Convenția trebuia să aleagă noua conducere a partidului, după pierderea alegerilor locale și parlamentare din 2012. Din cele trei moțiuni (susținute de președintele în funcțiune, V. Blaga, E. Udrea, fostul ministru al dezvoltării regionale, și europarlamentarul M. Macovei), câștigătoare s-a vădit a fi cea intitulată "România dreaptă", propusă de liderul grupării. V. Blaga a fost confirmat, cu câteva sute de voturi diferență, drept președinte. Din poziția secundă, Elena Udrea a contestat rezultatul și a solicitat, după renumărarea voturilor, un al doilea tur de scrutin. În confruntarea directă cu V. Blaga, spera ea, rezultatul ar fi fost altul, mai ales că voturile "reformiștilor" (moțiunea Monicăi Macovei) s-ar fi vărsat în contul său. Câștigând cu peste 50% din voturi, "aripa Blaga" a refuzat continuarea unei bătălii deja tranșate. Pe scurt, până la un punct, aceasta a fost "povestea" congresului PDL din 23 martie. Dacă s-ar fi rezumat doar la atât, nu s-ar fi deosebit de alte manifestări de gen. În toate partidele, schimbarea echipelor de conducere generează conflicte, contestații, discuții violente. Evenimentul provocat de PDL a avut însă un ecou diferit și a provocat un imens scandal, din cauze cu totul speciale.
PDL-ul a fost partidul care a dat țării, pentru două mandate succesive, un președinte cu totul deosebit în raport cu predecesorii săi. Traian Băsescu s-a declarat "președinte-jucător" și și-a propus ca obiectiv principal modernizarea structurilor statului, eliminarea "sistemului ticăloșit", care a făcut ca România să aibă, în concertul Europei contemporane, cea mai proastă imagine, de țară imprevizibilă și coruptă, cu o democrație aparentă și o justiție manipulabilă. PDL-ul a fost "vehiculul" cu care Băsescu și-a urmărit țelurile, președintele impunându-l la guvernare (într-o formulă de coaliție), după succesive alegeri în care n-a obținut, totuși, o majoritate absolută. Chiar dacă PDL-ul a părut că urmează - ca forță guvernamentală - întrutotul deciziile prezidențiale, el s-a manifestat, de destule ori, asemănător celorlalte partide românești, adică a urmărit, în primul rând, ca grup organizat, satisfacerea intereselor proprii. Criza economică generalizată a făcut ca această "înclinație tipic românească" să fie mai vizibilă ca în cazul altor partide ce s-au perindat pe la guvernare. Electoratul însuși nu a înțeles încercările președintelui de a face "o altfel de politică" și a amendat dur, la ultimele "parlamentare", partidul pe care el încerca să-l reformeze, promovând atât intelectuali cu idei politice apropiate, cât și politicieni tineri, mai puțin rodați în ițele jocului public de tip balcanic.
Încercarea președintelui Băsescu a fost, de la început, sortită eșecului. Traian Băsescu a preluat partidul care avea să-l impună președinte al țării în 2004, printr-un "paricid". În 2001, el l-a înlăturat, după zece ani de domnie, pe liderul fondator, Petre Roman. Tentativa de schimbare a modelului de acțiune politică din ultimii ani, dar, mai ales, impunerea la vârful grupării a unor lideri tineri fără merite deosebite în funcționarea acesteia, a alertat "vechea gardă", care a devenit, treptat, nesigură pe propriul statut. "Tripleta B-V-B" (Blaga-Videanu-Berceanu), dar și alți lideri marcanți (Frunzăverde, Stânișoară) s-au simțit amenințați de "obrăzniciile" politicienilor susținuți de președinte, care n-au reușit să performeze politic. E drept, efectele dure ale crizei au fost o greutate suplimentară uriașă în bătălia pentru păstrarea poziției electorale a partidului. Căderea guvernului Boc, în urma pierderii majorității guvernamentale și apoi înfrângerea catastrofală la alegeri au blocat "planul" președintelui Traian Băsescu la jumătate de drum. Cu adversari de-o ferocitate extraordinară (grupați în USL), cu un electorat alienat printr-o propagandă deșănțată, Băsescu s-a pomenit, cu un an și ceva înaintea întoarcerii sale oficiale în politică, fără altă posibilitate imediată de acțiune decât PDL-ul. Deși, prin Constituție, președintele este echidistant politic, d-l Băsescu s-a implicat direct în reașezarea postelectorală a PDL-ului. Un partid înfrânt se orientează, însă, întotdeauna, spre liderul pe care el îl consideră capabil, prin pragmatism și fermitate, să-l reconecteze la "jocurile" desfășurate pe scenă. Pentru PDL, acest lider este Vasile Blaga. Blaga a reușit să fie confirmat în fruntea partidului, cu misiunea expresă de a-i asigura nu doar supraviețuirea, ci și reîntoarcerea la un trend electoral ascendent. Supus temperamentului său (care i-a mai jucat feste), Traian Băsescu a anunțat, ca și Petre Roman, retragerea din partid, în vederea unei alte posibile construcții "de dreapta". P. Roman a greșit plecând (cum s-a văzut din "destinul său istoric"), T. Băsescu riscă, în contextul actual, aceeași soartă. Dimpotrivă, o dreaptă solidară, grupată în jurul PDL-ului, având drept sprijin (discret) președinția țării, ar fi putut să polarizeze, până în 2014 și în perspectiva parlamentarelor din 2016, toate speranțele clasei mijlocii românești, rămasă de izbeliște prin revenirea stângii la putere. Un partid de dreapta divizat și fragil va fi însă înghițit de formațiunea liberală, tot mai obedientă față de un lider fără scrupule și fără idealuri.