Roxana Andronescu - "Viaţa e iubire"

- Fosta solistă a trupei Spin, una dintre cele mai bune voci ale scenei româneşti, revine discret în lumea muzicii. Însă mai presus decât revenirea ei ca artist este neschimbarea ei ca om: după anii trecuţi de la ultimul nostru interviu, am întâlnit aceeaşi minionă, cu o inimă uriaşă şi glas puternic, la propriu şi la figurat -

Muzică, frustrări şi iubire

- După ani de concerte şi succese alături de trupa Spin, după multe colaborări cu mari artişti de la noi, te-ai stins încet, şi abia dacă am mai auzit de tine. Ce mai faci?

- Întrebarea "ce mai faci?", în aparenţă uşoară, e foarte grea pentru mine acum. În pri­mul rând, încerc să mă redre­sez puţin după ruptura de tru­pa Spin; au trecut un an şi jumătate şi tot nu m-am dez­me­ticit de tot. Dar, în­cet, în­cet, îmi dau seama că îmi re­găsesc drumul în ceea ce pri­veşte cariera. Din punct de vedere personal, sunt bine, în sensul că sunt sănătoasă şi că timpul şi starea men­tală mă ajută să fac lucrurile care pe mine mă împli­nesc şi mă fac fericită, şi anume, să fiu un om implicat şi să ajut pe alţii, de câte ori este posibil.

- Să o luăm pe rând - ce înseamnă că ţi-ai regăsit dru­mul în cariera muzicală?

- Am început o carieră solo, lucru pe care nu aş fi crezut vreo­dată că-l voi face. Aici a fost marea dilemă în ultima perioa­dă: dacă mai alcătuiesc o trupă, dacă pornesc singură sau dacă renunţ total la muzică. De fapt, balanţa a fost între "da" sau "nu" muzicii, iar după multe frămân­tări, am decis să nu iau nicio hotărâre şi să îngădui organismului, intuiţiei, să decidă în locul meu. Am lăsat zilele să treacă, săptămânile, m-a luat dorul, m-a lăsat dorul, mi-am urmat viaţa, instinctul, am scris o piesă şi încă o piesă, am lansat-o, am avut oameni care m-au difuzat imediat, uşor, uşor, aşa că timpul m-a luat de mână şi m-a postat iar faţă în faţă cu muzica. Ea m-a găsit pe mine, n-am forţat nimic, nu am insistat pe la uşi...

- Cât de grea a fost viaţa ta fără scenă în această perioadă?

- Eu cred cu tărie că omul e făcut să se adapteze la orice condiţie, la orice încercare a vieţii. Astfel, aş minţi să spun că am dus-o greu. Da, mi-e dor de scenă, dar şi mai mult mi-a fost dor de o anumită stare de pe scenă: aceea pe care mi-o dau aplauzele. Şi nu vorbesc aici de un sentiment de împăunare că sunt aplaudată, ci de chipurile oamenilor care aplaudă, zâmbetul acela care "taie" faţa de la o ureche la alta. Da, am acumulat ceva frustrări în această perioadă de pauză dar, pe de altă parte, nu am să te mint şi voi recunoaşte că toată cariera mea am avut frustrări: că nu mi-a ieşit bine o cântare, că nu am fost îmbrăcată prea nimerit, că nu sunt pe locul din topuri pe care credeam că-l merit. Multă vreme am fost frustrată că nu sunt modelul pe care credeam că îl pot întruchipa pentru oameni. Eu când mă trezesc dimineaţa şi mă uit în oglindă, mi se pare că sunt destul de... mişto. Fiecare om are dreptul să-şi califice singur spiritualitatea, inteligenţa şi talen­tul, măcar atâta lucru pot face şi eu. Ei, frustrată fiind, mă tot întrebam de ce, de ce, de ce? În acest an şi ju­mă­­tate am avut timp să meditez la acest lucru şi am ajuns la concluzia că nu mi-am dorit suficient de mult să ajung acolo unde credeam că merit, că nu m-am stră­duit îndeajuns. Din nou, de ce? Şi am găsit răs­pun­sul: pentru că sunt un om simplu, pentru că nu vreau să fiu vedetă, pentru că, deşi mă simt talentată şi capabilă să schimb unele lucruri prin judecata şi pute­rea mea de convingere, dorinţa de a rămâne un om sim­plu este mult mai mare. Deşi un om simplu nu are cum să facă vreodată lucruri la nivel mare, cred că asta vreau să fiu: o fiinţă care să se bucure de toate micile privilegii ale vieţii, să câştige suficient din muzică cât să trăiască decent şi nefrustrată că nu e prima în to­puri. Aici sunt acum cu inima şi mintea. Revenind la întrebarea ta, mai este un motiv pentru care nu mi-a fost atât de greu fără muzică: iubesc. Sunt atât de în­dră­gostită de iubitul meu, am atâta înţelegere din par­tea lui şi a familiei lui, vibrez în dragoste atât de puter­nic, încât totul mi se pare uşor. Dragostea este motorul vieţii mele, iubesc, sunt iubită, alintată, sprijinită. Cred în iu­­bire! Oricât ar zice lumea în ulti­mul timp că dragostea dis­pare, oricât s-ar scurta timpul pe care-l acordăm iu­birii, ori­cât de repede se plic­tiseşte omul modern, dra­gos­tea nu dis­pare. Eu văd iubire peste tot, simt iubire peste tot, viaţa e iubire. Chiar şi despărţirea. De ce se despart doi omeni care nu se mai iubesc? Pentru că ajung să iubească pe alţii. Iubirea se în­locuieşte cu iubire, acesta e mer­­sul universului. Apoi, să fim serioşi, suntem şi noi, oa­menii, un soi de ani­male, nu pu­tem fi chiar mo­nogami (râde).

