Constantin Chiriac - "Avem nevoie de dialog, în țara asta, ca de aer"

- Directorul Teatrului Național "Radu Stanca", Sibiu -

"O familie cât un Parlament al României"

- Domnule Constantin Chiriac, în dvs. coexistă două personalități total diferite: sunteți actor, dar și unul dintre cei mai buni manageri de teatru din Eu­ropa, creatorul excepțio­na­lu­lui Festival Interna­țional de Teatru de la Sibiu. De un­de ați pornit în aventura vieții? Unde se află Para­disul pierdut al copilăriei dumneavoastră?

- Din fericire, cred că eu nu am pierdut acel Paradis, nu am ieșit din copilărie. Cine pierde copilăria pierde locul acela unde se duce des­culț, cu picioarele pe pământ și mângâie cu palmele ce­rul... Când nu mai ai acest loc sublim, nu mai ai centrul Pământului, ești pierdut. Toți trebuie să înțelegem acest lu­cru, că suntem legați cu fire nevăzute de pământul și de locul în care ne-am născut. Eu am copilărit în apropiere de Iași, la Prisăcari, pe malul Prutului. Era o familie incre­dibilă, cât un Parlament al Ro­mâniei. Tata a avut 17 frați, mama avea 16. Am avut doi bunici minunați, din­tre care unul a fost preot și a trăit 105 ani. A făcut ultimul copil la 78 de ani. Bu­nicului i-a explodat inima când au intrat rușii în țară. I-au luat pământul, a fost forțat să semneze că donează totul statului. Când a scris hârtia aia, sufletul lui a mu­rit. A zis: "Nu vorbește ru­sește nea­mul meu". Eu am respectat ceea ce a zis bu­nicul. Am făcut un liceu celebru în Iași, "Constantin Negruzzi", pe vremea când era doar școală de băieți și avea un regim drastic, mai serios decât o școală mili­tară. Avea o bibliotecă foarte mare și se fă­cea sport de perfor­manță. După aceea, am venit să con­curez pe locu­rile de la teatru, în Sibiu. Ceaușescu a vrut doar Cântarea României și tăiase viața artistică, erau doar opt locuri la teatru. 580 de concurenți pe un loc. Am avut șansa să fiu admis și am început să mă adap­tez la Sibiu, un loc în care era o cu totul altă mentalitate decât cea din Moldova. În primul rând, oamenii erau mult mai cal­culați, mai ordonați și mi se păreau mai reci. În oraș, la ora 9 seara, toate porțile erau închise. Sibiul a fost întotdeauna un loc special. Pe la 1543, aveau deja aici scenă de teatru, cu scripeți și cu decor. Nu degeaba Liszt dădea concerte fie la Viena, fie la Sibiu. Lucruri extraordinare s-au întâmplat în orașul ăsta. Și trebuie respectat spiritul acestui loc.

Primul rol

- Când ați știut că veți fi actor? A fost o dorință sau v-ați dat seama că acesta este talentul pe care l-ați primit și aveți datoria de a-l respecta?

- Cred că am descoperit ideea de a deveni actor când am zis prima oară o rugăciune în biserică, cu voce tare. Aveam trei ani. Bunica de pe mamă era o ființă fan­tastică, crescuse singură 16 copii și era un om edu­cat. Am stat o vară la ea. Îmi citea basme și poezii, ur­mărind cu degetul rândurile. Până toamna, alături de ea, știam să citesc și să scriu. În noiembrie, la hramul bisericii, am spus Crezul cu voce tare. Este unul dintre cele mai înălțătoare momente pe care le-am trăit. Un glas curat, de copil, în bi­serică. Bătrânii mă băteau pe umăr și... îmi pun­eau câte un bănuț în buzunar. Așa mi-am cumpărat prima pereche de pantofi și au fost probabil cei mai curați bani pe care i-am câș­ti­gat. După aceea, am învățat sute de poezii, cred că acum aș putea să recit două săptămâni încontinuu. Mo­mentul acela rămâne însă unul special. Probabil, acela a fost începutul, chiar dacă eu nu rea­lizam la acea vâr­stă.

- Ați visat să fiți actor și ați ajuns un mare mana­ger de teatru. Nu vi se pare o trădare? Cum împăcați ma­na­gementul cu visul tine­re­ții?

