Psiholog dr. ANA MARCULIS ZĂTREAN - "Pasiunea e emoţie, iubirea e un sentiment"

Îndrăgostire sau iubire?

- În dosarul ultimelor numere ale revistei am în­cercat, alături de colaboratorii noştri, să trasăm gra­niţele îndrăgostirii. A venit rândul specialiştilor. Doam­­­nă psiholog, pasiunea furtunoasă care apare la în­ceputul dragostei e totuna cu adevărata iubire sau e altceva?

- În niciun caz. Îndră­gos­tirea pasională e tulbu­ră­toare, copleşitoare şi imprevizibilă. De aceea, în faza ei de început, e absolut minunată. Trăim dea­supra norilor, desprinşi de rea­litate şi chiar de propria noastră raţiune. Suntem cotropiţi de ce­lălalt, care se strecoară în visele şi gândurile noastre. Tot ce ne dorim e să îl revedem cât mai curând, fiindcă orice ezi­tare a lui ne angoasează profund şi orice confirmare ne ridică la ceruri. Suntem atât de copleşiţi de ceea ce sim­ţim, încât suntem con­vinşi că am găsit sufletul-pe­reche, care ne înţelege, în sfâr­­şit, pe deplin.

- Emoţii violente, stări tul­bu­rătoare, îndrăgostirea adu­ce cu un fel de boală...

- Îndrăgostirea pasională co­respunde, de fapt, unei ade­vă­rate pierderi a controlului ra­ţio­nal asupra sen­za­ţiilor şi emo­ţii­lor. Ele sunt acolo şi ne cople­şesc, ne trans­formă în aşa măsură, încât adesea nici pri­etenii, nici părinţii nu ne mai recu­nosc. Spunem şi fa­cem lu­cruri care nu ne sunt carac­teristice, care con­trazic chiar principiile noastre. Fran­cezii îi spun în­dră­gostirii fur­tunoase "coup de foudre", o lovitură de ful­ger direct în inimă. Doar că în realitate, nu inima, ci na­­sul e de vină. Neurobiologii au demonstrat că, exact ca şi la animale, corpul nostru se­cretă feromoni, dintre ca­re unii sunt implicaţi în apa­riţia sentimentului de dra­goste. Printre ei e şi fenil­etilamina, o amfetamină na­tu­rală produsă de creier şi responsabilă cu senzaţiile de eu­forie. Persoana în ca­uză degajă un miros care acţio­nează asupra unei părţi a creierului primitiv şi pro­voacă senzaţii de bucurie inten­să. Credem că sun­tem îndră­gos­tiţi, dar de fapt sun­tem doar jucăria hor­mo­ni­lor noş­tri.

- Nu e totuşi exagerat să definim pasiunea doar prin hormoni? Ce mai ră­mâne atunci din toată fru­museţea îndrăgostirii?

- Aşa cum există o chimie a cor­purilor, putem vorbi şi de o chimie a sufletelor, care poate fi la fel de înşe­lătoare. Îndră­gos­tirea ne face să plutim, de parcă nicio­dată n-am fost atât de uşori şi de fe­riciţi. Simţim că suntem una cu celălalt şi că va dura pentru totdeauna. Dar în rea­litate nu suntem cu ade­vărat îndrăgostiţi de per­soana în cauză, ci mai de­grabă de senzaţiile pe care le trăim în faţa imaginii îmbunătăţite pe care ne-o li­vrează aceasta din urmă. Când ne îndrăgostim, ne ve­dem mai frumoşi şi mai buni, pentru că celălalt ne vede aşa. Dar el nu ne cunoaşte încă. Suntem în plin proces de seducţie. Ne arătăm celuilalt ca-n zilele noas­tre de sărbătoare, fiindcă visăm să corespundem perfect cu ceea ce se aşteaptă de la noi. La rândul nos­tru, su­pra­licităm calităţile celuilalt, refuzăm să ve­dem evi­denţe, pentru a nu ne strica ima­ginea de partener ideal. Experienţa do­bândită în timp m-a convins că, cu cât per­­soana e mai imatură emoţional şi mai nesigură pe si­ne, cu atât e mai susceptibilă să alerge după un su­flet-pereche, cu care să dorească să trăiască această pasiune fuzională nerealistă.

