Și-n anul acela s-a întâmplat la fel ca-n alți ani. Totul a început cu vreo trei, patru săptămâni înainte de Paști. Parcă înnebuniseră cu toții, nu mai aveai cu cine să te înțelegi. Femeile din casă, Buna și Mama, deschideau ferestrele și ușile de la toate încăperile, paturile și dulapurile erau trase de la locurile lor, ștergarele și covoarele duse la vâltoare, vasele erau luate din cuie și de pe polițe și puse afară, în vailingul cel mare, la frecat cu cenușă. Totul era în casă întors, nimic nu mai era la locul lui, căci începea marea curățenie de primăvară. Până și lăduca mea cu jucării era aruncată în gura podului de la șură. "Las-o acolo", îmi zicea Buna, "până după Sărbători. Nu vezi că ne împiedicăm de ea pe aici?". Ce puteam să mai zic, dacă nici tata nu se punea cu femeile, când era curățenia cea mare. Lăsam lada acolo, căci știam din anii trecuți că va trebui să cobor tot eu jucăriile, pe rând și pe furiș, ca să le aduc iar pe toate în colțul meu din bucătărie, pe care-l împărțeam cu Ciurli, motanul cel gras.
În zilele acelea, când totul mirosea a var și-a leșie, mi-era mai ușor să scap de sub ochii lor și să fug de-acasă. O luam pe ulița Nastasiei și, din câțiva pași, ajungeam în pădure, unde nimeni nu văruia și nici nu trântea geamuri, vase, pahare și uși. Acolo era totdeauna curat, chiar și atunci când încă nu era topit bine omătul și când mai erau nenumărate mlaștini pe la marginea poienilor. Cine oare face curat în pădure?, m-am gândit eu odată, în timp ce treceam pe cărarea spre Poiana cu mușuroaie. Dar mi-a sărit repede gândul din cap, căci am văzut niște urme ciudate, de lăbuțe mici, care duceau către Dealul cu viezuri, de care mă temeam, așa că am ocolit cu grijă locul și m-am oprit tocmai în poiana în care era un fag bătrân și scorburos. În urma mea, pe cărare, crengile care s-au dat la o parte din drumul meu se mai mișcau, scuturându-și mugurii tari. Unii copaci, nu știu cum îi chema, aveau deja frunzișoare galben-verzui, acre la gust, numai bune pentru când ți-era sete. M-am băgat în scorbura fagului, cu greu. Parcă nu mai încăpeam așa bine ca altădată. Auzeam tot felul de zgomote acolo în scorbură, păreau niște ape care curg și, câteodată, se auzea și o muzică de departe. Nu stăteam prea mult acolo, căci mi se făcea de la o vreme frig, trunchiul fagului era umed pe dinăuntru.
Numai că în ziua aceea, de care mi-aduc bine aminte acum, n-am putut să ies când am vrut, pentru că așa, dintr-o dată, a început o ploaie rece și un vânt mare. Din scorbură vedeam numai o parte de pădure, capătul poienii și cărarea care ducea către casă. Ploaia cădea grăbit și, de undeva de sus, din scorbură, începuse să se prelingă apă pe trunchiul fagului. M-am ghemuit mai bine și mi-am strâns paltonul albastru peste genunchi, ca să nu-mi fie frig. Când a fost ploaia mai mare, dintre copaci a ieșit o femeie pe care n-o mai văzusem niciodată până atunci. Nu semăna cu nimeni, era mare, mare, și s-a apucat să strângă în brațe toți copacii din poiană. După ce pleca de lângă ei, mugurii țepeni se desfăceau cu pocnete ușoare, în frunze. Pe cap, femeia aceea n-avea năframă, așa cum purtau Buna și Mama ori alte femei de pe uliță. Avea părul lung și-l trăgea după ea ca pe o mătură uriașă, în care erau de-a valma prinse frunze uscate și crengi rupte. În urma ei, perdeaua ploii se reteza brusc și de pe frunzele proaspăt dechise se prelingea apa în iarbă. M-am uitat după ea până când a ajuns la capătul poienii. Atunci s-a întors și a încetat și șuieratul acela pe care nu știam dacă-l făcea ea sau copacii mișcați de vânt. Și-a scuturat părul și hainele, a intrat în pădure și-a dispărut. Când am ieșit din scorbură, am văzut că jumătate din pădure înfrunzise. Nu mai ploua și iarba părea mai mare și mai deasă. Nici nu știu cum am ajuns acasă. Femeile n-au băgat de seamă că am lipsit, Ciurli mi-a aruncat doar o privire plictisită, iar eu n-am știut niciodată dacă ceea ce v-am povestit am visat sau chiar am văzut, din scorbura aceea de fag, cine face curățenie mare și aduce primăvara în pădure.
Ploaia
Era dimineață devreme și deschideam ochii numai pe jumătate, ca s-o pândesc. Ea se-nvârtea prin bucătărie, povestind cu cineva, parcă. Când se-așeza pe scăunelul de lemn, la sobă, ca să facă focul, deschideam ochii ca lumea, căci ea stătea cu spatele la mine și nu putea să vadă că nu mai dorm. Dar acum cred că știa, cred că simțea că mă prefac. Și poate de aceea vorbea, cred că de fapt mie îmi spunea ce să nu uit, cu mine vorbea, ca să țin minte.
