"Maeştrii dansului"

- A zecea ediţie a celui mai important concurs de dans sportiv, văzută din spatele cortinei -

Dacă închizi ochii după o seară de Dance Masters, îţi revin în minte imagini rapide şi sclipitoare, paiete, priviri, piruete, zâmbete, frânturi de melodii, de parcă ai fi privit îndelung un carusel derulat foarte rapid. Ediţia aniversară, a zecea, a celui mai important concurs de dans sportiv din Ro­mâ­nia, s-a desfăşurat la Bucureşti, spre sfârşit de mar­tie, când iarna se pregătea să revină pentru câteva zile în oraş. Înăuntru, în Sala Polivalentă, un public căldu­ros, ce-şi încurajează favoriţii, atmosferă de mare con­curs internaţional, campioni mondiali în demon­stra­ţii de virtuozitate şi o competiţie acerbă, între cei mai buni din lume. Dansatoarele arată tulburător, unele par venite la un concurs de frumuseţe, iar rochiile scur­te, cu spatele gol, coafurile retro, bijuteriile prinse în păr, machiajul accentuează impresia. Partenerii lor, drepţi, cu privirea aţintită înainte, dau impresia că se îndreap­tă spre un club britanic de acum un secol. Te aştepţi să vezi în mâinile lor jobenul şi trabucul. Chiar şi copiii de 5-6 ani îşi păstrează o distincţie specifică acestui sport, atunci când aleargă şi se hârjonesc în spatele sce­­nei, fără încetare, între probele de concurs. Însă ceva cu adevărat spectaculos se întâmplă atunci când dansatorii ajung în ring şi porneşte muzica. În secunda aceea, dansul se consumă într-o combinaţie electri­zan­tă de viteză şi graţie. Să aruncăm o privire în spatele ringului de dans al unui eveniment ce face cinste spor­tului românesc..

MIHAI
"Rafinament, despre asta este vorba"

În spatele ringului e un du-te vino permanent, dan­satorii fug în cabine să-şi refacă machiajul, piep­tănă­tura, îşi trag un pic sufletul, apoi se grăbesc înapoi. Se vorbeşte ruseşte, italieneşte, germană, bulgăreşte şi toată lumea încearcă să fie cât mai amabilă şi să se înţeleagă într-o engleză decentă. Străinii sunt mai rezer­vaţi, au venit să facă o treabă, românii se îm­brăţişează, râd zgomo­tos, se bucură să se re­vadă între ei. Pe un hol mai retras, un june în frac repetă de unul sin­gur mişcări largi, rotun­de, apoi întoarceri bruşte ale capului. "De cât timp faci sportul ăsta?". "De 12 ani", îmi răs­pun­de. Ceea ce mi se pare cam ciudat, pentru că nu i-aş da mai mult de... "Am început la pa­tru ani", mă lămureşte Mihai. "Au venit câţiva in­struc­tori la grădiniţă, iar eu m-am descurcat destul de bine. Ceea ce m-a cucerit atunci a fost melodia din desenele animate cu familia Flin­stone, nu-mi mai amintesc dansul, dar melodia m-a amuzat teribil. După ce am terminat grădiniţa, au ve­nit cei de la club să-mi pro­pună să continui şi aşa au început week-end-urile pier­dute, sacrificiile, cantona­mentele...". Pasiunea evi­dentă pentru dans îl face pe Mihai un tip foarte conştiincios, riguros în ceea ce face. Dar cum ajunge un băiat să se îndrăgostească de dans sportiv? Nu l-au interesat şi pe el fotbalul sau alte sporturi mai popu­lare? "La opt ani, am vrut să mă apuc de altceva. De box. Colegii râdeau de mine şi-mi spuneau că ceea ce fac eu e un sport pentru fătălăi, aşa că am vrut să merg direct la box, dar nu m-au lăsat părinţii şi aşa am rămas aici. Cam o dată la doi ani mi se întâmplă să mă plictisesc de dans, să vreau să fac altceva şi atunci mă întorc la părinţi, în Galaţi, stau cu ei câteva zile şi îmi revin. Astfel, stau cu fami­lia trei zile pe lună, alte­ori nu dau pe acasă două luni. Ce m-a făcut să rămân la dans sportiv şi să mă dedic lui a fost faptul că am înţeles că este exact opu­sul a ceea ce spuneau colegii când eram mic. Este un sport pentru gentlemeni, pen­tru domni rafinaţi, care ştiu cum să vorbească şi cum să se comporte în socie­tate.Despre asta-i vorba, des­pre rafinament".
După doi ani de navetă, Mihai s-a mutat singur, cu chirie, în Bacău, pentru a fi aproape de partenera sa de dans. "Pierdeam prea mult timp pe drumuri, ratam ore la şcoală. Cu partenera petrec cam şase ore pe zi la an­tre­namente, iar când suntem în cantonament, două­spre­zece. E ca într-o căsnicie, se bazează pe înţele­gere, pe răbdare, în plus, e ne­voie să fim la un nivel apro­­piat când e vorba de dans. Unii ajung să îşi gă­sească în partenerul de dans sufletul-pe­reche şi să ră­mână împreună, de la 14 ani până la adânci bătrâneţi. Alţii, aşa cum sun­tem noi, păstrează o relaţie strict profesională, ce se du­blează în timp cu o prie­tenie so­li­dă, ne încura­jăm, ne susţi­nem, e normal. Eu am mai avut înainte o singură par­te­neră, cu care am dansat nouă ani, ne-am des­părţit din ra­ţiuni financiare. Până pe la 21-22 de ani tre­buie să fii sus­ţinut de părinţi, altfel nu poţi mer­ge mai de­parte. Apoi, câş­tigi bani din competiţii doar dacă eşti printre cei mai buni din lume. Te poţi descur­ca fi­nan­ciar de unul singur doar când ajungi să predai, dar asta îmi doresc să se în­tâmple cât mai târ­ziu. Satis­fac­ţiile? O me­da­lie, o pungă cu cadouri din partea spon­sorilor, dar cea mai impor­tan­tă este recunoaş­terea. Să ajungi la un anumit statut, să fii apreciat de cei din Federa­ţie şi de ceilalţi spor­tivi, atunci te poţi considera realizat".

