Psiholog dr. ANA MARCULIS ZĂTREAN - "Pasiunea e emoție, iubirea e un sentiment"

Îndrăgostire sau iubire?

- În dosarul ultimelor numere ale revistei am în­cercat, alături de colaboratorii noștri, să trasăm gra­nițele îndrăgostirii. A venit rândul specialiștilor. Doam­­­nă psiholog, pasiunea furtunoasă care apare la în­ceputul dragostei e totuna cu adevărata iubire sau e altceva?

- În niciun caz. Îndră­gos­tirea pasională e tulbu­ră­toare, copleșitoare și imprevizibilă. De aceea, în faza ei de început, e absolut minunată. Trăim dea­supra norilor, desprinși de rea­litate și chiar de propria noastră rațiune. Suntem cotropiți de ce­lălalt, care se strecoară în visele și gândurile noastre. Tot ce ne dorim e să îl revedem cât mai curând, fiindcă orice ezi­tare a lui ne angoasează profund și orice confirmare ne ridică la ceruri. Suntem atât de copleșiți de ceea ce sim­țim, încât suntem con­vinși că am găsit sufletul-pe­reche, care ne înțelege, în sfâr­­șit, pe deplin.

- Emoții violente, stări tul­bu­rătoare, îndrăgostirea adu­ce cu un fel de boală...

- Îndrăgostirea pasională co­respunde, de fapt, unei ade­vă­rate pierderi a controlului ra­țio­nal asupra sen­za­țiilor și emo­ții­lor. Ele sunt acolo și ne cople­șesc, ne trans­formă în așa măsură, încât adesea nici pri­etenii, nici părinții nu ne mai recu­nosc. Spunem și fa­cem lu­cruri care nu ne sunt carac­teristice, care con­trazic chiar principiile noastre. Fran­cezii îi spun în­dră­gostirii fur­tunoase "coup de foudre", o lovitură de ful­ger direct în inimă. Doar că în realitate, nu inima, ci na­­sul e de vină. Neurobiologii au demonstrat că, exact ca și la animale, corpul nostru se­cretă feromoni, dintre ca­re unii sunt implicați în apa­riția sentimentului de dra­goste. Printre ei e și fenil­etilamina, o amfetamină na­tu­rală produsă de creier și responsabilă cu senzațiile de eu­forie. Persoana în ca­uză degajă un miros care acțio­nează asupra unei părți a creierului primitiv și pro­voacă senzații de bucurie inten­să. Credem că sun­tem îndră­gos­tiți, dar de fapt sun­tem doar jucăria hor­mo­ni­lor noș­tri.

- Nu e totuși exagerat să definim pasiunea doar prin hormoni? Ce mai ră­mâne atunci din toată fru­musețea îndrăgostirii?

- Așa cum există o chimie a cor­purilor, putem vorbi și de o chimie a sufletelor, care poate fi la fel de înșe­lătoare. Îndră­gos­tirea ne face să plutim, de parcă nicio­dată n-am fost atât de ușori și de fe­riciți. Simțim că suntem una cu celălalt și că va dura pentru totdeauna. Dar în rea­litate nu suntem cu ade­vărat îndrăgostiți de per­soana în cauză, ci mai de­grabă de senzațiile pe care le trăim în fața imaginii îmbunătățite pe care ne-o li­vrează aceasta din urmă. Când ne îndrăgostim, ne ve­dem mai frumoși și mai buni, pentru că celălalt ne vede așa. Dar el nu ne cunoaște încă. Suntem în plin proces de seducție. Ne arătăm celuilalt ca-n zilele noas­tre de sărbătoare, fiindcă visăm să corespundem perfect cu ceea ce se așteaptă de la noi. La rândul nos­tru, su­pra­licităm calitățile celuilalt, refuzăm să ve­dem evi­dențe, pentru a nu ne strica ima­ginea de partener ideal. Experiența do­bândită în timp m-a convins că, cu cât per­­soana e mai imatură emoțional și mai nesigură pe si­ne, cu atât e mai susceptibilă să alerge după un su­flet-pereche, cu care să dorească să trăiască această pasiune fuzională nerealistă.

- Totuși, dragostea e oarbă. Putem noi alege de cine să ne îndrăgostim?

- Aș întoarce expresia în "spune-mi cum te în­dră­gostești, ca să-ți spun cine ești". Doar persoanele ne­si­gure pe ele, a căror identitate e tulbure, cad în cap­cana aceasta. Persoanele care se cunosc pe sine sufi­cient de bine, care au o stimă de sine care se bazează pe criterii inte­rioare, și nu pe o privire aprobatoare sau dezapro­ba­toare a celuilalt, nu-și fundamentează relația doar pe setul de emoții de început, chiar dacă și ele sunt sensi­bile la acestea. Pasiunea e înșelătoare, ne face să trăim la intensitate maximă, alături de persoane care până mai ieri ne erau străine. Pasiunea are nevoie de nou, de tărâmuri virgine de defrișat. Se hrănește tocmai din sur­prize și din obstacole. E faimosul sindrom Ro­meo și Julieta. Cu cât e mai imposibil de realizat, cu atât pa­siunea arde mai tare. Dar câte sinucideri și câte morți n-a generat pasiunea? E un fel de nebunie tem­porară, o nevroză de care doamnele secolului 19 erau tratate cu doctorii.

- Suferințele unui în­drăgostit refuzat sunt atro­ce. Fără ele, n-am mai avea nici literatură.

