Îndrăgostire sau iubire?

Cititor Formula AS
"De ce nu poți să-mi aduci o floare?"

Era una din diminețile în care se trezea fiecare pe partea lui de pat, încruntat și ursuz, tră­gând de colțul lui de plapumă cu înver­șu­narea cu care ții piept celui mai mare dușman. "De ce nu poți să-mi aduci o floare?", m-am trezit între­bân­du-l pe cel cu care îmi împărțeam casa și viața de două luni, când încă nici nu deschisesem bine ochii. "Sau de ce nu faci un gest măreț, ca pe vremuri, ca să-mi arăți cât de mult mă iubești?". "Pentru că mi-e somn", mi-a răspuns, și s-a întors pe partea lui de pat, ador­­mind. Dacă m-ar fi întrebat cineva chiar atunci, în acel mo­ment, cât de mult mai cred în iu­bire, aș fi lăsat capul pe spate și aș fi izbucnit într-un râs răsunător, care să zboare înapoi, în timp, pâ­nă la primul bărbat ca­re m-a rănit vreodată. Aș fi luat poziția de om care-le-știe-pe-toate-în-lu­me și aș fi râs. Căci atunci aș fi răs­puns sec că îndrăgostirea se rezumă la instinct pur, care nu are cum să du­reze mai mult de câteva luni, iar iubirea e doar monotonia de du­pă, paravanul după care te as­cunzi când se consumă pasiu­nea de început.
Nu am întâlnit până acum ni­ciun om sincer, care să aibă puterea să spună lu­crurilor pe nume, până la cel despre care vorbesc. Du­pă prima discuție des­pre relația noastră, la scurt timp după ce ne cu­noscusem, îmi amintesc că n-am dormit două nopți, fiindcă strecurase în discursul lui banal ideea că "dacă nu vom mai fi la un moment dat împreună...". Acel "dacă", spus cu atâ­ta ușurință și cu atâta naturalețe, de parcă ar fi vorbit des­pre niște mere care nu se vor mai coace niciodată sau despre o ploaie care nu va mai veni, a cutremurat în mine tot ce strân­se­­sem până în acel punct. La vre­mea aceea, o astfel de vorbă mi se părea inadmisibilă și inacceptabilă și părea chiar cea mai mare dovadă de neasumare a unei relații.
"Cum ai putut să spui așa ceva?", l-am întrebat în­tr-un răstimp, după ce îmi consumasem deja toate or­goliile și toate privirile mustrătoare la adresa lui. Cu zâmbetul pe buze și cu cel mai mare calm de care era capabil cineva, mi-a spus doar atât: "Pentru că sunt om".
Mi-am văzut în continuare de cafeaua pe care o beam în acea primă oră a dimineții, fără să scap pe chi­pul meu vreo urmă care să trădeze ceea ce gândeam. Mi se părea, brusc, cel mai amuzant și cel mai adevărat lucru pe care îl auzisem vreodată de la cineva. Și dacă nu aș fi fost un om atât de orgolios, aș fi lăsat chiar atunci din mâini toate armele adunate de-a lungul anilor și i-aș fi spus că și eu sunt om și că une­ori mă gân­­desc și eu la momentul în care nu vom mai fi îm­preună și la multe altele. Poate nu cu răutate și nici cu ură și nici măcar cu dorința îndreptată către alt­cineva. Uneori m-am gândit că va pleca el, pur și simplu, fără să dea vreo explicație, alteori mi-am imaginat că voi face eu pasul, dacă lu­cru­­rile nu vor mai merge între noi.
Începuserăm să vorbim despre orice, ori­când, spu­nând lucrurilor pe nume, fără ocolișuri și fără să ne me­najăm unul pe altul, res­pec­tân­du-ne însă și stările de spirit, dorințele și inti­mitatea. Vorbeam deschis despre re­lația noastră, detașați, privind-o câteodată din exte­rior, așa cum vorbești despre orice alt cuplu din jur, fără să ai vreo implicare anume. Uneori îmi făcea bine să știu că mai există cineva pe lume în fața căruia pot să renunț la orice mască, alteori însă devenea obositor, de-a dreptul, să vorbesc des­pre sentimentele mele ca și când ar fi fost ale altcuiva. Mi-aș fi dorit, în unele mo­mente, mai puține cu­vinte și mai multă tăcere, pe care să o umplu cu tandrețe și căldură, cu gesturi și cu niște trăiri la fel de simple ca toate discuțiile noastre, cu niște gesturi de om îndrăgostit. Stabiliserăm, de comun acord, că nimic nu ține la infinit, că nimic nu îți garantează iubirea, fericirea și durata unei relații, nici măcar un act sau o promisiune de iubire eter­nă, însă mă măcina uneori acel "dar", care urma după fiecare declarație, după orice plan pe care îl construiam împreună. Fiecare "Te iubesc" era urmat, ca un ecou în mintea mea, de acel "dar nu vom fi niciodată împreună până la fi­nal", fiecare propoziție în care urma să ne luăm o vază nouă sau o mașină sau o casă era urmată de același "dar", care răsturna to­tul și ținea relația noastră închisă în prezent, fără nicio privire per­misă către viitor.