ANA
Dansul ca drog

Este aproape miezul celei de a treia nopţi a Dance Mas­ters-ului şi lucrurile s-au înăs­prit într-atât, încât nimeni n-ar mai avea curajul să spună că-i un sport pentru filfizoni. Competiţiile au început de dimineaţă, unele perechi sunt la a douăsprezecea rundă. Când ies din ring, dan­sa­torii se îndreaptă ţintă spre prosoapele cu care îşi acoperă feţele, în culise o italiancă încearcă să îşi usu­ce rochia cu foehnul. Se aud tot mai des zgomote de palme, concurenţii îşi lovesc pulpele şi braţele. La fina­lul unei piese, un rus păşeşte graţios, cu partenera de mână în afara ringului şi, în secunda în care iese din raza reflectoarelor, se prăbuşeşte în genunchi, cu mâi­nile strânse în jurul stomacului. Rămâne aşa, chircit, fără să spună un cuvânt, un minut, înconjurat de colegi şi de medici, apoi se ridică, livid, îşi ia partenera, se întoarce în ring cu un zâmbet mare pe faţă şi porneşte un nou dans zbuciumat. Cu o seară înainte, Ana intrase în ring cu mişcări lascive, elastică precum o felină, pen­tru un dans demonstrativ, alături de partenerul ei, Alexandru, dans ce le-a adus aplauzele întregii săli. Acum, lucrurile stau diferit, lupta este aprigă. Spec­tatorii strigă: "România! Româ­nia!". Ana şi Alexan­dru îşi adună forţele şi intră în ring, în finala de la mie­zul nopţii.
Mi-am imaginat că, după efortul din serile prece­dente, va urma o bine­­meritată pauză de recuperare, însă a doua zi, când m-am întâlnit cu Ana, tocmai înche­iase un nou antre­nament. "Nu-i timp de stat, peste două săp­tămâni încep Campionatele Europene, în Rusia, la Krasno­dar, acolo unde vom merge între primele două perechi din Ro­mâ­nia. De câţi­va ani încoace, dan­sul sportiv a luat un avânt remar­cabil la noi. Se inves­tesc bani, cluburile aduc antre­nori străini, sunt tot mai mulţi spor­tivi legiti­maţi. Aşa că trebuie să ne pre­gătim cât mai bine. Acum, ală­turi de Alex, suntem pe val, am intrat în top 50 mondial, lumea vor­beşte despre noi, primim invi­taţii la com­petiţii, câştigăm concur­suri şi vrem să ne menţinem la acest nivel cât mai mult timp. Este foarteimportant să îţi gă­seşti un partener care are ace­leaşi priorităţi ca şi tine, care vrea acelaşi număr de antrenamente pe zi, are cam aceiaşi bani de in­vestit, aceleaşi vise. Al nos­tru este să ajungem într-o finală de Campionat Mon­dial.
Cu dansul a fost aşa: mergeam cu tramvaiul şi am cedat locul unei bătrâne, aşa cum m-a învăţat mama că se face. Cum s-a aşezat, a început să mă întrebe, la ce şcoală merg, ce-mi place să fac. I-am povestit de gimnastică şi de balet, iar în spatele nostru a auzit conversaţia o profesoară de dans sportiv, care mi-a dat cartea de vizită şi mi-a zis să o caut. Nu mai făcuse nimeni dans sportiv în familie, dar mama s-a bucurat, ştia că voi avea rochii frumoase, iar tata, care nu s-ar ridica pentru un dans nici la o nuntă, a fost de acord. Acum, ne ştiu toate coregrafiile pe