Muzică, frustrări și iubire
- După ani de concerte și succese alături de trupa Spin, după multe colaborări cu mari artiști de la noi, te-ai stins încet, și abia dacă am mai auzit de tine. Ce mai faci?
- Întrebarea "ce mai faci?", în aparență ușoară, e foarte grea pentru mine acum. În primul rând, încerc să mă redresez puțin după ruptura de trupa Spin; au trecut un an și jumătate și tot nu m-am dezmeticit de tot. Dar, încet, încet, îmi dau seama că îmi regăsesc drumul în ceea ce privește cariera. Din punct de vedere personal, sunt bine, în sensul că sunt sănătoasă și că timpul și starea mentală mă ajută să fac lucrurile care pe mine mă împlinesc și mă fac fericită, și anume, să fiu un om implicat și să ajut pe alții, de câte ori este posibil.
- Să o luăm pe rând - ce înseamnă că ți-ai regăsit drumul în cariera muzicală?
- Am început o carieră solo, lucru pe care nu aș fi crezut vreodată că-l voi face. Aici a fost marea dilemă în ultima perioadă: dacă mai alcătuiesc o trupă, dacă pornesc singură sau dacă renunț total la muzică. De fapt, balanța a fost între "da" sau "nu" muzicii, iar după multe frământări, am decis să nu iau nicio hotărâre și să îngădui organismului, intuiției, să decidă în locul meu. Am lăsat zilele să treacă, săptămânile, m-a luat dorul, m-a lăsat dorul, mi-am urmat viața, instinctul, am scris o piesă și încă o piesă, am lansat-o, am avut oameni care m-au difuzat imediat, ușor, ușor, așa că timpul m-a luat de mână și m-a postat iar față în față cu muzica. Ea m-a găsit pe mine, n-am forțat nimic, nu am insistat pe la uși...
- Cât de grea a fost viața ta fără scenă în această perioadă?
- Eu cred cu tărie că omul e făcut să se adapteze la orice condiție, la orice încercare a vieții. Astfel, aș minți să spun că am dus-o greu. Da, mi-e dor de scenă, dar și mai mult mi-a fost dor de o anumită stare de pe scenă: aceea pe care mi-o dau aplauzele. Și nu vorbesc aici de un sentiment de împăunare că sunt aplaudată, ci de chipurile oamenilor care aplaudă, zâmbetul acela care "taie" fața de la o ureche la alta. Da, am acumulat ceva frustrări în această perioadă de pauză dar, pe de altă parte, nu am să te mint și voi recunoaște că toată cariera mea am avut frustrări: că nu mi-a ieșit bine o cântare, că nu am fost îmbrăcată prea nimerit, că nu sunt pe locul din topuri pe care credeam că-l merit. Multă vreme am fost frustrată că nu sunt modelul pe care credeam că îl pot întruchipa pentru oameni. Eu când mă trezesc dimineața și mă uit în oglindă, mi se pare că sunt destul de... mișto. Fiecare om are dreptul să-și califice singur spiritualitatea, inteligența și talentul, măcar atâta lucru pot face și eu. Ei, frustrată fiind, mă tot întrebam de ce, de ce, de ce? În acest an și jumătate am avut timp să meditez la acest lucru și am ajuns la concluzia că nu mi-am dorit suficient de mult să ajung acolo unde credeam că merit, că nu m-am străduit îndeajuns. Din nou, de ce? Și am găsit răspunsul: pentru că sunt un om simplu, pentru că nu vreau să fiu vedetă, pentru că, deși mă simt talentată și capabilă să schimb unele lucruri prin judecata și puterea mea de convingere, dorința de a rămâne un om simplu este mult mai mare. Deși un om simplu nu are cum să facă vreodată lucruri la nivel mare, cred că asta vreau să fiu: o ființă care să se bucure de toate micile privilegii ale vieții, să câștige suficient din muzică cât să trăiască decent și nefrustrată că nu e prima în topuri. Aici sunt acum cu inima și mintea. Revenind la întrebarea ta, mai este un motiv pentru care nu mi-a fost atât de greu fără muzică: iubesc. Sunt atât de îndrăgostită de iubitul meu, am atâta înțelegere din partea lui și a familiei lui, vibrez în dragoste atât de puternic, încât totul mi se pare ușor. Dragostea este motorul vieții mele, iubesc, sunt iubită, alintată, sprijinită. Cred în iubire! Oricât ar zice lumea în ultimul timp că dragostea dispare, oricât s-ar scurta timpul pe care-l acordăm iubirii, oricât de repede se plictisește omul modern, dragostea nu dispare. Eu văd iubire peste tot, simt iubire peste tot, viața e iubire. Chiar și despărțirea. De ce se despart doi omeni care nu se mai iubesc? Pentru că ajung să iubească pe alții. Iubirea se înlocuiește cu iubire, acesta e mersul universului. Apoi, să fim serioși, suntem și noi, oamenii, un soi de animale, nu putem fi chiar monogami (râde).