- E un lucru pe care mi l-am asumat. Actorul ajută enorm ceea ce înseamnă toată această dimensiune uriașă ma­nagerială, îi dă viziune. În același timp, managerul îl aju­tă pe actor să aleagă să nu se bage în atât de multe... E o tentație a puterii peste tot. Aproape toți directorii de tea­tre care sunt actori sau regi­zori și-au făcut instituția după chipul și asemănarea lor. Mi se pare aberant. Eu joc foarte puțin în teatrul pe care îl con­duc. Purcărete pusese cinci spectacole pe scena de aici și eu nu eram în nicio piesă. A venit într-o zi și mi-a spus că, dacă eu nu vin să joc măcar într-o piesă de-a lui, el pleacă. "O să consider că nu ai în­cre­dere în mine și nu vrei să joci în spectacolele mele și mă folosești doar ca pe un mer­cenar", mi-a spus. Și așa am făcut un spectacol cu actorul Virgil Flonda, "Aș­tep­tându-l pe Godot". Nu am abandonat actoria, nu am cum. Încerc să joc măcar un rol important pe an în tea­tru. În afară de asta, fac în fiecare an multe one-man-show-uri, în afara țării.

- Lucrați cu regizori ex­cepționali, de talie interna­țională, și cu actori de primă mână. Cum ați reușit să îi aduceți și cum reușiți să îi păstrați la Sibiu, când ei ar putea cu ușurință să își gă­sească un loc bun oriunde în lume?

- E performanța teatrului. Orice regizor vrea să aibă con­diții bune de lucru, o echipă capabilă și un foarte bun sistem de promovare. Nu a fost simplu să îl conving pe Purcărete, de exemplu, să vină aici. L-am chemat la Festival, i-am arătat oamenii și sistemul nostru de lucru. A văzut că vrem să facem per­formanță și probabil asta l-a convins. E ca în sport: noi ne antrenăm aici zi de zi, mi­ni­mum opt ore pe zi. Altfel nu poți avea campioni. Când pornesc un specta­col, eu știu exact ce festival avem partener și ce e de făcut cu el, nu facem nimic pe ge­nunchi. Ne-am stră­duit să oferim ceva la nivel înalt. În plus, ne dezvoltăm ca unul dintre centrele cele mai im­portante din lume, pe zona artelor și spectacolelor. Nu spun asta cu lipsă de modestie. Este vorba atât despre Festivalul de Tea­tru, dar și despre ceea ce gravitează în jurul său: o bursă de spectacole, o școală de mana­ge­ment cultural și o școală de teatru, legată direct de ceea ce se întâmplă pe scenă, pentru că promovăm foarte mult tinerii. Când ai aceste atuuri într-un oraș ca Sibiul, e mai ușor să con­vingi oamenii să îți rămână alături.

"Patru sute de spectacole pe an, cu toate biletele vândute"

- Sibiul a fost Capitală Culturală Europeană. A contat acest lucru? A fost o oportunitate de care ați pro­fitat?

- A fost o șansă extraordinară! Când am vorbit în fața comisiei, în încercarea de a-i convinge să ne de­clare Capitală Europeană, a fost o misiune grea. Noi aveam un concept artistic și aveam forță culturală, dar erau amănunte de ordin practic, pe care de obicei le trecem cu vederea când discutăm despre artă, însă fără de care nu poți exista. Când am mers în fața comisiei, nu aveam în Sibiu niciun hotel de 5 stele, niciunul de 4 stele, de trei stele aveam doar unul, Împăratul Ro­manilor. Asta era în 2004. Acum avem 3 hoteluri de 5 stele, 7 de 4 stele alte 3 în construcție, alte 2 de 5 stele în construcție, e cea mai bună infrastructură hotelieră din România. Noi am mers însă cu un proiect artistic, pentru el m-am bătut. Și cea mai bună investiție am făcut-o în oameni. Pentru că, dacă acum 10-15 ani, când aduceam primele companii de stradă și, când ba­bele vedeau trupele pe picioroange, își făceau cruce și copiii o luau la fugă, acum strada pietonală, Piața Mare și Piața Mică, au devenit zone de întâlnire, de bu­curie, cum în puține orașe europene găsești. Acum sun­tem într-o normalitate. Suntem un teatru cu peste 400 de spec­tacole pe an și jucăm cu toate biletele vândute.