dinafară şi au venit amândoi aseară să ne vadă. Nu am simţit niciodată dansul ca pe o corvoadă, ca pe un sport rigid care nu m-a lăsat să copilăresc. Provin dintr-o zonă mai rău famată a Bucureştiului şi nu-mi doream prea tare să mă joc cu copiii de pe stradă. Aşa că îmi convenea să mă împart între şcoală şi orele de dans, iar acum, când mai merg la părinţi şi revăd pe cei de-o vârstă cu mine, îmi dau seama că am făcut alegerea corectă". Ana s-a mutat cu chirie într-un apartament aflat cu un etaj mai jos de sala de antrenament, aşa că are tot drep­tul să spună că dansul este pentru ea un stil de viaţă, nu un sport pe care-l alegi pentru un an, doi. "Dansul este un drog puternic, l-ai început, ai intrat, nu te mai laşi. Nu este însă ca la cântăreţi, de pildă, care iau cu asalt televiziunile că să devină faimoşi. Nu asta căutăm, noi dorim respectul celor din lumea noastră. Pentru că ştim faptul că, oricât de cunoscuţi am fi în lumea dansului, afară nu ştie nimeni de Ana Maria Dinu Nedelea. Dar în lumea noastră, a dansului sportiv, vrem să fim cei mai buni. Şi nu-i deloc uşor. În afară de pasiunea noas­tră, avem o serie de oameni în spate care ne ajută. An­trenori, preparatori fizici, psihologi specializaţi pe sport, pentru că la competiţii trebuie să faci faţă unor condiţii de stres. Apar reflectoarele, pu­blicul, rochia, avem caractere dife­rite şi fiecare reac­ţionează în felul lui la stres. Aşa că vorbim îndelung cu psi­hologii, cum să facem să depăşim anu­mi­te situaţii pen­tru a da ce avem mai bun pe ring".

- Tu, de pildă, cum îţi revii în mo­men­tele de epuizare dintr-o com­pe­tiţie? Ai şi perioade, în lungile luni de antre­na­mente, în care simţi o lipsă de moti­vaţie?

- Uite ce fac la competiţii: ascult mu­zică la căşti, melodii cât mai vioaie, mai copilăreşti, stupide chiar. Dacă aş asculta "un elefant se legăna..." ar fi per­fect. Dacă pot, stau întinsă zece mi­nute şi mă­nânc o bucată de ciocolată. Dar cel mai mult mă mobilizează fap­tul că vreau să dau tot ce-i mai bun din mine, maxi­mum. De asta, nici n-am avut momente în care să fi vrut să re­nunţ. Am vise şi vreau să mi le urmez.

- Păreţi cumva din alt timp. So­cie­tatea e obsedată de aspectul financiar, cei mai mulţi tineri îşi caută o slujbă, gândindu-se să facă bani, nu să investească ani în şir într-o pasiune, aşa cum faceţi voi.

- Eu cos strasuri pentru rochiile de concurs ale al­tora, predau cu Alex dans în grădiniţe, dansăm la nunţi, totul pentru a scoate ceva bani, care să ne ajute să mer­gem mai departe. Ne plătim singuri costumele, antre­norii străini şi multe altele. Mulţi oameni de vârsta mea termină liceul şi apoi rup cafenelele în două, nu fac nimic sau se gândesc doar la bani şi la maşini. Pu­team şi eu să mă căsătoresc, să am casă, maşină, bani, dar am altceva de făcut. Pasiunea mea cea mare este să dansez, iar mai târziu pasiunea asta va merge către perechile cărora le voi fi profesoară.