Fotografie cu copiii de mână

Cititor Formula AS
Povești de iubire

De-a lungul anilor, pragul casei mi-a fost tre­cut de mulți oameni, prieteni dragi, cu ca­re-am împărțit bucuriile și umbrele zi­lelor, sau rude venite de departe, cu tot felul de neca­zuri, la oraș. Unii își anunțau sosirea dinainte, alții ve­neau pe neașteptate, dar și într-un caz și în altul, în­tâl­nirile erau tot atâtea prilejuri de povești și amintiri. N-aș putea să spun acum care a fost cea mai frumoasă amintire legată de vizitele acestea, care întâlnire a fost cea mai inci­tan­tă, care cea mai neprevăzută și mai plină de surprize. Pot să spun însă, oricând și la orice oră, care au fost cei mai dragi "oaspeți" pe care mi-a fost dat să-i pri­mesc în casa mea. Au venit pe rând, la intervale de câți­va ani unul de altul. Au venit, uneori, luându-mă prin surprindere, alteori, îndelung chemați și așteptați, ca o nemărginită salvare. Au venit pentru că i-am dorit cu toată puterea ființei mele și nu încetez în nici o zi să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat bucu­ria să fiu "gazda" lor și să le pregătesc ve­nirea. Să-i țin în brațe și să-i veghez, să fac asupra lor semnul crucii, să adorm cu gândul la ei și să mă trezesc pomenindu-i în fiecare dimineață, pe ei, copiii mei. Și dacă le-am spus "cei mai dragi oaspeți", n-am greșit cu nimic, pen­tru că mi-ar plăcea să cred că voi avea până la capăt puterea să nu-i dezamăgesc, să nu-i încurc și să nu-i stân­jenesc vreodată. Să pot din umbră să îi veghez mai departe, chiar dacă puii de altădată au făcut acum aripi și și-au luat zborul din ograda părin­tească. N-aș putea spune acum că a fost ușor. Venirea pe lume a unui copil îți întoarce pe dos toată viața. Când sunt mai mulți, e tot de atâtea ori mai complicat. Oricât ai fi de tare, ori­cât de experimentat, simți clar că ierarhiile sunt altele și că vrând, nevrând, faci de multe ori ceea ce trebuie și nu ceea ce vrei. Anii trec și, într-o zi, numai ce te tre­zești în holul casei cu câteva cutii de carton, în care ei, copiii, și-au strâns lucrușoarele și te anunță bucu­roși, ca pe o victorie pe care o așteptau de multă vreme, că vor să se mute cu prietenul, cu prie­te­na. Te anunță, ca și cum tu n-ai fi văzut, n-ai fi simțit și n-ai fi înțeles, te anunță că e dreptul lor, că au vârsta, că sunt liberi să decidă. Și tu, părinte luminat, nu vrei să-i superi și nici să-i oprești din zborul pe care l-au în­ceput. Și nu le spui că inima ți-e cât un fluture numai când te gândești la câte s-ar putea întâmpla, și nu le spui nici cum ai în­cre­menit când ai descoperit ursu­lețul cel roșu, cu care ador­meau când erau mici, dea­su­pra bagajelor ce aș­tep­tau în hol o mașină care întârzia.

