Invitaţie la o masă de Paşti

La cei 93 de ani ai săi, Adriana Andreiaş Miu este veterana căminului de bătrâni Schitul Darvari din Bucureşti.

Având memoria ab­solut intactă, mintea incredibil de ageră, ca de ado­lescent, un chip despre care ai putea spune oricând că e cu 25 de ani mai tânăr, această femeie este "un caz" ce ar putea fi studiat de către antropologi, în ce priveşte secretul longevităţii. Dar în textul de faţă nu va fi vorba despre ea. De-a lungul celor peste 20 de ani cât a pe­trecut în acest cămin, doamna Adriana Andreiaş a avut curiozitatea să culeagă în amintire, precum un reporter, poveştile de viaţă ale unor bieţi oameni care au trăit şi au murit alături de ea. Poveşti de tristeţe, de dragoste, de singurătate, din timpuri ce-au apus... Pe una dintre ele, care m-a impresionat în mod special, v-o relatez în rândurile de faţă, aşa cum mi-a fost povestită de d-na Adriana, anul acesta, la începutul unei noi primăveri.

Nobila doamnă Elena

"Am cunoscut aici, la Schitul Darvari, o doamnă care a trăit în cămin vreme de 15-16 ani. Elena Stratulat era numele ei. Era o femeie tare îndurătoare... Nicio­dată nu riposta la nimic şi, cu o voce blândă, înceată, căuta de fiecare dată să împace ceva. Foarte distinsă, nobilă, avea un ten alb, fără riduri, şi ochii albaştri, adusă însă de spate de multele greutăţi ale vieţii. Vă­duvă de război - soţul ei fusese colonel - n-a mai dorit să-şi refacă viaţa după moartea lui, fiindcă-l iubise prea mult. Această blândă doamnă avea doi fii cu poziţii bune în stat, unul colonel, celălalt cu o func­ţie mare în Ministerul Apărării. Amândoi în Bucureşti, aveau case mari, locuiau aproape, în centru, nu departe de cămin. La început mai venea câte unul dintre ei. Îi aduceau pe rând câte ceva, medicamente, dar îi luau toată pensia pentru aceste cumpărături şi din ea cum­părau. Nu veneau niciodată amândoi, că nu se iubeau ca fraţii. Elena îşi iubea feciorii tare mult, mai ales pe cel mic, Ionuţ - "sufletul ei", aşa îi zicea -, îşi sacrifi­case toată viaţa să-i crească singură, fără niciun ajutor de la nimeni. I-a ţinut în şcoli, le-a dat tot ce-a avut, vreme de 40 de ani cât a muncit, ca specialist contabil, Totul numai pentru ei. Dar, în ultimii ani, copiii o vi­zitau tot mai rar, foarte rar...
Îmi amintesc foarte bine: era primăvara anului 1998, prima zi de Paşti, iar fiul cel mare, Mircea, o in­vitase la masă. I-a promis că vine să o ia pe la ora 11-12, să fie pregătită. Ce mândră era!... Cu câtă dra­goste şi mândrie ne spunea tu­turor că a invitat-o bă­ia­tul ei la masă... S-a gă­tit frumos, cu pălă­ri­oară, mănuşi cu dantelă, botine lustruite, s-a dat cu colonie, era atât de în­grijită! Şi-a luat bas­to­naşul şi, încet, încet, ţinându-se de balus­tra­da scării, cu mânuţa sla­bă care îi tremura, a ie­şit în curte şi s-a aşezat pe băncuţa de sub teiul bătrân. Cu ochişorii aţin­tiţi către poartă, stă­tea în aşteptarea fiului, să sosească. A stat dră­guţa doamnă pe băncuţa aceea, de s-a făcut ora 12, 13, 15, 16, 17 şi nimic de la fiul ei, nici măcar un telefon, ba a pierdut şi masa de prânz de la cămin, spunând mereu asis­tentelor că nu-i nevoie, ea vrea să ia masa la copii, fiindcă au multe bunătăţi şi o aşteaptă. Sincer, era şi la cămin mâncare foarte bună, dar fireşte că i-ar fi plăcut să stea împreună cu ai ei, la o zi aşa sfântă şi mare. Într-un târziu, a luat masa la cămin, spre seară. Singură, în sala pustie.

