al unei instituţii de artă sau să deţii un atestat. Pentru noi, la început, era o joacă, râdeam de prostiile noastre. Am început la cenaclurile studenţeşti, unde găseai şi tolomaci grupa mare, dar şi oameni valoroşi, cu talent, unii cântau la chitară, alţii la pian. Au apărut noi membri în grup, am început să avem succes, dădeam examenele separat de ceilalţi. Eram cunoscuţi ca băieţii veseli, feţele noastre erau pila, dacă aveam nevoie de o hârtie, de ceva, oamenii ne zâmbeau şi ne ajutau. Cenzura însemna o pro­vo­care continuă să scriem tot felul de "şopârle", cu cât scriam mai multe, cu atât rămâneam cu câteva după ce ne tăiau, nu puteau să lescoată chiar pe toate. Se spu­neau o grămadă de lucruri cu subînţeles la spec­tacolele studenţeşti, iar atmosfera era de-a dreptul ful­minantă. La o replică de genul "viaţă lungă, sărăcia po­po­rului" (cu trimitere la Ceauşescu), toată sala râ­dea câte cinci minute. Uneori, câte o pauză stârnea ho­hote mai mult decât ceea ce se spunea. Câteodată ne miram şi noi de ce râde lumea atât, oamenii îşi imaginau că e ceva subversiv chiar şi acolo unde noi nu intenţionaserăm asta. La Cenaclul Flacăra, lucru­rile au fost ceva mai stricte. Era obiceiul ca în fiecare oraş prin care trecea să apară şi un artist local, pe baza bileţelelor primite de la public. La Iaşi am fost noi votaţi, aşa că ne-am prezentat în faţa lui Adrian Pă­unescu cu patru numere. Trei dintre ele săreau calul, erau prea mult chiar şi pentru el să le ducă în spate, aşa că am rămas cu unul. Apoi, când am fost invitaţi să mergem cu cenaclul prin ţară, ne spunea că, după fiecare spectacol, se găsea câte cineva să ne reclame. În oraşele mai mici, cum a fost la Gura Humorului, ce­naclul venea în săli, şi momentele noastre erau mai cu priză la public, în oraşele mari mergeam pe sta­dioane. Eram ca un show radiofonic, nişte mogâldeţe pe scenă care tolocănesc acolo, spectatorii ne ascul­tau, dar nu simţeam nicio reacţie.

- Divertisul face parte din legendele ţesute pe seama Costineştiului anilor '80.

- La Costineşti, oamenii erau veseli, sportul pre­fe­rat era alergatul băieţilor după fete, se bea bere Bu­cegi, erau discotecile... După primele trei patru zile, ni se terminau banii. Nu eram plătiţi pentru spectacole, mergeam acolo cu tabere culturale, cu masa şi cazarea plătite. La sfârşit, mai primeam câte un premiu, atunci apăreau câţiva bani de care ne bucuram, de parcă ar fi fost te miri ce. Neavând atestate, nu puteam apărea oficial pe scenă. O singură dată, când trupa Roşu şi Negru a avut o întârziere serioasă la un concert, am făcut noi o "plombă" şi am primit pentru asta 150 de lei. Am fost foarte fericiţi. Problema la Costineşti era întotdeauna cazarea, staţiunea era ocupată cu mult peste capacitatea sa. O singură dată am avut patul meu, când luasem râie de undeva şi atunci am fost lăsat în pace. Îmi amintesc de un tip care îşi făcuse culcuş pe o uşă din camera noastră. Adevărul e că se bea mult alcool şi când ajungeam în cameră, spre di­mineaţă, nu prea mai conta unde nimerim să dormim. Într-un an, am fost cazaţi în blocul bucătarilor, cu personalul din restaurante. Şi, în toiul nopţii, auzim din camera alăturată o bufnitură, urmată de un strigăt teatral. "Deci aşa, credeaţi că dacă îmi încuiaţi uşa, eu nu mai pot să intru în cameră? E, uite că am intrat pe geam!". A urmat o pauză şi apoi s-a auzit o voce som­­noroasă: "Da tu cine eşti?". Se întâmplase că tu­multuosul nostru coleg, Cătălin Mereuţă, vrând să intre la noi în cameră, calculase greşit geamurile şi nime­rise în cea alăturată, a bucătarilor.

- Ce s-a întâmplat după ce aţi terminat facul­tatea şi s-a zis cu viaţa studenţească?

- A fost cam trist o perioadă. Eu am ajuns stagiar la Azuga, Toni la Bacău, ne trimiteam textele, ce mai născocea fiecare, prin lungi scrisori, un gen dispărut acum. Am scris împreună un one man show jucat de Ştefan Iordache la Teatrul Mic, am mai scris o piesă de teatru. Credeam că apariţiile scenice se încheiaseră pentru noi. Nu puteai să pleci de la serviciu pentru spectacole. Ne vedeam de două ori pe an, vara, la Ser­bările Mării, la Costineşti, şi iarna, la Serbările Ză­pe­zii de la Izvorul Mureşului. Cum nu aveam timp să re­pe­tăm, improvizam aproape total pe scenă. Oricum, umo­rul nostru era bazat pe fuga de idei şi pe trecerea dintr-una într-alta. În acea perioadă, mai precis în 1986, m-am căsătorit cu Irina, pe atunci studentă, pe care o cunoscusem într-o tabără studenţească la Slă­nic Moldova. Ne-am mutat oarecum împreună în Plo­ieşti; zic "oarecum", pentru că ea a fost un an eco­no­mist stagiar la Topliţa, apoi a fost detaşată la Bucu­reşti şi făcea naveta. În Ploieşti am lucrat ca inginer de­­panator la IIRUC, iar când am trecut la pro­fe­sio­nism ca umorist, m-am mutat cu familia la Bucureşti, na­veta era obositoare. Avem împreună o fată, numai că fata, Aminia, locuieşte la Londra. A terminat Uni­ver­sitatea Bucureşti şi are un master la Southampton, în Anglia, dar nu a fost suficient ca să obţină o slujbă de peste 400 de euro în ţară, aşa c-a plecat.