- Oh, în faza aceasta, nu suntem îndrăgostiți, ci de-a dreptul drogați. Re­ver­sul pasiunii sunt niște suferințe în­grozitoare. Ști­ați că îndrăgostitul respins prezintă exact aceleași simptome fizice și psihice ca acelea do­vedite de to­xi­comani în timpul pe­rioa­dei de sevraj? Partea bună e că adesea suferința pasionalilor, provo­cată de imposibilitatea satisfacerii dorinței lor de fuzio­nare totală, le dă ocazia de a ieși din inconștiență și de a crește emoțional, de a învăța să se centreze și să-l apre­cieze pe celălalt în diferența lui. Desigur, nu toți reu­șesc.

- Să ne întoarcem în­să la iubire. Ce mai ră­mâne din ea, dacă înlă­turăm pasiunea de în­ceput?

- Pasiunea e emoție, iubirea e un sentiment. Emoția e doar o energie trecătoare, o tulburare care apare, o agi­tație pasageră a tuturor simțurilor. E surpriză, spai­mă, bucurie, nervozitate, exaltare și excitație. Iubirea e un sentiment fundamentat pe siguranța de sine, pe respectul față de propria persoană și pe cunoașterea rea­lă a celuilalt. E un paradox, așa cum nu putem fi în­dră­gostiți pasional de persoanele pe care le cu­noaștem foarte bine, tot așa, nu putem iubi cu adevărat persoa­nele pe care abia le-am întâlnit. Cel care iubește, spre deosebire de îndrăgostitul pasional, știe că sufle­tul-pe­reche nu există, că nicio uniune nu e perfectă, pur și simplu pentru că nici el însuși nu e perfect. De aceea se bucură de emoții și de dorință, dar nu se lasă copleșit de ele și nu așteaptă de la celălalt marea salvare și fericirea eternă. Pasiunea e inconștientă și incon­tro­labilă, fiindcă se bazează pe o fantasmă despre celălalt, care e volatilă. Iubirea e un sentiment pornit tot de la atrac­ția fizică, dar care înglobează în el și tandrețea, afecțiunea și simpatia. Pasiunea creează dependență, iubirea creează atașament. Iubirea este ceea ce rămâne după ce intensitatea atracției fizice de început se cal­mează. În cuplurile fericite pe termen lung, această atracție fizică crește în timp, pe măsură ce îl cunoști mai bine pe celălalt și îi devii mai apropiat, pe măsură ce-l "îmblânzești", ca-n povestirea "Micul Prinț".

- N-am putea face ceva pentru ca aburii îndră­gostirii de început să dureze mai mult?

- E o iluzie că pasiunea ar putea dura o viață. Ca în cazul drogurilor dure, cu timpul, se produce un senti­ment de saturație, care face creierul să nu mai reac­ționeze la fel la sursa pasiunii. Chiar și cele mai intense plăceri fizice devin, cu timpul și prin repetare, fade. De unde și nevoia pasionalilor de a schimba mereu obiec­tul dorinței sau de a genera certuri și obstacole, în urma cărora împăcarea să fie din nou excitantă. Creșterea numărului de divorțuri și a căsniciilor nefericite vine și din faptul că visăm astăzi să ne căsătorim din dra­gostea-pasiune, nu din iubire. Or, pasiunea durează cel mult trei ani, în timp ce iubirea poate dura o viață, dacă avem grijă de ea. Toate cercetările psihologilor de­mons­­trează că iubirile pe termen lung, bazate pe pa­siune, sunt foarte rare, iar dacă se întâlnesc, totuși, aces­te iubiri, sunt nefericite și subjugate de suferințe. Un proverb arab spune: "Nu vă căsătoriți cu persoana pe care o iubiți, iubiți persoana cu care v-ați căsătorit!". Sfatul meu e să încercați, totuși, să iubiți această per­soană, înainte de a-i da inelul de logodnă (râde).

- Cum ar trebui să iubim atunci, ca sentimentul să ne țină o viață?

- Din punct de vedere psihologic, trei lucruri fac posibilă iubirea de durată: compatibilitatea, admirația și cel puțin un proiect în comun. Dacă îndrăgostirea e im­probabilă între două persoane identice, totuși cuplu­rile fericite pe termen lung reunesc nu un minimum, ci un maximum de compatibilități. Devin chiar din ce în ce mai compatibili cu timpul, în timp ce pasionalii de­vin din ce în ce mai divergenți. Pasionalii nu-și dau timp să verifice compatibilitățile înainte de a se arunca în relație. Și abia cu timpul realizează că diferențele din­tre ei sunt insurmontabile. Persoanele mature emo­țional verifică înainte de a se angaja, că dorințele de coa­bitare concordă, că vor același număr de copii, că au aceleași valori, principii educative și aceleași obiec­tive financiare. Nu pleacă de la premisa că vor fi mereu de acord, doar pentru că se atrag și se iubesc. Nu se je­nează să discute de carieră, de împărțirea sarcinilor me­na­jere, de viața socială. Se invită pe rând în familiile lor, nu pentru a li se aproba alegerea, ci pentru că își do­resc să trăiască în bune relații cu toți. În discuțiile lor nu încearcă să placă celuilalt cu orice preț, ci se pre­zintă așa cum sunt. Și nici nu-și imaginează că dra­gos­tea e atotputernică, că trece peste orice sau poate schim­­ba oamenii. În cuplurile fericite, iubirea nu există fără admirație reciprocă. Această admirație se clădește pe realitatea persoanei iubite, nu pe imaginea idealizată a acesteia. Iluzia nu e o sursă de admirație, ci de decep­ție. Admirația aduce cu sine respectul și implică cu­noaș­­terea, încrederea, onestitatea și fidelitatea. Nu în ul­ti­mul rând, cum spuneam, îndrăgostiții pe termen lung împărtășesc cu bucurie aceleași proiecte, știu să facă planuri și să petreacă timp de calitate împreună. Se privesc în ochi, dar privesc în același timp și spre aceeași direcție.