"Ce suntem noi, de fapt?", l-am întrebat într-o zi. "Suntem doi îndrăgostiți? Suntem niște sim­pli prie­teni? Suntem doar colegi de apartament? Ce sun­tem?". "Suntem prezent și sun­tem iubire", îmi răspun­dea de fie­care dată, iar eu continuam să insist cu în­tre­bările. E­rau cuvinte extrem de frumoase, dar care du­rau puțin, iar atunci când efectul lor se du­cea, parcă aș fi vrut mai mult decât aveam, mi-aș fi dorit să înțeleg par­că mai mult decât niciodată, mi-ar fi plă­cut să aud o promisiune de care să mă agăț și să știu, măcar pentru o se­cundă, că există o garanție, oricât de mică, că noi doi, eu și el, vom fi împreună și peste ceva timp, că lu­cru­rile între noi nu se vor schimba și că nu vom ajunge să ne mulțumim cu puțin. Am început să pretind ges­turi, să cer socoteală, să bifez niște activități care să îmi de­monstreze mie că încă sunt un om îndrăgostit, care sim­­te și trăiește intens. Vânam fiecare privire, o cer­șeam și o sorbeam, defilând în fața lumii cu aerul omu­lui care știe, singur între toți oamenii, ce înseamnă să te trezești în fiecare dimineață și să te culci în fiecare sea­ră îndrăgostit.
Am aruncat, de-a lungul timpului, asupra lui, toate fricile și neputințele, toate rămășițele din relațiile tre­cute și l-am acuzat de multe lucruri. Cel mai des îi spu­neam că e un om rece, lipsit de tandrețe, care se as­cun­de în spatele cuvintelor. Îl acuzam de neputința de a ți­ne o relație aprinsă, de neputința de a lupta, de a se stră­dui și de a dărui, astfel încât să menținem aprins sen­ti­mentul de îndrăgostire. El îmi răspundea calm, cum îi era și felul, că între noi nu mai e de mult vorba de în­dră­gostire, ci de iubire. Erau momentele în care mă aprin­deam mai repede ca oricând, aruncând cu vor­be din cele mai grele înspre omul care îmi fusese ală­turi o jumătate de an. "De ce mai suntem împreună atunci, da­că nu mai suntem îndrăgostiți?", îi repetam aproa­pe zilnic, dezamăgită că lucrurile nu se desfă­șu­rau exact așa cum mi le imaginam eu. În mintea mea, lip­sa trăirilor de început de relație nu reprezentau decât un compromis pe care oamenii îl fac din teama de sin­gu­­rătate.
După multe reproșuri, într-o zi de primăvară, fără vreun avertisment, am ales să îl părăsesc. Fără prea mul­te explicații, mi-am strâns bagajele și am plecat în lume, în căutarea a ceea ce credeam, la vremea aceea, că înseamnă pasiunea. Credeam că nu mă pot mulțumi într-o relație cu un om care nu mai era îndrăgostit. La despărțire, în ușa de la intrare, mi-a urat să îmi găsesc fericirea. "Îți respect decizia. Ești liberă să faci ce vrei". I-am aruncat în față, chiar și în ultima clipă, căl­când în picioare tot ce fusese între noi până atunci, lipsa lui de orice inițiativă. Mă așteptam să se pună de-a curmezișul în ușă, să îmi smulgă bagajele din mâ­nă, să le desfacă, să plângă sau poate să țipe. Să mă im­plore să rămân lângă el, ceea ce ar fi fost pentru mi­ne de-ajuns. N-a făcut nimic din toate astea, ci m-a pri­vit doar cum plec.
Am trăit o perioadă bună, consumând niște relații care nu duceau nicăieri. Erau relații de o zi, de o săp­tă­­­­­mână, rar de câteva luni, care se terminau la prima do­­­vadă că dispăruseră fiorii îndrăgostirii. Era de ajuns ca persoana cu care eram să aibă o zi proastă, să fie obo­­­­sită, să facă vreun gest nelalocul lui, să întârzie la vreo întâlnire, astfel încât relația să se termine. O luam de la capăt, mereu și mereu, căutând un sentiment pe ca­­re îl consumam în câteva zile. Am realizat târziu că în­­­­drăgostirea este doar începutul, fără să am vreodată răb­dare să aștept până la final.
Au trecut douăzeci de ani de atunci. E dimineață, iar eu mă uit la omul care doarme lângă mine. E același om de acum douăzeci de ani care într-o dimineață m-a privit cum plec. "De ce nu poți să-mi aduci o floare?", îl întreb și râd până se trezește de-a binelea. "Pentru că mi-e somn și pentru că te iubesc", îmi răspunde.
Dacă m-ar întreba cineva acum, exact în momentul acesta, ce e iubirea, i-aș spune că iubirea e libertate. Li­­ber­tatea de a trăi cu un om într-o relație lipsită de con­strângeri, libertatea în care poți spune orice, fără teama de reacții. I-aș spune că iubirea e sentimentul în care știi că ai putea să pleci oricând de lângă omul cu care ești, dar nu o faci. Dacă m-ar întreba cineva acum, i-aș spune că iubirea e prezent.

ANTONIA - Brașov