Era una din diminețile în care se trezea fiecare pe partea lui de pat, încruntat și ursuz, trăgând de colțul lui de plapumă cu înverșunarea cu care ții piept celui mai mare dușman. "De ce nu poți să-mi aduci o floare?", m-am trezit întrebându-l pe cel cu care îmi împărțeam casa și viața de două luni, când încă nici nu deschisesem bine ochii. "Sau de ce nu faci un gest măreț, ca pe vremuri, ca să-mi arăți cât de mult mă iubești?". "Pentru că mi-e somn", mi-a răspuns, și s-a întors pe partea lui de pat, adormind. Dacă m-ar fi întrebat cineva chiar atunci, în acel moment, cât de mult mai cred în iubire, aș fi lăsat capul pe spate și aș fi izbucnit într-un râs răsunător, care să zboare înapoi, în timp, până la primul bărbat care m-a rănit vreodată. Aș fi luat poziția de om care-le-știe-pe-toate-în-lume și aș fi râs. Căci atunci aș fi răspuns sec că îndrăgostirea se rezumă la instinct pur, care nu are cum să dureze mai mult de câteva luni, iar iubirea e doar monotonia de după, paravanul după care te ascunzi când se consumă pasiunea de început.
Nu am întâlnit până acum niciun om sincer, care să aibă puterea să spună lucrurilor pe nume, până la cel despre care vorbesc. După prima discuție despre relația noastră, la scurt timp după ce ne cunoscusem, îmi amintesc că n-am dormit două nopți, fiindcă strecurase în discursul lui banal ideea că "dacă nu vom mai fi la un moment dat împreună...". Acel "dacă", spus cu atâta ușurință și cu atâta naturalețe, de parcă ar fi vorbit despre niște mere care nu se vor mai coace niciodată sau despre o ploaie care nu va mai veni, a cutremurat în mine tot ce strânsesem până în acel punct. La vremea aceea, o astfel de vorbă mi se părea inadmisibilă și inacceptabilă și părea chiar cea mai mare dovadă de neasumare a unei relații.
"Cum ai putut să spui așa ceva?", l-am întrebat într-un răstimp, după ce îmi consumasem deja toate orgoliile și toate privirile mustrătoare la adresa lui. Cu zâmbetul pe buze și cu cel mai mare calm de care era capabil cineva, mi-a spus doar atât: "Pentru că sunt om".
Mi-am văzut în continuare de cafeaua pe care o beam în acea primă oră a dimineții, fără să scap pe chipul meu vreo urmă care să trădeze ceea ce gândeam. Mi se părea, brusc, cel mai amuzant și cel mai adevărat lucru pe care îl auzisem vreodată de la cineva. Și dacă nu aș fi fost un om atât de orgolios, aș fi lăsat chiar atunci din mâini toate armele adunate de-a lungul anilor și i-aș fi spus că și eu sunt om și că uneori mă gândesc și eu la momentul în care nu vom mai fi împreună și la multe altele. Poate nu cu răutate și nici cu ură și nici măcar cu dorința îndreptată către altcineva. Uneori m-am gândit că va pleca el, pur și simplu, fără să dea vreo explicație, alteori mi-am imaginat că voi face eu pasul, dacă lucrurile nu vor mai merge între noi.
Începuserăm să vorbim despre orice, oricând, spunând lucrurilor pe nume, fără ocolișuri și fără să ne menajăm unul pe altul, respectându-ne însă și stările de spirit, dorințele și intimitatea. Vorbeam deschis despre relația noastră, detașați, privind-o câteodată din exterior, așa cum vorbești despre orice alt cuplu din jur, fără să ai vreo implicare anume. Uneori îmi făcea bine să știu că mai există cineva pe lume în fața căruia pot să renunț la orice mască, alteori însă devenea obositor, de-a dreptul, să vorbesc despre sentimentele mele ca și când ar fi fost ale altcuiva. Mi-aș fi dorit, în unele momente, mai puține cuvinte și mai multă tăcere, pe care să o umplu cu tandrețe și căldură, cu gesturi și cu niște trăiri la fel de simple ca toate discuțiile noastre, cu niște gesturi de om îndrăgostit. Stabiliserăm, de comun acord, că nimic nu ține la infinit, că nimic nu îți garantează iubirea, fericirea și durata unei relații, nici măcar un act sau o promisiune de iubire eternă, însă mă măcina uneori acel "dar", care urma după fiecare declarație, după orice plan pe care îl construiam împreună. Fiecare "Te iubesc" era urmat, ca un ecou în mintea mea, de acel "dar nu vom fi niciodată împreună până la final", fiecare propoziție în care urma să ne luăm o vază nouă sau o mașină sau o casă era urmată de același "dar", care răsturna totul și ținea relația noastră închisă în prezent, fără nicio privire permisă către viitor.