"Clasa politică este la fel de grosieră, de lipsită de profesionalism"

- Anii 90 au însemnat oficializarea succesului trupei Divertis.

- Da, s-a ajuns până într-acolo încât, prin 95, nu mai avea nici unul dintre noi un serviciu stabil. Deşi spectacolele nu adu­ceau ceea ce se poate numi căpătuială, ne puteam susţine fi­nan­ciar, stă­team fiecare la bloc, aveam Dacii, mai să­ream o lună pla­ta la în­treţinere, dar ne re­glam apoi. Tot a­tunci au avut loc şi tur­neele americane, cu câte 800-1000 de ki­lometri parcurşi zilnic cu au­tocarul, cu spec­ta­cole date în comu­ni­tăţile româneşti din Chi­ca­go şi New York, o ex­perienţă foarte isto­vitoare, dar de pe ur­ma căreia am rămas cu bucuria de a vedea, o dată în viaţă, toate acele locuri noi. Tot acolo am avut unul dintre cele mai jenante spectacole din carieră. Am nimerit la un res­tau­rant sârbesc, unde clienţii abia dacă ru­peau câteva cuvinte româneşti. Iar noi spuneam glu­me cu aluzii... A fost momentul ca impresarul nostru să rostească fraza memorabilă: "Partea bună e că res­taurantul are ieşire prin spate". Am mai avut mo­mente mai nereuşite, cu spectatori neatenţi, de­zinteresaţi, cum a fost odată la Târgu Jiu, când ne aduseseră cei de la sindicat, iar în sală oa­menii se plim­bau, vorbeau între ei, nu aveau nici o treabă cu noi.

- Cum crezi că s-a schimbat gustul publicului de-a lungul anilor?

- Noi nu am fost niciodată un grup pe gustul tu­turor, care să adune mase de oameni şi să aibă succes în orice sat ar nimeri, cum făcea Vacanţa Mare, de pildă. În anii 90, biletele la spectacole erau foarte ieftine, dar oamenii nu erau obişnuiţi să dea banii pe aşa ceva. Ne mai spunea câte unul că ar veni la spec­tacol dacă ar fi gratuite sau mai ieftine, dar tipul care ne spunea asta avea în mână o bere care costa de două ori preţul unui bilet. Gyuri spunea atunci că ar fi bucuros să vadă că oamenii dau banii pe un bilet care costă mai mult decât o sticlă de doi litri de cola. Acum biletele sunt mult mai scumpe şi oamenii au învăţat să le cumpere. Însă eu simt că gustul publicului s-a per­vertit, s-a schimbat mult în ultimii ani, că s-a produs o anumită mutaţie cul­turală. Nu e vorba că România nu ar mai avea inte­lectuali, vâr­furi, dar aceştia sunt mai puţin apreciaţi, respectul pentru un actor, pen­tru un scri­itor s-a di­minuat.

- Meseria vă obli­gă să fiţi fini ob­ser­vatori ai vieţii politice şi sociale a ţării. Mai merită oamenii poli­tici să fie luaţi în sea­mă, chiar şi în sce­nete vesele? Unde crezi că se află so­cietatea românească astăzi?

- Clasa politică e la fel de grosieră şi de lipsită de profe­sio­nalism ca acum 10 -15 ani. Au mai dis­pă­rut personajele pito­reşti ca Brătianu, zis Car­tof, şi, parţial, nu mai e direct securisto-co­mu­nistă, ci la gene­raţia a doua. Are puţin ştaif la vorbit limbi străine şi se îmbracă mai corect. În rest, ace­­leaşi acuzaţii ne­do­vedite, acelaşi lim­baj injurios, aceeaşi demagogie iresponsabilă. Dar cred că merită luată în seamă, pentru că de acţiunile ei depinde viitorul nostru şi al copiilor noştri. Dacă îi lăsăm complet în pace, vom fi mereu la mâna votan­ţilor care nu ştiu nici ce, nici de ce votează. Pe mo­ment, sunt sigur că lucrurile nu merg bine în eco­nomie şi în politică. În justiţie, mi se pare că văd ceva progrese, la transparenţă şi la ega­litatea în faţa legii, care nu mai e o inegalitate făţişă. Acuzaţii bogaţi şi cei din politică trebuie să lupte pen­tru libertate cu avo­caţii, în Tribunal, nu cu telefoanele, la restaurant. La cât suntem noi de naivi, cred că putem spera să fie mai bine.