Naufragiul PDL

Convenţia Naţională Extraordinară a PDL, ţinută sâmbătă, 23 martie a.c., s-a încheiat cu un scan­dal ale cărui consecinţe vor marca multă vreme dreapta po­li­tică din România.

Convenţia trebuia să aleagă noua con­du­cere a partidului, după pierderea alegerilor locale şi par­lamentare din 2012. Din cele trei moţiuni (sus­ţinute de pre­şedintele în funcţiune, V. Blaga, E. Udrea, fostul mi­nistru al dezvoltării regio­nale, şi euro­parlamentarul M. Ma­covei), câştigătoare s-a vădit a fi cea intitulată "Ro­mâ­nia dreaptă", propusă de liderul grupării. V. Blaga a fost con­firmat, cu câteva sute de voturi diferenţă, drept preşe­dinte. Din poziţia se­cundă, Elena Udrea a contestat rezul­tatul şi a so­licitat, după renumărarea voturilor, un al doilea tur de scrutin. În confruntarea directă cu V. Blaga, spera ea, rezultatul ar fi fost altul, mai ales că voturile "reformiş­tilor" (mo­ţiunea Monicăi Macovei) s-ar fi vărsat în contul său. Câştigând cu peste 50% din voturi, "aripa Blaga" a re­fuzat continuarea unei bătălii deja tranşate. Pe scurt, până la un punct, aceasta a fost "povestea" congresului PDL din 23 martie. Dacă s-ar fi rezumat doar la atât, nu s-ar fi deosebit de alte manifestări de gen. În toate parti­dele, schimbarea echipelor de con­ducere gene­rează conflicte, contestaţii, discuţii vio­len­te. Eveni­mentul provocat de PDL a avut însă un ecou di­ferit şi a provocat un imens scan­dal, din cauze cu to­tul spe­ciale.
PDL-ul a fost partidul care a dat ţării, pentru două man­date succesive, un preşedinte cu totul deosebit în ra­port cu predecesorii săi. Traian Băsescu s-a declarat "pre­şe­dinte-jucător" şi şi-a propus ca obiectiv principal mo­der­­nizarea structurilor statului, eliminarea "siste­mului ti­căloşit", care a făcut ca România să aibă, în concertul Eu­ro­pei contemporane, cea mai proastă ima­gine, de ţară im­pre­vizibilă şi coruptă, cu o democraţie aparentă şi o jus­tiţie manipulabilă. PDL-ul a fost "vehi­culul" cu care Bă­sescu şi-a urmărit ţelurile, preşe­dintele impunându-l la gu­vernare (într-o formulă de coa­liţie), după succesive alegeri în care n-a obţinut, totuşi, o majoritate absolută. Chiar da­că PDL-ul a părut că urmează - ca forţă guvernamentală - întrutotul de­ciziile prezidenţiale, el s-a manifestat, de destule ori, asemănător celorlalte partide româneşti, adică a ur­mărit, în primul rând, ca grup organizat, satisfacerea intereselor proprii. Criza economică generalizată a făcut ca această "înclinaţie tipic românească" să fie mai vizibilă ca în cazul altor partide ce s-au perindat pe la guvernare. Electoratul însuşi nu a înţeles încercările pre­şedintelui de a face "o altfel de politică" şi a amen­dat dur, la ultimele "parlamentare", partidul pe care el încerca să-l reformeze, promovând atât intelectuali cu idei politice apropiate, cât şi politicieni tineri, mai puţin rodaţi în iţele jocului public de tip balcanic.
Încercarea preşedintelui Băsescu a fost, de la în­ceput, sortită eşecului. Traian Băsescu a preluat par­tidul care avea să-l impună preşedinte al ţării în 2004, printr-un "pa­ricid". În 2001, el l-a înlăturat, după zece ani de domnie, pe liderul fondator, Petre Roman. Ten­tativa de schimbare a modelului de acţiune politică din ultimii ani, dar, mai ales, impunerea la vârful gru­pării a unor lideri tineri fără merite deosebite în func­ţionarea acesteia, a alertat "vechea gardă", care a de­venit, trep­tat, nesigură pe propriul statut. "Tri­pleta B-V-B" (Bla­ga-Videanu-Berceanu), dar şi alţi li­deri mar­canţi (Frun­zăverde, Stânişoară) s-au simţit ame­ninţaţi de "obrăz­niciile" politicienilor susţinuţi de preşe­din­te, care n-au reuşit să performeze politic. E drept, efec­tele dure ale crizei au fost o greutate suplimentară uriaşă în bătălia pentru păstrarea poziţiei electorale a partidului. Căde­rea guvernului Boc, în urma pierderii majorităţii guver­namentale şi apoi înfrângerea catastrofală la alegeri au blocat "planul" preşedintelui Traian Băses­cu la jumă­tate de drum. Cu adversari de-o ferocitate extraordinară (gru­paţi în USL), cu un electorat alienat printr-o propa­gan­dă deşănţată, Băsescu s-a pomenit, cu un an şi ceva îna­intea întoarcerii sale oficiale în politică, fără altă po­sibilitate imediată de acţiune decât PDL-ul. Deşi, prin Cons­tituţie, preşedintele este echi­distant politic, d-l Bă­sescu s-a implicat direct în reaşe­zarea postelectorală a PDL-ului. Un partid înfrânt se orientează, însă, întot­dea­u­na, spre liderul pe care el îl consideră capabil, prin prag­ma­tism şi fermitate, să-l reconecteze la "jocurile" desfă­şurate pe scenă. Pentru PDL, acest lider este Va­sile Blaga. Blaga a reuşit să fie confirmat în fruntea par­ti­dului, cu mi­siunea expresă de a-i asigura nu doar supravieţuirea, ci şi reîntoarcerea la un trend electoral ascendent. Supus tem­peramentului său (care i-a mai jucat feste), Traian Bă­ses­cu a anunţat, ca şi Petre Ro­man, retragerea din partid, în vederea unei alte posibile construcţii "de dreapta". P. Roman a greşit plecând (cum s-a văzut din "destinul său isto­ric"), T. Băsescu riscă, în contextul actual, aceeaşi soar­tă. Dimpotrivă, o dreaptă solidară, grupată în jurul PDL-ului, având drept sprijin (discret) preşedinţia ţării, ar fi putut să po­larizeze, până în 2014 şi în perspectiva par­lamentarelor din 2016, toate speranţele clasei mijlo­cii româneşti, ră­masă de izbelişte prin revenirea stângii la putere. Un partid de dreapta divizat şi fragil va fi în­să în­ghiţit de formaţiunea liberală, tot mai obedientă fa­ţă de un lider fără scrupule şi fără idealuri.