"Ce suntem noi, de fapt?", l-am întrebat într-o zi. "Suntem doi îndrăgostiți? Suntem niște simpli prieteni? Suntem doar colegi de apartament? Ce suntem?". "Suntem prezent și suntem iubire", îmi răspundea de fiecare dată, iar eu continuam să insist cu întrebările. Erau cuvinte extrem de frumoase, dar care durau puțin, iar atunci când efectul lor se ducea, parcă aș fi vrut mai mult decât aveam, mi-aș fi dorit să înțeleg parcă mai mult decât niciodată, mi-ar fi plăcut să aud o promisiune de care să mă agăț și să știu, măcar pentru o secundă, că există o garanție, oricât de mică, că noi doi, eu și el, vom fi împreună și peste ceva timp, că lucrurile între noi nu se vor schimba și că nu vom ajunge să ne mulțumim cu puțin. Am început să pretind gesturi, să cer socoteală, să bifez niște activități care să îmi demonstreze mie că încă sunt un om îndrăgostit, care simte și trăiește intens. Vânam fiecare privire, o cerșeam și o sorbeam, defilând în fața lumii cu aerul omului care știe, singur între toți oamenii, ce înseamnă să te trezești în fiecare dimineață și să te culci în fiecare seară îndrăgostit.
Am aruncat, de-a lungul timpului, asupra lui, toate fricile și neputințele, toate rămășițele din relațiile trecute și l-am acuzat de multe lucruri. Cel mai des îi spuneam că e un om rece, lipsit de tandrețe, care se ascunde în spatele cuvintelor. Îl acuzam de neputința de a ține o relație aprinsă, de neputința de a lupta, de a se strădui și de a dărui, astfel încât să menținem aprins sentimentul de îndrăgostire. El îmi răspundea calm, cum îi era și felul, că între noi nu mai e de mult vorba de îndrăgostire, ci de iubire. Erau momentele în care mă aprindeam mai repede ca oricând, aruncând cu vorbe din cele mai grele înspre omul care îmi fusese alături o jumătate de an. "De ce mai suntem împreună atunci, dacă nu mai suntem îndrăgostiți?", îi repetam aproape zilnic, dezamăgită că lucrurile nu se desfășurau exact așa cum mi le imaginam eu. În mintea mea, lipsa trăirilor de început de relație nu reprezentau decât un compromis pe care oamenii îl fac din teama de singurătate.
După multe reproșuri, într-o zi de primăvară, fără vreun avertisment, am ales să îl părăsesc. Fără prea multe explicații, mi-am strâns bagajele și am plecat în lume, în căutarea a ceea ce credeam, la vremea aceea, că înseamnă pasiunea. Credeam că nu mă pot mulțumi într-o relație cu un om care nu mai era îndrăgostit. La despărțire, în ușa de la intrare, mi-a urat să îmi găsesc fericirea. "Îți respect decizia. Ești liberă să faci ce vrei". I-am aruncat în față, chiar și în ultima clipă, călcând în picioare tot ce fusese între noi până atunci, lipsa lui de orice inițiativă. Mă așteptam să se pună de-a curmezișul în ușă, să îmi smulgă bagajele din mână, să le desfacă, să plângă sau poate să țipe. Să mă implore să rămân lângă el, ceea ce ar fi fost pentru mine de-ajuns. N-a făcut nimic din toate astea, ci m-a privit doar cum plec.
Am trăit o perioadă bună, consumând niște relații care nu duceau nicăieri. Erau relații de o zi, de o săptămână, rar de câteva luni, care se terminau la prima dovadă că dispăruseră fiorii îndrăgostirii. Era de ajuns ca persoana cu care eram să aibă o zi proastă, să fie obosită, să facă vreun gest nelalocul lui, să întârzie la vreo întâlnire, astfel încât relația să se termine. O luam de la capăt, mereu și mereu, căutând un sentiment pe care îl consumam în câteva zile. Am realizat târziu că îndrăgostirea este doar începutul, fără să am vreodată răbdare să aștept până la final.
Au trecut douăzeci de ani de atunci. E dimineață, iar eu mă uit la omul care doarme lângă mine. E același om de acum douăzeci de ani care într-o dimineață m-a privit cum plec. "De ce nu poți să-mi aduci o floare?", îl întreb și râd până se trezește de-a binelea. "Pentru că mi-e somn și pentru că te iubesc", îmi răspunde.
Dacă m-ar întreba cineva acum, exact în momentul acesta, ce e iubirea, i-aș spune că iubirea e libertate. Libertatea de a trăi cu un om într-o relație lipsită de constrângeri, libertatea în care poți spune orice, fără teama de reacții. I-aș spune că iubirea e sentimentul în care știi că ai putea să pleci oricând de lângă omul cu care ești, dar nu o faci. Dacă m-ar întreba cineva acum, i-aș spune că iubirea e prezent.
ANTONIA - Brașov