Având memoria absolut intactă, mintea incredibil de ageră, ca de adolescent, un chip despre care ai putea spune oricând că e cu 25 de ani mai tânăr, această femeie este "un caz" ce ar putea fi studiat de către antropologi, în ce privește secretul longevității. Dar în textul de față nu va fi vorba despre ea. De-a lungul celor peste 20 de ani cât a petrecut în acest cămin, doamna Adriana Andreiaș a avut curiozitatea să culeagă în amintire, precum un reporter, poveștile de viață ale unor bieți oameni care au trăit și au murit alături de ea. Povești de tristețe, de dragoste, de singurătate, din timpuri ce-au apus... Pe una dintre ele, care m-a impresionat în mod special, v-o relatez în rândurile de față, așa cum mi-a fost povestită de d-na Adriana, anul acesta, la începutul unei noi primăveri.
Nobila doamnă Elena
"Am cunoscut aici, la Schitul Darvari, o doamnă care a trăit în cămin vreme de 15-16 ani. Elena Stratulat era numele ei. Era o femeie tare îndurătoare... Niciodată nu riposta la nimic și, cu o voce blândă, înceată, căuta de fiecare dată să împace ceva. Foarte distinsă, nobilă, avea un ten alb, fără riduri, și ochii albaștri, adusă însă de spate de multele greutăți ale vieții. Văduvă de război - soțul ei fusese colonel - n-a mai dorit să-și refacă viața după moartea lui, fiindcă-l iubise prea mult. Această blândă doamnă avea doi fii cu poziții bune în stat, unul colonel, celălalt cu o funcție mare în Ministerul Apărării. Amândoi în București, aveau case mari, locuiau aproape, în centru, nu departe de cămin. La început mai venea câte unul dintre ei. Îi aduceau pe rând câte ceva, medicamente, dar îi luau toată pensia pentru aceste cumpărături și din ea cumpărau. Nu veneau niciodată amândoi, că nu se iubeau ca frații. Elena își iubea feciorii tare mult, mai ales pe cel mic, Ionuț - "sufletul ei", așa îi zicea -, își sacrificase toată viața să-i crească singură, fără niciun ajutor de la nimeni. I-a ținut în școli, le-a dat tot ce-a avut, vreme de 40 de ani cât a muncit, ca specialist contabil, Totul numai pentru ei. Dar, în ultimii ani, copiii o vizitau tot mai rar, foarte rar...
Îmi amintesc foarte bine: era primăvara anului 1998, prima zi de Paști, iar fiul cel mare, Mircea, o invitase la masă. I-a promis că vine să o ia pe la ora 11-12, să fie pregătită. Ce mândră era!... Cu câtă dragoste și mândrie ne spunea tuturor că a invitat-o băiatul ei la masă... S-a gătit frumos, cu pălărioară, mănuși cu dantelă, botine lustruite, s-a dat cu colonie, era atât de îngrijită! Și-a luat bastonașul și, încet, încet, ținându-se de balustrada scării, cu mânuța slabă care îi tremura, a ieșit în curte și s-a așezat pe băncuța de sub teiul bătrân. Cu ochișorii ațintiți către poartă, stătea în așteptarea fiului, să sosească. A stat drăguța doamnă pe băncuța aceea, de s-a făcut ora 12, 13, 15, 16, 17 și nimic de la fiul ei, nici măcar un telefon, ba a pierdut și masa de prânz de la cămin, spunând mereu asistentelor că nu-i nevoie, ea vrea să ia masa la copii, fiindcă au multe bunătăți și o așteaptă. Sincer, era și la cămin mâncare foarte bună, dar firește că i-ar fi plăcut să stea împreună cu ai ei, la o zi așa sfântă și mare. Într-un târziu, a luat masa la cămin, spre seară. Singură, în sala pustie.
"Am uitat mamă, dormeam.."
Cu gândul dus, cu fața încremenită, din nou a pornit agale, rezemată în bastonașul ei și, cu un zâmbet ce-i ascundea durerea, încleștându-și cât a putut degetele firave pe balustradă, a urcat în cameră și ne-a spus zâmbind: "Copiii cred că sunt tare ocupați, n-au putut veni..." Era atât de îngrijit îmbrăcată... Părea că nu e tristă, voia să își ascundă amărăciunea, umilința, dar, privind-o, inima îmi spunea altceva. Pe la orele 18.30, cu zâmbetul fals, crezând că n-o observă nimeni, a coborât încet pe scări, s-a dus la telefonul de la intrare și a format, tremurând, un număr.
"Hristos a Înviat! Ați pățit ceva dragii mei, sunteți bine?..." Răspunsul a fost următorul: "Da, mamă... Am uitat mamă, dormeam. Am avut mulți musafiri de la serviciu, a trebuit să stăm cu ei, am avut și un vinișor bun, pe urmă ne-am culcat. Suntem tare obosiți... Vin acuma și te iau". Femeia a spus imediat: "Nu, dragul mamei, bine că sunteți bine, că am stat cu grijă. Nu mai veniți, lăsați, odihniți-vă, dragii mei, mă bucur că ați petrecut frumos, eu sunt bine aici, am de toate, lăsați...". Istovită, a urcat iarăși scara, foarte încet, a intrat în cameră și ne-a povestit convorbirea, zicând, din nou, că nu este supărată pentru ce i s-a întâmplat, pentru rușinea pe care a pățit-o în fața tuturor celor din cămin, ci susținea mereu că e îngrijorată pentru bieții copii, fiindcă sunt foarte obosiți cu atâția musafiri. Abia când s-a dus la patul ei, după ce s-a dezbrăcat de hăinuțele frumoase, surâsul i s-a stins ușor și în colțul ochiului i-a apărut lacrima de durere ascunsă de mult sub pleoapă. Tăceam și noi, toate celelalte patru colege de cameră, și ne uitam la dânsa, cum stătea acolo, pe marginea patului, în cămașă de noapte, cu ochii pierduți. Ne uitam și am simțit că acum nu-i bine să îi zicem nimica.