"Am uitat mamă, dormeam.."

Cu gândul dus, cu faţa încremenită, din nou a pornit agale, rezemată în bastonaşul ei şi, cu un zâmbet ce-i ascundea durerea, încleştându-şi cât a putut degetele firave pe balustradă, a urcat în cameră şi ne-a spus zâmbind: "Copiii cred că sunt tare ocupaţi, n-au putut veni..." Era atât de îngrijit îmbrăcată... Părea că nu e tristă, voia să îşi ascundă amărăciunea, umilinţa, dar, privind-o, inima îmi spunea altceva. Pe la orele 18.30, cu zâmbetul fals, crezând că n-o observă nimeni, a coborât încet pe scări, s-a dus la telefonul de la intrare şi a format, tremurând, un număr.
"Hristos a Înviat! Aţi păţit ceva dragii mei, sunteţi bine?..." Răspunsul a fost următorul: "Da, mamă... Am uitat mamă, dormeam. Am avut mulţi musafiri de la serviciu, a trebuit să stăm cu ei, am avut şi un vinişor bun, pe urmă ne-am culcat. Suntem tare obosiţi... Vin acuma şi te iau". Femeia a spus imediat: "Nu, dragul mamei, bine că sunteţi bine, că am stat cu grijă. Nu mai veniţi, lăsaţi, odihniţi-vă, dragii mei, mă bucur că aţi petrecut frumos, eu sunt bine aici, am de toate, lăsaţi...". Istovită, a urcat iarăşi scara, foarte încet, a intrat în cameră şi ne-a povestit convorbirea, zicând, din nou, că nu este supărată pentru ce i s-a întâmplat, pentru ruşinea pe care a păţit-o în faţa tuturor celor din cămin, ci susţinea mereu că e îngrijorată pentru bieţii copii, fiindcă sunt foarte obosiţi cu atâţia musafiri. Abia când s-a dus la patul ei, după ce s-a dezbrăcat de hăinu­ţele frumoase, surâsul i s-a stins uşor şi în colţul ochiu­lui i-a apărut lacrima de durere ascunsă de mult sub pleoapă. Tăceam şi noi, toate celelalte patru colege de cameră, şi ne uitam la dânsa, cum stătea acolo, pe mar­ginea patului, în cămaşă de noapte, cu ochii pierduţi. Ne uitam şi am simţit că acum nu-i bine să îi zicem nimica.