"Teatrul Național din Sibiu în Liga Campionilor"

- Pentru unele piese sunt epuizate biletele și cu două luni înainte. Am văzut oameni veniți din țară special pentru anumite spectacole. Cum reușiți să seduceți publicul în acest fel?

- Noi am adus calitate pu­blicului, an de an. Și în pri­mul rând, la început am mers noi către el. Cu ajuto­rul Fes­tivalului de Teatru, am dus miracolul specta­co­lu­lui a­proa­pe de omul normal, i-am dat șansa de a sta elegant la o terasă și să va­dă un spectacol. După un an, doi, va avea cu­rajul să intre și la agen­ție sau în sala de spec­tacol. Am mers către public și nu oricum. Avem un partene­riat strategic cu Japo­nia, sun­tem parteneri în cea mai im­por­tantă ligă de teatru din lu­me - Odeon de la Pa­ris, Tea­trul Național Bru­xelles, Aba­dia de la Madrid sau Teatrul Folk din Suedia. Teatrul Na­țional din Sibiu e în această Ligă a Campio­ni­lor. Ca­litatea oferită publicu­lui este pe pri­mul loc și asta se vede. Ei simt că nu îi tră­dez. Se în­tâmplă să plec noap­tea de la teatru și să iau un taxi. Mi s-a în­tâmplat de nenumărate ori ca, atunci când bag mâna în bu­zunar să plă­tesc, șoferul să îmi spună: "Vai, domnule Chi­riac, noi câștigăm atât de mult pe tim­pul festivalului, nu e ne­voie să plătiți". În momentul în care un om de rând care tră­iește din câștigul ăla și recunoaște și e dispus să spună: "dumneata nu plă­tești", înseamnă că s-a schim­bat ceva profund în viața lui și în viața comunității. Este, proba­bil, cea mai fru­moasă recunoaștere pentru ceva ce ai făcut. Sigur, exis­tă și miile de premii, însă ele sunt aco­lo, într-un pal­ma­res. Această recunoaștere mă emoțio­nea­ză și mi se pare esențială: ai făcut ceva cu adevărat pentru oameni.

- Ediția de anul acesta a Festivalului va fi una specială?

- În fiecare an în­cer­căm să facem din Festivalul de Teatru un eveniment special. A­nul acesta este, în plus, și o ediție aniversară, împlinim 20 de ani. Ne-am străduit să de­monstrăm că, în pofida crizei, poate să fie mai bună ca ediția de anul trecut. Mereu mai buni. Să avem mai multe perso­nalități, să avem mai multe bilete, pen­tru că, spun cu mare bucu­rie, este o bătălie pe bi­lete. Acest Fes­tival este co­pilul meu, e normal să îmi doresc să fie tot mai bun, de la an la an. Mi-am asu­mat riscuri uria­șe când l-am por­nit. La primele trei edi­ții, pentru că nu am avut destui bani să îl fac, mi-am pus gaj ca­sa mea și a părinților mei, ca să obțin finan­țarea. Am riscat pentru că am crezut în el. Mulți mi-au zis să îl fac mai mic, dar eu am vrut mai mare și mai mare. Dar asta, pentru că am călă­torit și am văzut ce se face în lume, știam în ce mă bag și știam po­tențialul oamenilor din echipa mea. Anul aces­ta, tema Festivalului este dia­lo­gul. Cred că avem ne­voie de dialog, în țara asta, ca de aer.

- Înainte, tonul vie­­ții culturale se dă­dea la București. De acolo veneau ideile și mai ales banii. Ați reu­șit să vă decuplați de Ca­pitală?

- Noi suntem total independenți. Bucu­reș­tiul în­seam­nă un loc de mare piedică, o adună­tură uriașă, în care nu există ideea de interes național sau ideea de performanță sau de mo­ralitate, ci ideea de "mă des­curc" și ideea de "eu ce am de câști­gat"? Altfel, e un oraș frumos, soția mea e de acolo.

"Dumnezeu este pretutindeni, nu unde îl exilăm noi, în ceruri"

- De 20 de ani faceți acest Festival, unul dintre cele mai mari din Europa. În același timp, țineți și Teatrul "Radu Stanca" și aveți sute de proiecte. De unde vă luați forța necesară?