O viață pe fugă

La patruzeci de ani, aveam patru copii, aflați toți la vârsta adolescenței, un bărbat bețiv, cu tot mai mari pro­bleme de sănătate, și mi se părea, uneori, că tot ce ating se transformă în nisip care se scurge printre de­gete. Când s-au născut copiii, am crescut odată cu ei, lă­sând la o parte multe, poate prea multe din visele de tinerețe, dar atunci când el a început să bea, am sim­țit în asta ca pe o trădare uriașă. Sigur că aveam gre­utăți, sigur că banii nu ne ajungeau aproape niciodată, sigur că era greu de gestionat o familie mare ca a noas­tră. Dar asta nu însemna că trebuie să de­zertăm de la ceea ce ne-am propus atunci când ne-am căsătorit. Iar bețiile lui tot mai dese nu erau decât un fel de fugă de răs­pun­dere, o lași­tate enormă, precum a struțului ca­re-și as­cunde capul în nisip și speră că pericolul va trece, pen­tru că nu-l mai vede. Poate că am fost luați prin sur­prin­dere și noi de ceea ce presupunea să fii pă­­rinte pentru atâția copii. Cred că prea de ti­neri ne-am complicat singuri viețile, eram de­pășiți oare­cum de rolul de părinți, voiam să le fa­cem pe toate cât mai bine și nu întotdeauna re­ușeam. Nu mai știam cum să procedăm într-o situație sau alta și, nu de puține ori, am trăit stări con­fuze, de nervozitate, de agitație, de ne­pu­tință, care se terminau cu lacrimi, certuri și ame­nin­țări. Din doi tineri frumoși, ajunsesem două epave. Al­coolul l-a urâțit, nu numai că l-a îm­bol­năvit pe bărbatul meu. Oricât mă străduiam să-l ajut și să ascund me­teah­na asta a lui, să-l apăr oarecum de ochii lumii, nu pu­team, căci tot mai des îl vedeau vecinii cum se în­torcea acasă. În ceea ce mă privește, eram cu totul depășită de întâmplările din familie și simțeam uneori că nu mă mai descurc deloc. Cu nervii întinși la maxi­mum, era suficientă uneori doar o vorbă ca să izbucnesc în plâns și să nu mă pot opri multă vreme. La serviciu, aproape că nu mai vorbeam cu nimeni, intram în secția de lucru și nu mă mișcam de la masa mea, până când tre­buia să plec acasă. O vre­me, colegele m-au tot întrebat ce se întâmplă cu mine, nu le-am spus, pentru că am cre­zut că pot rezolva sin­gu­ră, apoi m-au lăsat în pace. Nu de puține ori, le-am sur­prins privirile curioase și, nu de puține ori, am bănuit că discută despre mine atunci când se adunau în pauza de lucru. Nu îmi mai păsa, chiar dacă îmi era oarecum rușine de viața pe care o trăiam. Nu se alesese nimic din visele tinereții mele. Mă simțeam sfârșită, epuizată, obosită de problemele care apăreau și nu se mai terminau. Ani de-a rândul m-am chinuit să-mi pun viața între paranteze, ca să pot tra­ge singură la căruța familiei mele. Nu mai simțeam nici o bucurie și devenisem un robot care avea doar o grijă: salvarea copiilor din marasmul care pusese stă­pânire pe casa noastră. Crescusem cu o bunică ce-mi re­peta mereu că bărbații au întotdeauna întâietate, ori­cum, oricând și oriunde, în fața unei femei. Mi-am res­pectat bărbatul, l-am iubit și l-am ajutat cât am putut. De la o vreme, însă, mi-am dat seama că ceva s-a rupt în relația noastră și că începeam să-l disprețuiesc pen­tru viața pe care o duce, pentru lașitatea cu care se com­plăcea în starea de alcoolic, pentru faptul că nu avea putere să se oprească din decăderea jalnică în care trăia. Tot de la bunica am învățat că femeile trebuie să ducă mai departe această lume, sacrificându-se, de cele mai multe ori, punând deoparte vise și dorințe care rămân pe veci neîmplinite. Așa am trăit și eu, timp de două­zeci de ani, o viață pe fugă, având în față doar obligații și prea puține bucurii. În toate fotografiile din acea vre­me, făcute rar, la cine știe ce nuntă din familie, sunt în­con­jurată de copii, iar bărbatul meu este la câțiva pași de noi, ca și cum doar întâmplător trecea și el pe-acolo, când l-a surprins aparatul de fotografiat. Ca și cum ar fi fost un străin grăbit.

