Era una din dimineţile în care se trezea fiecare pe partea lui de pat, încruntat şi ursuz, trăgând de colţul lui de plapumă cu înverşunarea cu care ţii piept celui mai mare duşman. "De ce nu poţi să-mi aduci o floare?", m-am trezit întrebându-l pe cel cu care îmi împărţeam casa şi viaţa de două luni, când încă nici nu deschisesem bine ochii. "Sau de ce nu faci un gest măreţ, ca pe vremuri, ca să-mi arăţi cât de mult mă iubeşti?". "Pentru că mi-e somn", mi-a răspuns, şi s-a întors pe partea lui de pat, adormind. Dacă m-ar fi întrebat cineva chiar atunci, în acel moment, cât de mult mai cred în iubire, aş fi lăsat capul pe spate şi aş fi izbucnit într-un râs răsunător, care să zboare înapoi, în timp, până la primul bărbat care m-a rănit vreodată. Aş fi luat poziţia de om care-le-ştie-pe-toate-în-lume şi aş fi râs. Căci atunci aş fi răspuns sec că îndrăgostirea se rezumă la instinct pur, care nu are cum să dureze mai mult de câteva luni, iar iubirea e doar monotonia de după, paravanul după care te ascunzi când se consumă pasiunea de început.
Nu am întâlnit până acum niciun om sincer, care să aibă puterea să spună lucrurilor pe nume, până la cel despre care vorbesc. După prima discuţie despre relaţia noastră, la scurt timp după ce ne cunoscusem, îmi amintesc că n-am dormit două nopţi, fiindcă strecurase în discursul lui banal ideea că "dacă nu vom mai fi la un moment dat împreună...". Acel "dacă", spus cu atâta uşurinţă şi cu atâta naturaleţe, de parcă ar fi vorbit despre nişte mere care nu se vor mai coace niciodată sau despre o ploaie care nu va mai veni, a cutremurat în mine tot ce strânsesem până în acel punct. La vremea aceea, o astfel de vorbă mi se părea inadmisibilă şi inacceptabilă şi părea chiar cea mai mare dovadă de neasumare a unei relaţii.
"Cum ai putut să spui aşa ceva?", l-am întrebat într-un răstimp, după ce îmi consumasem deja toate orgoliile şi toate privirile mustrătoare la adresa lui. Cu zâmbetul pe buze şi cu cel mai mare calm de care era capabil cineva, mi-a spus doar atât: "Pentru că sunt om".
Mi-am văzut în continuare de cafeaua pe care o beam în acea primă oră a dimineţii, fără să scap pe chipul meu vreo urmă care să trădeze ceea ce gândeam. Mi se părea, brusc, cel mai amuzant şi cel mai adevărat lucru pe care îl auzisem vreodată de la cineva. Şi dacă nu aş fi fost un om atât de orgolios, aş fi lăsat chiar atunci din mâini toate armele adunate de-a lungul anilor şi i-aş fi spus că şi eu sunt om şi că uneori mă gândesc şi eu la momentul în care nu vom mai fi împreună şi la multe altele. Poate nu cu răutate şi nici cu ură şi nici măcar cu dorinţa îndreptată către altcineva. Uneori m-am gândit că va pleca el, pur şi simplu, fără să dea vreo explicaţie, alteori mi-am imaginat că voi face eu pasul, dacă lucrurile nu vor mai merge între noi.
"Ce suntem noi, de fapt?", l-am întrebat într-o zi. "Suntem doi îndrăgostiţi? Suntem nişte simpli prieteni? Suntem doar colegi de apartament? Ce suntem?". "Suntem prezent şi suntem iubire", îmi răspundea de fiecare dată, iar eu continuam să insist cu întrebările. Erau cuvinte extrem de frumoase, dar care durau puţin, iar atunci când efectul lor se ducea, parcă aş fi vrut mai mult decât aveam, mi-aş fi dorit să înţeleg parcă mai mult decât niciodată, mi-ar fi plăcut să aud o promisiune de care să mă agăţ şi să ştiu, măcar pentru o secundă, că există o garanţie, oricât de mică, că noi doi, eu şi el, vom fi împreună şi peste ceva timp, că lucrurile între noi nu se vor schimba şi că nu vom ajunge să ne mulţumim cu puţin. Am început să pretind gesturi, să cer socoteală, să bifez nişte activităţi care să îmi demonstreze mie că încă sunt un om îndrăgostit, care simte şi trăieşte intens. Vânam fiecare privire, o cerşeam şi o sorbeam, defilând în faţa lumii cu aerul omului care ştie, singur între toţi oamenii, ce înseamnă să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să te culci în fiecare seară îndrăgostit.
După multe reproşuri, într-o zi de primăvară, fără vreun avertisment, am ales să îl părăsesc. Fără prea multe explicaţii, mi-am strâns bagajele şi am plecat în lume, în căutarea a ceea ce credeam, la vremea aceea, că înseamnă pasiunea. Credeam că nu mă pot mulţumi într-o relaţie cu un om care nu mai era îndrăgostit. La despărţire, în uşa de la intrare, mi-a urat să îmi găsesc fericirea. "Îţi respect decizia. Eşti liberă să faci ce vrei". I-am aruncat în faţă, chiar şi în ultima clipă, călcând în picioare tot ce fusese între noi până atunci, lipsa lui de orice iniţiativă. Mă aşteptam să se pună de-a curmezişul în uşă, să îmi smulgă bagajele din mână, să le desfacă, să plângă sau poate să ţipe. Să mă implore să rămân lângă el, ceea ce ar fi fost pentru mine de-ajuns. N-a făcut nimic din toate astea, ci m-a privit doar cum plec.
Am trăit o perioadă bună, consumând nişte relaţii care nu duceau nicăieri. Erau relaţii de o zi, de o săptămână, rar de câteva luni, care se terminau la prima dovadă că dispăruseră fiorii îndrăgostirii. Era de ajuns ca persoana cu care eram să aibă o zi proastă, să fie obosită, să facă vreun gest nelalocul lui, să întârzie la vreo întâlnire, astfel încât relaţia să se termine. O luam de la capăt, mereu şi mereu, căutând un sentiment pe care îl consumam în câteva zile. Am realizat târziu că îndrăgostirea este doar începutul, fără să am vreodată răbdare să aştept până la final.
Dacă m-ar întreba cineva acum, exact în momentul acesta, ce e iubirea, i-aş spune că iubirea e libertate. Libertatea de a trăi cu un om într-o relaţie lipsită de constrângeri, libertatea în care poţi spune orice, fără teama de reacţii. I-aş spune că iubirea e sentimentul în care ştii că ai putea să pleci oricând de lângă omul cu care eşti, dar nu o faci. Dacă m-ar întreba cineva acum, i-aş spune că iubirea e prezent.
ANTONIA - Braşov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