Patul cel alb şi gol

Cred că această întâmplare a marcat-o mult pe doamna Elena. Aşa cred. Fusese ceva foarte important pentru ea ziua aceea, copiii n-o mai invitaseră la masă de ani şi ani. Plus că era chiar masa de Paşti, o zi atât de sfântă... Cert este că, la foarte scurt timp, doamna Elena s-a îmbolnăvit. Se stingea pe picioare, împietrită, tot mai închisă în ea. Îi era ruşine să mai iasă din cameră, nu mai vorbea cu nimeni despre copii, despre viaţa ei de dinainte. Până la vârsta asta a mea, chiar nu crezusem că se poate aşa ceva: să te stingi din viaţă de supărare. De "inimă rea". Asistenta medicală a dat telefon la fiul cel mare, colonelul, iar acesta a venit. A stat puţin pe marginea patului, lângă dânsa, a mân­gâ­iat-o, a întrebat-o cum se simte. "Na, nu prea bine, dragul mamei...", a zis ea, palidă ca o moartă, întinsă pe pat, şi a zâmbit puţin. Foarte serios şi afectat, la un moment dat, fiul i-a spus: "Mamă, nu duce grijă, să ştii că ţi-am aranjat frumos la cimitir. Am făcut o cruce frumoasă, ne ocupăm noi de tot...". A mai stat ma­ximum zece minute şi apoi a plecat. "Are nevoie de odih­nă", ne-a spus în şoaptă, ca şi cum s-ar fi scuzat, apoi a închis uşa după dânsul.
La doar patru luni de la ziua aceea de Paşti, doamna Elena a decedat. Era chiar în patul acela, de lângă uşă (mi-l arată, acolo stă acum o altă bătrână, întinsă, care n-a scos niciun cuvânt pe toată durata conversaţiei noastre). Au venit asistentele, au spălat-o, au îmbră­cat-o cu ce avea prin dulap, apoi au scos-o din cameră pe o pătură şi au depus-o la capela căminului din curte, aşteptând să vină cineva din familie. A venit tot fiul cel mare şi a dus-o la cimitir, la mormântul "făcut frumos", aşa cum a asigurat-o. Am aflat mai târziu cum a fost acea înmormântare. Fără preot (fusese deja unul din oficiu la cămin, n-a mai plătit altul), fără coroană, fără niciun cântec al prohodului. Doar cu un buchet de flori galbene pe pieptul blândei doamne Elena, îmbrăcată în haine negre. Fiul cel mare a fost singurul care a petre­cut-o la mormânt. Fără soţie, nepoţi, neamuri. Numai el. Fiul cel mic, pe care ea-l iubea cel mai mult, pe care, deşi avea de acum peste cincizeci de ani, îl lua pe după gât şi-l strângea la pieptul ei şi-l mângâia şi ei i se părea că şi dragostea fiului străluceşte pentru dânsa, fiul cel mic, Ionuţ, scumpul fiu, "sufletul meu", cum îl alinta, n-a venit să-şi conducă la mormânt mama. Cauza a fost simplă. Ne-a spus-o fratele său mai mare: în ziua în­mor­mântării, tocmai serba ziua de naştere a soţiei şi aveau invitaţi. Asta a fost scuza. A treia zi după în­mormântare, a venit la cămin, să întrebe la birou dacă a mai rămas ceva din pensia ei sau ceva îmbrăcăminte. Ba a cerut şi medicamentele rămase "că doar şi alea au costat bani", a spus. Calm, rece, voia să încheie repede socotelile şi să plece. Se uitau şi asistentele la el, uimite. Un bărbat înalt, frumos, bine făcut, care vorbea baritonal, în picioare, între noi, celelalte bătrâne culcate pe paturi. Acesta era "Ionuţ", scumpul ei fiu. Iar eu mă uitam la patul acela alb, încă fără aşternut, fiindcă e o regulă că patul trebuie să rămână câteva zile gol, până ce un alt bătrân vine în locul decedatului. Asta e regula căminului. Şi mă gândeam că, numai cu câteva zile înainte, acolo stătea doamna Elena. După ce au luat-o pe pătură şi au dus-o, au venit imediat câteva asistente care au început să scoată de-a valma din noptieră şi din şi­fonier lucrurile ei: cio­răpei, trei perechi de pan­tofi (abia reparaţi la ciz­mar), câteva căme­şuţe cu dantelă, mă­nuşi, agra­­fe, un piep­tene şi o perie de păr, năsturei, ceas de mână şi, de pe noptieră, cer­cei, patru brăţări, măr­­geluţe, o­glin­da de pe pervazul ferestrei, trei pălă­riuţe, cana de apă, linguriţa şi medi­ca­men­tele, papucii de casă... Iar eu ştiam aceste lu­cruşoare de atâţia ani... Toate au făcut parte din viaţa unui om. Din munca lui, din toată viaţa lui. În urma lui, rămâne un pat gol, aco­perit cu un cearşaf alb. Îl priveşti,că nu mai e nimeni în el, nu-l mai vezi pe cel de lângă tine şi ştii că, în curând sau mai târziu, la fel se va întâmpla şi cu tine. Eu, una, de mult nu mă mai tem de moarte. Acuma, mă uit pe geam şi văd cireşii în­floriţi, oameni mergând îmbrăţişaţi pe stradă, în­dră­gostiţi. Şi văd că vine iarăşi primăvara. În curând vor bate iarăşi clopotele Învierii, aici, lângă noi, se va auzi cân­tecul călugărilor la Dar­vari. Îndată va fi şi patul meu gol, acoperit doar cu un cearşaf alb, bătut de vânt prin fereastra deschisă. Dar, deocamdată trăiesc. Ce să fac? Trăiesc. Pe urmă om vedea ce-o mai fi."