Patul cel alb și gol
Cred că această întâmplare a marcat-o mult pe doamna Elena. Așa cred. Fusese ceva foarte important pentru ea ziua aceea, copiii n-o mai invitaseră la masă de ani și ani. Plus că era chiar masa de Paști, o zi atât de sfântă... Cert este că, la foarte scurt timp, doamna Elena s-a îmbolnăvit. Se stingea pe picioare, împietrită, tot mai închisă în ea. Îi era rușine să mai iasă din cameră, nu mai vorbea cu nimeni despre copii, despre viața ei de dinainte. Până la vârsta asta a mea, chiar nu crezusem că se poate așa ceva: să te stingi din viață de supărare. De "inimă rea". Asistenta medicală a dat telefon la fiul cel mare, colonelul, iar acesta a venit. A stat puțin pe marginea patului, lângă dânsa, a mângâiat-o, a întrebat-o cum se simte. "Na, nu prea bine, dragul mamei...", a zis ea, palidă ca o moartă, întinsă pe pat, și a zâmbit puțin. Foarte serios și afectat, la un moment dat, fiul i-a spus: "Mamă, nu duce grijă, să știi că ți-am aranjat frumos la cimitir. Am făcut o cruce frumoasă, ne ocupăm noi de tot...". A mai stat maximum zece minute și apoi a plecat. "Are nevoie de odihnă", ne-a spus în șoaptă, ca și cum s-ar fi scuzat, apoi a închis ușa după dânsul.
La doar patru luni de la ziua aceea de Paști, doamna Elena a decedat. Era chiar în patul acela, de lângă ușă (mi-l arată, acolo stă acum o altă bătrână, întinsă, care n-a scos niciun cuvânt pe toată durata conversației noastre). Au venit asistentele, au spălat-o, au îmbrăcat-o cu ce avea prin dulap, apoi au scos-o din cameră pe o pătură și au depus-o la capela căminului din curte, așteptând să vină cineva din familie. A venit tot fiul cel mare și a dus-o la cimitir, la mormântul "făcut frumos", așa cum a asigurat-o. Am aflat mai târziu cum a fost acea înmormântare. Fără preot (fusese deja unul din oficiu la cămin, n-a mai plătit altul), fără coroană, fără niciun cântec al prohodului. Doar cu un buchet de flori galbene pe pieptul blândei doamne Elena, îmbrăcată în haine negre. Fiul cel mare a fost singurul care a petrecut-o la mormânt. Fără soție, nepoți, neamuri. Numai el. Fiul cel mic, pe care ea-l iubea cel mai mult, pe care, deși avea de acum peste cincizeci de ani, îl lua pe după gât și-l strângea la pieptul ei și-l mângâia și ei i se părea că și dragostea fiului strălucește pentru dânsa, fiul cel mic, Ionuț, scumpul fiu, "sufletul meu", cum îl alinta, n-a venit să-și conducă la mormânt mama. Cauza a fost simplă. Ne-a spus-o fratele său mai mare: în ziua înmormântării, tocmai serba ziua de naștere a soției și aveau invitați. Asta a fost scuza. A treia zi după înmormântare, a venit la cămin, să întrebe la birou dacă a mai rămas ceva din pensia ei sau ceva îmbrăcăminte. Ba a cerut și medicamentele rămase "că doar și alea au costat bani", a spus. Calm, rece, voia să încheie repede socotelile și să plece. Se uitau și asistentele la el, uimite. Un bărbat înalt, frumos, bine făcut, care vorbea baritonal, în picioare, între noi, celelalte bătrâne culcate pe paturi. Acesta era "Ionuț", scumpul ei fiu. Iar eu mă uitam la patul acela alb, încă fără așternut, fiindcă e o regulă că patul trebuie să rămână câteva zile gol, până ce un alt bătrân vine în locul decedatului. Asta e regula căminului. Și mă gândeam că, numai cu câteva zile înainte, acolo stătea doamna Elena. După ce au luat-o pe pătură și au dus-o, au venit imediat câteva asistente care au început să scoată de-a valma din noptieră și din șifonier lucrurile ei: ciorăpei, trei perechi de pantofi (abia reparați la cizmar), câteva cămeșuțe cu dantelă, mănuși, agrafe, un pieptene și o perie de păr, năsturei, ceas de mână și, de pe noptieră, cercei, patru brățări, mărgeluțe, oglinda de pe pervazul ferestrei, trei pălăriuțe, cana de apă, lingurița și medicamentele, papucii de casă... Iar eu știam aceste lucrușoare de atâția ani... Toate au făcut parte din viața unui om. Din munca lui, din toată viața lui. În urma lui, rămâne un pat gol, acoperit cu un cearșaf alb. Îl privești, că nu mai e nimeni în el, nu-l mai vezi pe cel de lângă tine și știi că, în curând sau mai târziu, la fel se va întâmpla și cu tine. Eu, una, de mult nu mă mai tem de moarte. Acuma, mă uit pe geam și văd cireșii înfloriți, oameni mergând îmbrățișați pe stradă, îndrăgostiți. Și văd că vine iarăși primăvara. În curând vor bate iarăși clopotele Învierii, aici, lângă noi, se va auzi cântecul călugărilor la Darvari. Îndată va fi și patul meu gol, acoperit doar cu un cearșaf alb, bătut de vânt prin fereastra deschisă. Dar, deocamdată trăiesc. Ce să fac? Trăiesc. Pe urmă om vedea ce-o mai fi."