De-a lungul anilor, pragul casei mi-a fost trecut de mulţi oameni, prieteni dragi, cu care-am împărţit bucuriile şi umbrele zilelor, sau rude venite de departe, cu tot felul de necazuri, la oraş. Unii îşi anunţau sosirea dinainte, alţii veneau pe neaşteptate, dar şi într-un caz şi în altul, întâlnirile erau tot atâtea prilejuri de poveşti şi amintiri. N-aş putea să spun acum care a fost cea mai frumoasă amintire legată de vizitele acestea, care întâlnire a fost cea mai incitantă, care cea mai neprevăzută şi mai plină de surprize. Pot să spun însă, oricând şi la orice oră, care au fost cei mai dragi "oaspeţi" pe care mi-a fost dat să-i primesc în casa mea. Au venit pe rând, la intervale de câţiva ani unul de altul. Au venit, uneori, luându-mă prin surprindere, alteori, îndelung chemaţi şi aşteptaţi, ca o nemărginită salvare. Au venit pentru că i-am dorit cu toată puterea fiinţei mele şi nu încetez în nici o zi să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat bucuria să fiu "gazda" lor şi să le pregătesc venirea. Să-i ţin în braţe şi să-i veghez, să fac asupra lor semnul crucii, să adorm cu gândul la ei şi să mă trezesc pomenindu-i în fiecare dimineaţă, pe ei, copiii mei. Şi dacă le-am spus "cei mai dragi oaspeţi", n-am greşit cu nimic, pentru că mi-ar plăcea să cred că voi avea până la capăt puterea să nu-i dezamăgesc, să nu-i încurc şi să nu-i stânjenesc vreodată. Să pot din umbră să îi veghez mai departe, chiar dacă puii de altădată au făcut acum aripi şi şi-au luat zborul din ograda părintească. N-aş putea spune acum că a fost uşor. Venirea pe lume a unui copil îţi întoarce pe dos toată viaţa. Când sunt mai mulţi, e tot de atâtea ori mai complicat. Oricât ai fi de tare, oricât de experimentat, simţi clar că ierarhiile sunt altele şi că vrând, nevrând, faci de multe ori ceea ce trebuie şi nu ceea ce vrei. Anii trec şi, într-o zi, numai ce te trezeşti în holul casei cu câteva cutii de carton, în care ei, copiii, şi-au strâns lucruşoarele şi te anunţă bucuroşi, ca pe o victorie pe care o aşteptau de multă vreme, că vor să se mute cu prietenul, cu prietena. Te anunţă, ca şi cum tu n-ai fi văzut, n-ai fi simţit şi n-ai fi înţeles, te anunţă că e dreptul lor, că au vârsta, că sunt liberi să decidă. Şi tu, părinte luminat, nu vrei să-i superi şi nici să-i opreşti din zborul pe care l-au început. Şi nu le spui că inima ţi-e cât un fluture numai când te gândeşti la câte s-ar putea întâmpla, şi nu le spui nici cum ai încremenit când ai descoperit ursuleţul cel roşu, cu care adormeau când erau mici, deasupra bagajelor ce aşteptau în hol o maşină care întârzia.
O viaţă pe fugă
La patruzeci de ani, aveam patru copii, aflaţi toţi la vârsta adolescenţei, un bărbat beţiv, cu tot mai mari probleme de sănătate, şi mi se părea, uneori, că tot ce ating se transformă în nisip care se scurge printre degete. Când s-au născut copiii, am crescut odată cu ei, lăsând la o parte multe, poate prea multe din visele de tinereţe, dar atunci când el a început să bea, am simţit în asta ca pe o trădare uriaşă. Sigur că aveam greutăţi, sigur că banii nu ne ajungeau aproape niciodată, sigur că era greu de gestionat o familie mare ca a noastră. Dar asta nu însemna că trebuie să dezertăm de la ceea ce ne-am propus atunci când ne-am căsătorit. Iar beţiile lui tot mai dese nu erau decât un fel de fugă de răspundere, o laşitate enormă, precum a struţului care-şi ascunde capul în nisip şi speră că pericolul va trece, pentru că nu-l mai vede. Poate că am fost luaţi prin surprindere şi noi de ceea ce presupunea să fii părinte pentru atâţia copii. Cred că prea de tineri ne-am complicat singuri vieţile, eram depăşiţi oarecum de rolul de părinţi, voiam să le facem pe toate cât mai bine şi nu întotdeauna reuşeam. Nu mai ştiam cum să procedăm într-o situaţie sau alta şi, nu de puţine ori, am trăit stări confuze, de nervozitate, de agitaţie, de neputinţă, care se terminau cu lacrimi, certuri şi ameninţări. Din doi tineri frumoşi, ajunsesem două epave. Alcoolul l-a urâţit, nu numai că l-a îmbolnăvit pe bărbatul meu. Oricât mă străduiam să-l ajut şi să ascund meteahna asta a lui, să-l apăr oarecum de ochii lumii, nu puteam, căci tot mai des îl vedeau vecinii cum se întorcea acasă. În ceea ce mă priveşte, eram cu totul depăşită de întâmplările din familie şi simţeam uneori că nu mă mai descurc deloc. Cu nervii întinşi la maximum, era suficientă uneori doar o vorbă ca să izbucnesc în plâns şi să nu mă pot opri