- În fiecare zi fac sport și în fiecare zi spun cel puțin o oră și jumătate de poezie. Poezia e pentru mine o sta­re de bine și de sănătate. E principala mea resursă. E important să treci măcar prin marii poeți ai lumii și să încerci să găsești ce este astăzi și acum important și valabil și emoționant pentru tine. Scriu de mână poe­ziile care îmi plac. Am scris tone, zeci de cărți, pe care le-am copiat, le-am vrut să curgă prin mâna mea, să trea­că prin mine acel verb. "Mi se pare trist și de ne-nțe­les/ Că nu privim la cer mai des/ Că nu culegem flori și nu zâmbim/ Noi, care atât de repede murim". Scriu de mână într-un caiet aceste versuri și deja mă simt mai bine.

- Simțiți că îl aveți pe Dumnezeu aproape în astfel de momente?

- Dumnezeu este pre­tutindeni. Este un dialog per­manent cu El. Poezia face parte din rugăciune. Bi­serica e un loc, dar sunt multe locuri cu har. Sunt or­todox, dar nu pot să mă limitez la o imagine des­pre Dum­ne­zeu, ca la un bărbos care te ur­mărește. Re­lația cu El este perso­nală, nu nea­părat prin instituții. Cine poate să dețină secretul relației mele cu divinitatea, ce insti­tuție? De multe ori, noi îl trimitem pe Dum­ne­zeu un­deva de­parte. Nu, Dumnezeu este foarte aproape. Este peste tot și este, în pri­mul rând, în locul cel mai con­cret, în pămân­tul de care sun­tem le­gați om­bilical. Dumne­zeu este pretu­tindeni, nu unde îl exi­lăm noi, în ceruri. Niciunul din­tre noi nu moștenim pământul și tot ce în­cercăm să adu­năm o să dispară, la un moment dat. Ce nu dis­pare este ceea ce avem la nivelul legăturilor dintre oa­meni, al întâl­nirilor ge­neratoare de emoții. Am întâlnit un astfel de om special în India. Fu­sese condam­nat la în­chisoare pe viață de Indira Gandhi pentru că, pe cea mai mare foa­mete, a dat voie oa­menilor să taie vacile. A fost condam­nat. Timp de 15 ani a stat într-o închisoare spe­cială: într-o groapă, cu spatele pe o lespede și acoperit de o altă les­pede. Nu se putea miș­ca, avea doar un orifi­ciu pe unde i se dădea puțină mâncare și pu­țină apă. Așa a trăit 15 ani. L-am cunoscut, am fost invitatul său. Și, într-o dimineață, m-am trezit pe la patru și l-am văzut în fața casei, în razele lunii, levi­tând. Plutea. Și roată, îm­pre­jurul său, un cerc în care se topise zăpada. Nu ai cum să explici așa ceva. De unde acea putere? E în om, prin prezența lui Dumne­zeu. E o forță care te de­termină să faci lu­cruri unice și care te determină să dai energie și credință celor din jur fără a-ți asuma o treabă de misionar, fără a-i pune pe oa­meni în ge­nunchi, să bată mătănii. Ci, pur și simplu, se întâmplă când îți asumi rolul de a dărui. În rest, am fost un călător, forța mea a fost de a mă adapta și de a înțelege.

- La Festivalul de Teatru de la Sibiu vin foarte mulți străini. În afară de spectacolul oferit, ce le-ați spune acestor oameni despre România?

- Le-aș spune ceva ce am povestit și în Congresul American, unde am avut șansa de a vorbi două minute. În Congres, le-am spus o poveste simplă. România, cu capitala la București, nu la Budapesta, are o regiune numită Maramureș, undeva, în nordul țării, o regiune unde oamenii sunt mai aproape de pământ, de Dum­nezeu și de curățenie. Acolo e o localitate numită Ieud, unde se află cea mai înaltă biserică de lemn din Euro­pa, veche de 600 de ani, cu o turlă ca un strigăt către Dumnezeu. Biserica e construită pe cel mai înalt loc al satului, lângă cimitir. Oamenii locului se ocupă cu agricultura și cu animalele și cu meșteșuguri străvechi. S-a întâmplat odată să ia foc biserica. Atunci oamenii au alergat de pe câmp și au stins focul cu laptele muls de la oi. Aceasta e țara pe care o vizitează. Și le-aș mai spune și că unde e mult har e și mult păcat.