- Totuşi, dragostea e oarbă. Putem noi alege de cine să ne îndrăgostim?

- Aş întoarce expresia în "spune-mi cum te în­dră­gosteşti, ca să-ţi spun cine eşti". Doar persoanele ne­si­gure pe ele, a căror identitate e tulbure, cad în cap­cana aceasta. Persoanele care se cunosc pe sine sufi­cient de bine, care au o stimă de sine care se bazează pe criterii inte­rioare, şi nu pe o privire aprobatoare sau dezapro­ba­toare a celuilalt, nu-şi fundamentează relaţia doar pe setul de emoţii de început, chiar dacă şi ele sunt sensi­bile la acestea. Pasiunea e înşelătoare, ne face să trăim la intensitate maximă, alături de persoane care până mai ieri ne erau străine. Pasiunea are nevoie de nou, de tărâmuri virgine de defrişat. Se hrăneşte tocmai din sur­prize şi din obstacole. E faimosul sindrom Ro­meo şi Julieta. Cu cât e mai imposibil de realizat, cu atât pa­siunea arde mai tare. Dar câte sinucideri şi câte morţi n-a generat pasiunea? E un fel de nebunie tem­porară, o nevroză de care doamnele secolului 19 erau tratate cu doctorii.

- Suferinţele unui în­drăgostit refuzat sunt atro­ce. Fără ele, n-am mai avea nici literatură.

- Oh, în faza aceasta, nu suntem îndrăgostiţi, ci de-a dreptul drogaţi. Re­ver­sul pasiunii sunt nişte suferinţe în­grozitoare. Şti­aţi că îndrăgostitul respins prezintă exact aceleaşi simptome fizice şi psihice ca acelea do­vedite de to­xi­comani în timpul pe­rioa­dei de sevraj? Partea bună e că adesea suferinţa pasionalilor, provo­cată de imposibilitatea satisfacerii dorinţei lor de fuzio­nare totală, le dă ocazia de a ieşi din inconştienţă şi de a creşte emoţional, de a învăţa să se centreze şi să-l apre­cieze pe celălalt în diferenţa lui. Desigur, nu toţi reu­şesc.

- Să ne întoarcem în­să la iubire. Ce mai ră­mâne din ea, dacă înlă­turăm pasiunea de în­ceput?

- Pasiunea e emoţie, iubirea e un sentiment. Emoţia e doar o energie trecătoare, o tulburare care apare, o agi­taţie pasageră a tuturor simţurilor. E surpriză, spai­mă, bucurie, nervozitate, exaltare şi excitaţie. Iubirea e un sentiment fundamentat pe siguranţa de sine, pe respectul faţă de propria persoană şi pe cunoaşterea rea­lă a celuilalt. E un paradox, aşa cum nu putem fi în­dră­gostiţi pasional de persoanele pe care le cu­noaştem foarte bine, tot aşa, nu putem iubi cu adevărat persoa­nele pe care abia le-am întâlnit. Cel care iubeşte, spre deosebire de îndrăgostitul pasional, ştie că sufle­tul-pe­reche nu există, că nicio uniune nu e perfectă, pur şi simplu pentru că nici el însuşi nu e perfect. De aceea se bucură de emoţii şi de dorinţă, dar nu se lasă copleşit de ele şi nu aşteaptă de la celălalt marea salvare şi fericirea eternă. Pasiunea e inconştientă şi incon­tro­labilă, fiindcă se bazează pe o fantasmă despre celălalt, care e volatilă. Iubirea e un sentiment pornit tot de la atrac­ţia fizică, dar care înglobează în el şi tandreţea, afecţiunea şi simpatia. Pasiunea creează dependenţă, iubirea creează ataşament. Iubirea este ceea ce rămâne după ce intensitatea atracţiei fizice de început se cal­mează. În cuplurile fericite pe termen lung, această atracţie fizică creşte în timp, pe măsură ce îl cunoşti mai bine pe celălalt şi îi devii mai apropiat, pe măsură ce-l "îmblânzeşti", ca-n povestirea "Micul Prinţ".