multă vreme. La serviciu, aproape că nu mai vorbeam cu nimeni, intram în secţia de lucru şi nu mă mişcam de la masa mea, până când trebuia să plec acasă. O vreme, colegele m-au tot întrebat ce se întâmplă cu mine, nu le-am spus, pentru că am crezut că pot rezolva singură, apoi m-au lăsat în pace. Nu de puţine ori, le-am surprins privirile curioase şi, nu de puţine ori, am bănuit că discută despre mine atunci când se adunau în pauza de lucru. Nu îmi mai păsa, chiar dacă îmi era oarecum ruşine de viaţa pe care o trăiam. Nu se alesese nimic din visele tinereţii mele. Mă simţeam sfârşită, epuizată, obosită de problemele care apăreau şi nu se mai terminau. Ani de-a rândul m-am chinuit să-mi pun viaţa între paranteze, ca să pot trage singură la căruţa familiei mele. Nu mai simţeam nici o bucurie şi devenisem un robot care avea doar o grijă: salvarea copiilor din marasmul care pusese stăpânire pe casa noastră. Crescusem cu o bunică ce-mi repeta mereu că bărbaţii au întotdeauna întâietate, oricum, oricând şi oriunde, în faţa unei femei. Mi-am respectat bărbatul, l-am iubit şi l-am ajutat cât am putut. De la o vreme, însă, mi-am dat seama că ceva s-a rupt în relaţia noastră şi că începeam să-l dispreţuiesc pentru viaţa pe care o duce, pentru laşitatea cu care se complăcea în starea de alcoolic, pentru faptul că nu avea putere să se oprească din decăderea jalnică în care trăia. Tot de la bunica am învăţat că femeile trebuie să ducă mai departe această lume, sacrificându-se, de cele mai multe ori, punând deoparte vise şi dorinţe care rămân pe veci neîmplinite. Aşa am trăit şi eu, timp de douăzeci de ani, o viaţă pe fugă, având în faţă doar obligaţii şi prea puţine bucurii. În toate fotografiile din acea vreme, făcute rar, la cine ştie ce nuntă din familie, sunt înconjurată de copii, iar bărbatul meu este la câţiva paşi de noi, ca şi cum doar întâmplător trecea şi el pe-acolo, când l-a surprins aparatul de fotografiat. Ca şi cum ar fi fost un străin grăbit.
Împărţeala la doi
Câtă vreme bărbatul meu a stat prin sanatorii, la tratamente de dezalcoolizare, am întors pe toate feţele relaţia noastră. Am făcut tot ce am putut pentru salvarea lui. Nu voiam să-l părăsesc, deşi am îndurat multe lângă el, din momentul în care a început să bea. Îmi aminteam de fiecare dată, când gândul despărţirii îmi trecea prin cap, îmi aminteam de tinereţea noastră şi nu puteam să-l abandonez. Poate că dacă aş fi făcut-o în primii ani, ar fi fost mai uşor. Împărţisem o vreme echitabil rolurile de proaspăt căsătoriţi şi părinţi tineri. Amintirea acelor zile mă oprea de la gândul despărţirii. Nu cred că mai era vorba de dragoste între noi, mai degrabă era toleranţă şi compasiune. Nu era înstrăinare, era doar datoria mea de soţie faţă de bărbatul ajuns într-o situaţie delicată. Era, la urma urmei, un act creştinesc, acela de a-l îngriji pe cel bolnav.
Cât a mai trăit, l-am îngrijit cât am putut de bine şi l-am apărat de tot ceea ce venea din afara familiei noastre: curiozitate, acuzaţii, bârfe şi poveşti fără sens. Am ascuns şi de copii mult din chinul acelei perioade. Am vrut să-i fac să vadă doar partea bună a faptului că tatăl lor s-a schimbat şi că încerca să recupereze la final ceea ce a pierdut în anii scăldaţi în alcool. Nu m-am mai plâns de greutăţi, mi-am acceptat soarta şi am înţeles că în viaţa noastră totul fusese împărţit la doi, dar fiecare primise altceva decât şi-a dorit.
Cuibul gol
Mă uit la bagajele strânse în hol. Sunt ale ultimului copil care părăseşte casa părintească. Ceilalţi sunt deja părinţi la rândul lor, ea, mezina, a hotărât să se mute cu prietenul ei şi eu nu am nici o putere să-i spun că poate ar trebui să se mai gândească înainte de a face un asemenea pas. În ochii copiilor mei nu sunt exemplul cel mai bun de urmat. Niciunul dintre ei nu şi-ar pune viaţa între paranteze ca să îngrijească un beţiv. Sunt mult mai fermi şi necruţători în decizii. Cum să le spun că o viaţă întreagă am apărat clipa aceea tainică în care m-am îndrăgostit de tatăl lor, secunda în care ne-am "recunoscut" adierea divină dintre noi, ca o bătaie de aripă, ca un zvâcnet de peşti care se întorc brusc, şi toţi deodată, spre soarele ce se cerne printre valuri? Cum să le spun că în lumina acelei iubiri m-am străduit să-i cresc şi să le dau lor aripi, să fie ei capabili să zboare până acolo unde eu doar am visat că aş putea ajunge?
(Alexandra P. - Gherla)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