De meserie: voluntar

- Spuneai la începutul dis­cuţiei noastre că îţi faci mereu timp să ajuţi oameni. Poţi detalia puţin?

- Nu vreau să sune a laudă de sine, lucrurile aces­tea le faci şi gata, pentru că aşa simţi. Fiindcă in­sişti, îţi voi spune că mă implic în absolut orice cauză în care cred sau prin care sper că se vor schim­ba mentalităţi. De la copii bolnavi la animale chi­nui­te, de la ecologie la tehnici de resuscitare (tocmai am ter­minat un curs autorizat de resus­citare cardio pulmo­nară, de care sunt foarte mân­dră). Aşadar, sunt de me­serie voluntar. Se pre­tează cu stilul meu din­tot­­deauna: sport, circ, cas­ca­dorii, toate nebu­niile pe care le-am făcut până să mă ia lenea celor 37 de ani împliniţi (râde).

- Dar voluntariatul, prin natura lui, este o ac­tivitate "neremu­nera­tă după buget" (vorba lui Caragiale)... Iar­tă-mi întrebarea di­rec­tă, dar din ce tră­ieşti?

- Eeee, aici e mai greu. Nu pot spune că sunt să­racă, am tot ce-mi trebuie, iar asta tot dato­ri­tă carierei de până acum. Continuu să iau drepturi de proprie­tate intelectuală pe muzica mea trecută, plus că scriu melodii, scriu texte pentru alţii, mai ghidez voci tine­re (nu pot spune că dau lecţii de canto, dar îi ajut să se exprime pe câte o piesă). Nu m-aş fi gândit niciodată că voi câştiga bani din compoziţie, dar iată că se poate. La toate acestea, se adaugă sprijinul celor din jur. Nu financiar, dar faptul că iubesc, faptul că am ambii părinţi sănătoşi şi absolut bestiali îmi dau o putere incredibilă. Ce-mi doresc e să aibă cât mai mulţi oa­meni părinţi precum ai mei! Lumea, întreaga planetă, ar arăta cu totul altfel dacă i-aş putea multiplica şi da tuturor. Îi ador, pur şi simplu. Am spus-o mereu şi o repet: marele noroc al vie­ţii mele sunt părinţii.

Detaliile fac viaţa frumoasă

- Când mijeşti privirea către orizont, ce întrevezi în viitorul tău?

- Am planuri multe, dar îmi este greu să le proiec­tez. Asta şi pentru faptul că, recunosc, sunt puţin insta­bilă: azi îmi place ceva, mâine am dubii, azi încep ceva despre care cred că e important, mâine importanţa îi scade. Dacă nu simt că mă irosesc? Niciodată. Cred din toată fiinţa mea că omul trebuie să încerce totul, viaţa este enorm de scurtă şi nu merită să stai cantonat într-un singur lucru. Gustând câte puţin din fiecare experienţă, din fiecare oportunitate care ţi se iveşte în viaţă, poate nu devii niciodată mare specialist în ceva, dar îţi deschizi nenumărate opţiuni, poţi alege, te poţi bucura de mici împliniri. Aşadar, planul meu de viitor este: fiecare pas făcut la timpul lui, încet, dar sigur.

- Ce nu faci niciodată?

- Nu judec pe nimeni.

- Care sunt marile dezamăgiri şi marile fericiri ale tale?

- Hmmm... O să te superi pe mine, dar îţi voi răspunde cu un singur cuvânt: oamenii. Oamenii sunt marile dezamăgiri şi fericiri ale întregii mele vieţi.

- În final, dragă Roxana, este ceva ce voiai să ne spui şi poate nu am avut eu inspi­raţia să te întreb?

- (zâmbeşte) Îmi pla­ce la nebunie felul de interviu pe care atât de elegant îl promovaţi voi, cei de la "Formula AS". Chiar vă străduiţi să pre­zentaţi omul din spatele chipului pe care televi­zo­rul sau media îl dis­torsionează atât de des. Şi o faceţi printr-un dia­log ce pare unul de zi cu zi, dar care, în final, creea­ză un portret com­plet. Sunteţi o pasăre rară în presă. Aşadar, nu am ce să adaug. Să vă spun să-mi căutaţi pe in­ternet noua piesă ("Da­că ai visa"), să-mi pro­movez pagina oficială de pe Facebook? Da, am ne­voie foarte, foarte mare de promovare, dar ştiu că atunci când cuiva îi este dor de mine, mă va găsi, iar faptul că vouă v-am lipsit măcar puţin, mă bucură mai ceva de­cât un milion de accesări pe internet.