- În dosarul ultimelor numere ale revistei am încercat, alături de colaboratorii noștri, să trasăm granițele îndrăgostirii. A venit rândul specialiștilor. Doamnă psiholog, pasiunea furtunoasă care apare la începutul dragostei e totuna cu adevărata iubire sau e altceva?
- În niciun caz. Îndrăgostirea pasională e tulburătoare, copleșitoare și imprevizibilă. De aceea, în faza ei de început, e absolut minunată. Trăim deasupra norilor, desprinși de realitate și chiar de propria noastră rațiune. Suntem cotropiți de celălalt, care se strecoară în visele și gândurile noastre. Tot ce ne dorim e să îl revedem cât mai curând, fiindcă orice ezitare a lui ne angoasează profund și orice confirmare ne ridică la ceruri. Suntem atât de copleșiți de ceea ce simțim, încât suntem convinși că am găsit sufletul-pereche, care ne înțelege, în sfârșit, pe deplin.
- Emoții violente, stări tulburătoare, îndrăgostirea aduce cu un fel de boală...
- Îndrăgostirea pasională corespunde, de fapt, unei adevărate pierderi a controlului rațional asupra senzațiilor și emoțiilor. Ele sunt acolo și ne copleșesc, ne transformă în așa măsură, încât adesea nici prietenii, nici părinții nu ne mai recunosc. Spunem și facem lucruri care nu ne sunt caracteristice, care contrazic chiar principiile noastre. Francezii îi spun îndrăgostirii furtunoase "coup de foudre", o lovitură de fulger direct în inimă. Doar că în realitate, nu inima, ci nasul e de vină. Neurobiologii au demonstrat că, exact ca și la animale, corpul nostru secretă feromoni, dintre care unii sunt implicați în apariția sentimentului de dragoste. Printre ei e și feniletilamina, o amfetamină naturală produsă de creier și responsabilă cu senzațiile de euforie. Persoana în cauză degajă un miros care acționează asupra unei părți a creierului primitiv și provoacă senzații de bucurie intensă. Credem că suntem îndrăgostiți, dar de fapt suntem doar jucăria hormonilor noștri.
- Nu e totuși exagerat să definim pasiunea doar prin hormoni? Ce mai rămâne atunci din toată frumusețea îndrăgostirii?
- Așa cum există o chimie a corpurilor, putem vorbi și de o chimie a sufletelor, care poate fi la fel de înșelătoare. Îndrăgostirea ne face să plutim, de parcă niciodată n-am fost atât de ușori și de fericiți. Simțim că suntem una cu celălalt și că va dura pentru totdeauna. Dar în realitate nu suntem cu adevărat îndrăgostiți de persoana în cauză, ci mai degrabă de senzațiile pe care le trăim în fața imaginii îmbunătățite pe care ne-o livrează aceasta din urmă. Când ne îndrăgostim, ne vedem mai frumoși și mai buni, pentru că celălalt ne vede așa. Dar el nu ne cunoaște încă. Suntem în plin proces de seducție. Ne arătăm celuilalt ca-n zilele noastre de sărbătoare, fiindcă visăm să corespundem perfect cu ceea ce se așteaptă de la noi. La rândul nostru, supralicităm calitățile celuilalt, refuzăm să vedem evidențe, pentru a nu ne strica imaginea de partener ideal. Experiența dobândită în timp m-a convins că, cu cât persoana e mai imatură emoțional și mai nesigură pe sine, cu atât e mai susceptibilă să alerge după un suflet-pereche, cu care să dorească să trăiască această pasiune fuzională nerealistă.
- Totuși, dragostea e oarbă. Putem noi alege de cine să ne îndrăgostim?
- Aș întoarce expresia în "spune-mi cum te îndrăgostești, ca să-ți spun cine ești". Doar persoanele nesigure pe ele, a căror identitate e tulbure, cad în capcana aceasta. Persoanele care se cunosc pe sine suficient de bine, care au o stimă de sine care se bazează pe criterii interioare, și nu pe o privire aprobatoare sau dezaprobatoare a celuilalt, nu-și fundamentează relația doar pe setul de emoții de început, chiar dacă și ele sunt sensibile la acestea. Pasiunea e înșelătoare, ne face să trăim la intensitate maximă, alături de persoane care până mai ieri ne erau străine. Pasiunea are nevoie de nou, de tărâmuri virgine de defrișat. Se hrănește tocmai din surprize și din obstacole. E faimosul sindrom Romeo și Julieta. Cu cât e mai imposibil de realizat, cu atât pasiunea arde mai tare. Dar câte sinucideri și câte morți n-a generat pasiunea? E un fel de nebunie temporară, o nevroză de care doamnele secolului 19 erau tratate cu doctorii.
- Suferințele unui îndrăgostit refuzat sunt atroce. Fără ele, n-am mai avea nici literatură.
- Oh, în faza aceasta, nu suntem îndrăgostiți, ci de-a dreptul drogați. Reversul pasiunii sunt niște suferințe îngrozitoare. Știați că îndrăgostitul respins prezintă exact aceleași simptome fizice și psihice ca acelea dovedite de toxicomani în timpul perioadei de sevraj? Partea bună e că adesea suferința pasionalilor, provocată de imposibilitatea satisfacerii dorinței lor de fuzionare totală, le dă ocazia de a ieși din inconștiență și de a crește emoțional, de a învăța să se centreze și să-l aprecieze pe celălalt în diferența lui. Desigur, nu toți reușesc.