- N-am putea face ceva pentru ca aburii îndră­gostirii de început să dureze mai mult?

- E o iluzie că pasiunea ar putea dura o viaţă. Ca în cazul drogurilor dure, cu timpul, se produce un senti­ment de saturaţie, care face creierul să nu mai reac­ţioneze la fel la sursa pasiunii. Chiar şi cele mai intense plăceri fizice devin, cu timpul şi prin repetare, fade. De unde şi nevoia pasionalilor de a schimba mereu obiec­tul dorinţei sau de a genera certuri şi obstacole, în urma cărora împăcarea să fie din nou excitantă. Creşterea numărului de divorţuri şi a căsniciilor nefericite vine şi din faptul că visăm astăzi să ne căsătorim din dra­gostea-pasiune, nu din iubire. Or, pasiunea durează cel mult trei ani, în timp ce iubirea poate dura o viaţă, dacă avem grijă de ea. Toate cercetările psihologilor de­mons­­trează că iubirile pe termen lung, bazate pe pa­siune, sunt foarte rare, iar dacă se întâlnesc, totuşi, aces­te iubiri, sunt nefericite şi subjugate de suferinţe. Un proverb arab spune: "Nu vă căsătoriţi cu persoana pe care o iubiţi, iubiţi persoana cu care v-aţi căsătorit!". Sfatul meu e să încercaţi, totuşi, să iubiţi această per­soană, înainte de a-i da inelul de logodnă (râde).

- Cum ar trebui să iubim atunci, ca sentimentul să ne ţină o viaţă?

- Din punct de vedere psihologic, trei lucruri fac posibilă iubirea de durată: compatibilitatea, admiraţia şi cel puţin un proiect în comun. Dacă îndrăgostirea e im­probabilă între două persoane identice, totuşi cuplu­rile fericite pe termen lung reunesc nu un minimum, ci un maximum de compatibilităţi. Devin chiar din ce în ce mai compatibili cu timpul, în timp ce pasionalii de­vin din ce în ce mai divergenţi. Pasionalii nu-şi dau timp să verifice compatibilităţile înainte de a se arunca în relaţie. Şi abia cu timpul realizează că diferenţele din­tre ei sunt insurmontabile. Persoanele mature emo­ţional verifică înainte de a se angaja, că dorinţele de coa­bitare concordă, că vor acelaşi număr de copii, că au aceleaşi valori, principii educative şi aceleaşi obiec­tive financiare. Nu pleacă de la premisa că vor fi mereu de acord, doar pentru că se atrag şi se iubesc. Nu se je­nează să discute de carieră, de împărţirea sarcinilor me­na­jere, de viaţa socială. Se invită pe rând în familiile lor, nu pentru a li se aproba alegerea, ci pentru că îşi do­resc să trăiască în bune relaţii cu toţi. În discuţiile lor nu încearcă să placă celuilalt cu orice preţ, ci se pre­zintă aşa cum sunt. Şi nici nu-şi imaginează că dra­gos­tea e atotputernică, că trece peste orice sau poate schim­­ba oamenii. În cuplurile fericite, iubirea nu există fără admiraţie reciprocă. Această admiraţie se clădeşte pe realitatea persoanei iubite, nu pe imaginea idealizată a acesteia. Iluzia nu e o sursă de admiraţie, ci de decep­ţie. Admiraţia aduce cu sine respectul şi implică cu­noaş­­terea, încrederea, onestitatea şi fidelitatea. Nu în ul­ti­mul rând, cum spuneam, îndrăgostiţii pe termen lung împărtăşesc cu bucurie aceleaşi proiecte, ştiu să facă planuri şi să petreacă timp de calitate împreună. Se privesc în ochi, dar privesc în acelaşi timp şi spre aceeaşi direcţie.