În bucătăria mare nu era nimeni în afară de noi două. Ea, cu conciul gata făcut în vârful capului, prins cu agrafele făcute din sârmă groasă și eu, ascunsă în pat, sub duna uriașă din pene de gâscă, ușoară, de credeai că te acoperi c-un nor. Și Buna povestea despre un gard care trebuia reparat, despre o găină care nu mai făcea ouă, despre cratița cea mare și roșie care s-a găurit și despre multe altele încă. Și eu adormeam alintată de vocea ei molcomă și mă trezeam și iar adormeam și visam, în vreme ce lumina se furișa pe fereastră, se lipea mai întâi de spătarul scaunului și-apoi se scurgea ca o apă mare pe tot peretele. Și când tot peretele sclipea, numai ce-o auzeam pe Buna că se apropie de pat și mă cheamă: "No hai, că-i vremea de pădure." Și câtă vreme eu mă scoboram din pat, câtă vreme îmi beam laptele, ea își lua șurța care avea buzunare mari și pregătea coșurile.
Coșul ei de nuiele cu frânghii late, ca să n-o taie la umeri, și coșul meu mic, ce-avea o dungă maronie, ca un brâu, pe mijloc. Punea în coșuri una și alta și îmi spunea mereu aceeași poveste: că atunci când mergi în pădure e bine să fii pregătit, să ai la tine o bucată de pâine, că nu se știe niciodată cu cine te poți întâlni, să ai un capăt de ață, că poate trebuie să legi oarece. Că e bine să nu uiți să iei un săcuț ori o straiță ca să strângi ierburi de leac. Nu-i rea nici o năframă, dacă vine ploaia, că, vorba ceea, nu se știe niciodată... Și-n vreme ce-mi spunea toate astea, deschidea sertarele dulapului mare și scotea de-acolo, pe rând, sfori, pungi, pâinea pe care o înfășura într-un ștergar și mai lua și o coțcă de zahăr, sau poate două, ca să mi le dea când îi ziceam că mă dor picioarele. Închideam ușa, puneam mătura în prag, ca să știe oricine că suntem pe-aproape și-apoi plecam.
Și cum să nu fim aproape, căci pădurea era doar la capătul gardului... Din câțiva pași eram dincolo de casa Nastasiei, treceam puntea peste Valea Albă și gata, ajungeam. Știam că, de cum lăsam în urmă tufele de alun de la marginea văii, trebuie să tac, pentru că în pădure erau alte legi, nu ca acasă, unde puteam să lălăiesc cât voiam, prin curte ori pe uliță. Așa mi-a spus Buna, să tac în pădure ca să aud mai bine. N-am auzit nimic la început, ce să aud? Cred că nu știam să ascult. Dar asta până într-o zi, când ne-a prins ploaia și Buna m-a așezat sub crengile unui fag scorburos, ca să mă apere. Și câtă vreme ea a umplut mai departe, prin ploaie, căldărușa de fragi, eu am rămas sub crengile groase ale copacului, ascunsă de picăturile mari, care brăzdau aerul cu șuierat ascuțit.
Ghemuită lângă trunchiul gros al copacului, acoperită cu năframa Bunii, care mă apăra, auzeam un fel de tropot care venea de undeva de tare departe și se apropia pe sub iarbă, însuflețind într-o legănare imensă întreaga pădure. Am tremurat odată cu frunzele, mărunt și des, după cum bătea vântul. M-am aplecat odată cu trunchiul copacului, lângă care ședeam, m-am înfiorat cu prima picătură de apă scursă pe obraz, de undeva de sus, dintre crengile care săltau înnebunite și parcă răspundeau freamătului de sub pământ, ca și cum o herghelie ar fi căutat acolo scăpare dintr-o mare primejdie. Și-am auzit și murmurul apelor care veneau de sus și de jos, într-o împreunare fără sfârșit, și în momentul acela cred că am văzut, deși acum nu mai sunt chiar sigură, am văzut că în loc de degete am frunze și-n loc de mâini se-nălțau în aer niște crengi subțirele, iar picioarele nu-mi erau decât niște lujeri firavi, precum crenguțele de mesteacăn. Muguri și flori se deschideau în trupul meu și m-au acoperit cu o platoșă verde ca o scoarță răcoroasă de mătase, ce m-a prins pe veci în strânsoarea ei. Auzeam cum alunecă spre rădăcini picături mari de ploaie. Eram în mijlocul pădurii și ploua. Creșteam în ploaia de primăvară și pădurea se bucura fremătând.
Câteodată, mi-e tare dor de pădurea copilăriei mele și de Buna. E dimineață, devreme. Deschid ochii numai pe jumătate, ca să pândesc ziua care tocmai începe. Casa e alta, și lumina, care pare aceeași, nu mai curge azi ca un șuvoi pe pereți. Mă ridic din pat și-mi prind părul în vârful capului într-un conci țuguiat. Câtă vreme îmi pregătesc cafeaua, vorbesc despre una și alta, singură, în bucătăria goală. Despre o cană care s-a spart, despre un cuțit care nu mai taie, despre un ceas care a înțepenit. Și de undeva, de departe, străbate o chemare: "No hai, că-i vremea..." și atunci îmi pregătesc geanta. Și pun în ea una și alta, că atunci când mergi în lume e bine să fii pregătit, să ai la tine o bucată de pâine, că nu se știe niciodată cu cine te poți întâlni, să ai un capăt de ață, că poate trebuie să legi oarece, un săcuț ori o straiță... Nu-i rea nici o năframă, dacă vine ploaia... Și mai pun și o bomboană, pentru când m-or durea picioarele, și ies din casă printre oameni și mașini, înfășurată într-o platoșă verde de amintiri, ca o scoarță răcoroasă de mătase. Și nu-mi rămâne altceva decât să tac, căci în lume legile sunt altele, dar știu sigur că vine și aici, nu se poate să nu vină, simt asta până în ultimul colț al ființei mele, care a fost atunci demult îngemănată pe veci cu pădurea, știu și mai aștept încă o dată Ploaia aceea de primăvară...