Împărțeala la doi

E trist când primești din tortul vieții în doi o felie mai mică decât ai așteptat. E și mai trist când îți dai sea­ma că starea aceasta de lucruri se prelungește, nu pentru că n-ai avea voință s-o îndrepți, nu pentru că n-ai fi dat tot ceea ce-ai putut, ca ea să se repare cumva, ci pentru că nu mai găsesc ecou în perechea ta vorbele pe care le spui, gesturile pe care le faci. Pe de altă parte, cum poți să ceri unui om bolnav, căci și alcoolismul e o boală, la urma urmei, cum poți să-i ceri ceea ce nu mai poate da? Echilibru, implicare, responsabilitate, adică măcar o existență corectă, dacă de dragoste și iubire nu mai poate fi vorba. Mi se par îngrozitor de triste și la fel de triști acei oameni care s-au iubit cândva și nu au puterea să recunoască cinstit că s-au înșelat, că au greșit, că sunt superficiali ori că nu mai vorbesc aceeași limbă a sentimentelor.
Câtă vreme bărbatul meu a stat prin sanatorii, la tratamente de dezalcoolizare, am întors pe toate fețele relația noastră. Am făcut tot ce am putut pentru sal­va­rea lui. Nu voiam să-l părăsesc, deși am îndurat multe lângă el, din momentul în care a început să bea. Îmi amin­­team de fiecare dată, când gândul despărțirii îmi tre­cea prin cap, îmi aminteam de tine­re­țea noastră și nu puteam să-l aban­donez. Poate că dacă aș fi făcut-o în pri­mii ani, ar fi fost mai ușor. Împăr­ți­sem o vreme echitabil rolurile de proas­păt căsătoriți și părinți tineri. Amintirea acelor zile mă oprea de la gândul despărțirii. Nu cred că mai era vorba de dragoste între noi, mai de­grabă era toleranță și compasiune. Nu era înstrăinare, era doar datoria mea de soție față de bărbatul ajuns într-o si­tuație delicată. Era, la urma urmei, un act crești­nesc, acela de a-l îngriji pe cel bolnav.
Cât a mai trăit, l-am îngrijit cât am putut de bine și l-am apărat de tot ceea ce venea din afara familiei noastre: curiozitate, acuzații, bârfe și povești fără sens. Am ascuns și de copii mult din chinul acelei perioade. Am vrut să-i fac să vadă doar partea bună a faptului că tatăl lor s-a schimbat și că încerca să recupereze la final ceea ce a pierdut în anii scăldați în alcool. Nu m-am mai plâns de greutăți, mi-am acceptat soarta și am înțeles că în viața noastră totul fusese împărțit la doi, dar fiecare primise altceva decât și-a dorit.

Cuibul gol

Mă uit la bagajele strânse în hol. Sunt ale ultimului copil care părăsește casa părintească. Ceilalți sunt deja părinți la rândul lor, ea, mezina, a hotărât să se mute cu prietenul ei și eu nu am nici o putere să-i spun că poate ar trebui să se mai gândească înainte de a face un asemenea pas. În ochii copiilor mei nu sunt exem­plul cel mai bun de urmat. Niciunul dintre ei nu și-ar pu­ne viața între paranteze ca să îngrijească un bețiv. Sunt mult mai fermi și necruțători în decizii. Cum să le spun că o viață întreagă am apărat clipa aceea tainică în care m-am îndrăgostit de tatăl lor, secunda în care ne-am "recunoscut" adierea divină dintre noi, ca o bă­taie de aripă, ca un zvâcnet de pești care se întorc brusc, și toți deodată, spre soarele ce se cerne printre valuri? Cum să le spun că în lumina acelei iubiri m-am stră­duit să-i cresc și să le dau lor aripi, să fie ei capabili să zboa­re până acolo unde eu doar am visat că aș putea ajunge?
Cuibul rămâne gol, și-n iarna aspră care stă să vină pentru mine, nu știu dacă lumina aceea de demult va mai avea putere să-mi îmblânzească singurătatea.

(Alexandra P. - Gherla)