De meserie: voluntar
- Spuneai la începutul discuției noastre că îți faci mereu timp să ajuți oameni. Poți detalia puțin?
- Nu vreau să sune a laudă de sine, lucrurile acestea le faci și gata, pentru că așa simți. Fiindcă insiști, îți voi spune că mă implic în absolut orice cauză în care cred sau prin care sper că se vor schimba mentalități. De la copii bolnavi la animale chinuite, de la ecologie la tehnici de resuscitare (tocmai am terminat un curs autorizat de resuscitare cardio pulmonară, de care sunt foarte mândră). Așadar, sunt de meserie voluntar. Se pretează cu stilul meu dintotdeauna: sport, circ, cascadorii, toate nebuniile pe care le-am făcut până să mă ia lenea celor 37 de ani împliniți (râde).
- Dar voluntariatul, prin natura lui, este o activitate "neremunerată după buget" (vorba lui Caragiale)... Iartă-mi întrebarea directă, dar din ce trăiești?
- Eeee, aici e mai greu. Nu pot spune că sunt săracă, am tot ce-mi trebuie, iar asta tot datorită carierei de până acum. Continuu să iau drepturi de proprietate intelectuală pe muzica mea trecută, plus că scriu melodii, scriu texte pentru alții, mai ghidez voci tinere (nu pot spune că dau lecții de canto, dar îi ajut să se exprime pe câte o piesă). Nu m-aș fi gândit niciodată că voi câștiga bani din compoziție, dar iată că se poate. La toate acestea, se adaugă sprijinul celor din jur. Nu financiar, dar faptul că iubesc, faptul că am ambii părinți sănătoși și absolut bestiali îmi dau o putere incredibilă. Ce-mi doresc e să aibă cât mai mulți oameni părinți precum ai mei! Lumea, întreaga planetă, ar arăta cu totul altfel dacă i-aș putea multiplica și da tuturor. Îi ador, pur și simplu. Am spus-o mereu și o repet: marele noroc al vieții mele sunt părinții.
Detaliile fac viața frumoasă
- Când mijești privirea către orizont, ce întrevezi în viitorul tău?
- Am planuri multe, dar îmi este greu să le proiectez. Asta și pentru faptul că, recunosc, sunt puțin instabilă: azi îmi place ceva, mâine am dubii, azi încep ceva despre care cred că e important, mâine importanța îi scade. Dacă nu simt că mă irosesc? Niciodată. Cred din toată ființa mea că omul trebuie să încerce totul, viața este enorm de scurtă și nu merită să stai cantonat într-un singur lucru. Gustând câte puțin din fiecare experiență, din fiecare oportunitate care ți se ivește în viață, poate nu devii niciodată mare specialist în ceva, dar îți deschizi nenumărate opțiuni, poți alege, te poți bucura de mici împliniri. Așadar, planul meu de viitor este: fiecare pas făcut la timpul lui, încet, dar sigur.
- Ce nu faci niciodată?
- Nu judec pe nimeni.
- Care sunt marile dezamăgiri și marile fericiri ale tale?
- Hmmm... O să te superi pe mine, dar îți voi răspunde cu un singur cuvânt: oamenii. Oamenii sunt marile dezamăgiri și fericiri ale întregii mele vieți.
- În final, dragă Roxana, este ceva ce voiai să ne spui și poate nu am avut eu inspirația să te întreb?
- (zâmbește) Îmi place la nebunie felul de interviu pe care atât de elegant îl promovați voi, cei de la "Formula AS". Chiar vă străduiți să prezentați omul din spatele chipului pe care televizorul sau media îl distorsionează atât de des. Și o faceți printr-un dialog ce pare unul de zi cu zi, dar care, în final, creează un portret complet. Sunteți o pasăre rară în presă. Așadar, nu am ce să adaug. Să vă spun să-mi căutați pe internet noua piesă ("Dacă ai visa"), să-mi promovez pagina oficială de pe Facebook? Da, am nevoie foarte, foarte mare de promovare, dar știu că atunci când cuiva îi este dor de mine, mă va găsi, iar faptul că vouă v-am lipsit măcar puțin, mă bucură mai ceva decât un milion de accesări pe internet.