- Să ne întoarcem însă la iubire. Ce mai rămâne din ea, dacă înlăturăm pasiunea de început?
- Pasiunea e emoție, iubirea e un sentiment. Emoția e doar o energie trecătoare, o tulburare care apare, o agitație pasageră a tuturor simțurilor. E surpriză, spaimă, bucurie, nervozitate, exaltare și excitație. Iubirea e un sentiment fundamentat pe siguranța de sine, pe respectul față de propria persoană și pe cunoașterea reală a celuilalt. E un paradox, așa cum nu putem fi îndrăgostiți pasional de persoanele pe care le cunoaștem foarte bine, tot așa, nu putem iubi cu adevărat persoanele pe care abia le-am întâlnit. Cel care iubește, spre deosebire de îndrăgostitul pasional, știe că sufletul-pereche nu există, că nicio uniune nu e perfectă, pur și simplu pentru că nici el însuși nu e perfect. De aceea se bucură de emoții și de dorință, dar nu se lasă copleșit de ele și nu așteaptă de la celălalt marea salvare și fericirea eternă. Pasiunea e inconștientă și incontrolabilă, fiindcă se bazează pe o fantasmă despre celălalt, care e volatilă. Iubirea e un sentiment pornit tot de la atracția fizică, dar care înglobează în el și tandrețea, afecțiunea și simpatia. Pasiunea creează dependență, iubirea creează atașament. Iubirea este ceea ce rămâne după ce intensitatea atracției fizice de început se calmează. În cuplurile fericite pe termen lung, această atracție fizică crește în timp, pe măsură ce îl cunoști mai bine pe celălalt și îi devii mai apropiat, pe măsură ce-l "îmblânzești", ca-n povestirea "Micul Prinț".
- N-am putea face ceva pentru ca aburii îndrăgostirii de început să dureze mai mult?
- E o iluzie că pasiunea ar putea dura o viață. Ca în cazul drogurilor dure, cu timpul, se produce un sentiment de saturație, care face creierul să nu mai reacționeze la fel la sursa pasiunii. Chiar și cele mai intense plăceri fizice devin, cu timpul și prin repetare, fade. De unde și nevoia pasionalilor de a schimba mereu obiectul dorinței sau de a genera certuri și obstacole, în urma cărora împăcarea să fie din nou excitantă. Creșterea numărului de divorțuri și a căsniciilor nefericite vine și din faptul că visăm astăzi să ne căsătorim din dragostea-pasiune, nu din iubire. Or, pasiunea durează cel mult trei ani, în timp ce iubirea poate dura o viață, dacă avem grijă de ea. Toate cercetările psihologilor demonstrează că iubirile pe termen lung, bazate pe pasiune, sunt foarte rare, iar dacă se întâlnesc, totuși, aceste iubiri, sunt nefericite și subjugate de suferințe. Un proverb arab spune: "Nu vă căsătoriți cu persoana pe care o iubiți, iubiți persoana cu care v-ați căsătorit!". Sfatul meu e să încercați, totuși, să iubiți această persoană, înainte de a-i da inelul de logodnă (râde).
- Cum ar trebui să iubim atunci, ca sentimentul să ne țină o viață?
- Din punct de vedere psihologic, trei lucruri fac posibilă iubirea de durată: compatibilitatea, admirația și cel puțin un proiect în comun. Dacă îndrăgostirea e improbabilă între două persoane identice, totuși cuplurile fericite pe termen lung reunesc nu un minimum, ci un maximum de compatibilități. Devin chiar din ce în ce mai compatibili cu timpul, în timp ce pasionalii devin din ce în ce mai divergenți. Pasionalii nu-și dau timp să verifice compatibilitățile înainte de a se arunca în relație. Și abia cu timpul realizează că diferențele dintre ei sunt insurmontabile. Persoanele mature emoțional verifică înainte de a se angaja, că dorințele de coabitare concordă, că vor același număr de copii, că au aceleași valori, principii educative și aceleași obiective financiare. Nu pleacă de la premisa că vor fi mereu de acord, doar pentru că se atrag și se iubesc. Nu se jenează să discute de carieră, de împărțirea sarcinilor menajere, de viața socială. Se invită pe rând în familiile lor, nu pentru a li se aproba alegerea, ci pentru că își doresc să trăiască în bune relații cu toți. În discuțiile lor nu încearcă să placă celuilalt cu orice preț, ci se prezintă așa cum sunt. Și nici nu-și imaginează că dragostea e atotputernică, că trece peste orice sau poate schimba oamenii. În cuplurile fericite, iubirea nu există fără admirație reciprocă. Această admirație se clădește pe realitatea persoanei iubite, nu pe imaginea idealizată a acesteia. Iluzia nu e o sursă de admirație, ci de decepție. Admirația aduce cu sine respectul și implică cunoașterea, încrederea, onestitatea și fidelitatea. Nu în ultimul rând, cum spuneam, îndrăgostiții pe termen lung împărtășesc cu bucurie aceleași proiecte, știu să facă planuri și să petreacă timp de calitate împreună. Se privesc în ochi, dar privesc în același timp și spre aceeași direcție.