Asul de inima

Unde vă simţiţi acasă?

- Pentru mulţi dintre semenii noştri, "acasă" este lumea întreagă. Pentru alţii, "acasă" este casa bunicilor, casa familiei sau, pur şi simplu, un vârf de munte. Dar indiferent de locul unde se află, "acasă" este cercul magic în care ne simţim ocrotiţi şi împliniţi sufleteşte. Despre "acasă", purtat într-un rucsac, prin lume, şi "acasă", cu flori la poartă, aşteptăm mărturiile dvs., în pagina de inimă a "Formulei AS" -

MARIA PLOAE, actriţă

Un munte de soare

"Acasă, pentru mine, înseamnă, în primul rând, chiar casa în care locuiesc. Casa aceasta este realizarea a zece ani de trudă, dar mai ales de vise. Am visat mereu să am casa mea, cu un petic de grădină în care să îngrijesc flori. După revoluţie şi după alţi zece ani în care am lucrat numai noi, cu mâinile noastre, visul acesta s-a realizat. E adevărat că între timp au zburat copiii din cuibul nostru de vise, iar el a fost imaginat în primul rând pentru ei, fiind şi aproape de verdeaţă, de Herăstrău. Ei au zburat la casele lor, noi am rămas aici şi sunt fericită între zidurile casei, dar mai ales în grădina mea. Ea este casa mea de poveste. Ooo, şi acum e primăvară, pur şi simplu ador să primenesc straturile, chiar şi în spaţiul acesta mic, în care am reuşit să le potrivesc. Cum arată grădina mea? Închideţi ochii şi imaginaţi-vă un loc mititel, dar labirintic, tăiat la mijloc de un coridor, cum îi zicem noi. E de fapt o alee mărginită de flori şi acoperită peste vară de trandafiri căţărători roşii şi albi. La dreapta sunt jardiniere cu foarte multe hortensii şi muşcate. Tot acolo e şi magnolia, care sper că va înflori precum anul trecut, când s-a întrecut pe sine. Un munte de soare e acum la poartă, de când a înflorit forsiţia. Însă, orice împărăţie are nevoie de regi, iar cei ai grădinii noastre sunt, indiscutabil, cei cinci mesteceni. Doamne, cât am visat la unul măcar. Acum am cinci, toţi aduşi de la Măgura, din spatele Bucegilor! Mai sunt cei doi cireşi japonezi, încercuiţi în clipa asta de bucheţele delicate de primule galbene, albe şi violaceu deschis, foarte pastelate şi vesele. Grădina aceasta e casa mea, e micul meu rai, pe care nu l-aş da pentru celălalt Rai, dar câtă vreme mai sunt pe pământ, mă simt ca în paradis în curtea noastră. Dar şi mai acasă mă simt aici, când sunt cu nepoţica mea, Maria, de un an şi jumătate. Cea mai mare parte din zi mi-o petrec cu ea şi nu mă gândeam că la vârsta asta te mai poţi simţi atât de

dependent afectiv de cineva. Pe toţi copiii mi i-am crescut cu toată dragostea, dar acum realizez că sunt capabilă de şi mai multă iubire. Iar când simt că îmi răspunde cu aceeaşi dragoste, sunt efectiv topită. Să o vedeţi, cu hăinuţa ei roşie, alergând peste iarba verde, cum se apleacă şi mângâie florile din curte, cum sărută şi îmbrăţişează mestecenii din grădina noastră...
Dar eu mai am un acasă: muntele. Vara trecută am ajuns cu Nicolae (Nicolae Mărgineanu, cunoscutul regizor de film) şi două dintre surorile mele, într-un loc la care visam de mult: Ceahlăul. Auzisem că e un spaţiu magic, cu totul altfel decât alte locuri din Carpaţi. Adevărat! E superb! Şi tot acolo am găsit minunata floare de colţ (niciodată întâlnită în toate călătoriile noastre). Am sărutat-o, precum face nepoţica mea, i-am atins petalele de catifea alburie şi am lăsat-o în locul acela, la "casa" ei.
Dumnezeu ne-a dăruit natura cu atâta generozitate, iar eu simt asta de fiecare dată când sunt în mijlocul ei şi chiar mă simt acasă în clipele când mă împletesc cu natura. Mai ales primăvara; sunt născută primăvara, poate de aceea mă fericeşte atât. O văd ca pe o renaştere, încununată de marea renaştere a lui Hristos, de Paşte. N-aş vrea să închei fără să amintesc de un ultim loc pe care, din timp în timp, îl pot numi, de asemenea, «acasă»: scândura teatrului. Acum lucrez mai rar, dar când o fac, când sunt pe scenă, simt o forţă indescriptibilă, dată de scândura ei, de lumini, de oamenii care privesc. Simt o împlinire, una altfel, dar suficient de puternică încât, timp de câteva ore scena să vibreze în mine precum o casă extrem de iubită şi primitoare".

MIRCEA RUSU, compozitor, interpret şi primar în comuna Band

Iarba verde de acasă

"Regatul meu sufletesc este Bandul, forţa şi tihna mea. De aceea vă voi spune un soi de poveste, care să răspundă la întrebarea despre acasă. Este, poate, una dintre poveştile care creează momente însemnate în viaţa unui om, care îl fac să pună mâna sub barbă şi să cadă pe gânduri. Uite, când mi-a ţâşnit în minte primul sunet din melodia mea «Iarba verde de acasă», eram în ogradă, cu mama, care-mi arăta emoţionată primul fir de iarbă al acelei primăveri, străpungând, cu toată fragilitatea lui, pământul. În aer, nişte vrăbii se jucau voioase şi liniştea a fost tăiată doar de uruitul unui tractor. Am privit dunga subţire de iarbă şi brusc am fugit în casă, iar firul melodic a venit şi s-a aşezat cuminte, în albia cântecului. Am scris cu pixul pe-o foaie de hârtie primele cuvinte, sosite ca printr-un serviciu de curierat rapid, care-au fost cele de la refren: »Iarba verde de acasă/ să mă rătăcesc prin lume nu mă lasă». Construcţia strofelor a urmat apoi la fel de firesc, fără un exerciţiu minimal de gândire. Scriam, pur şi simplu. Ca bonus la emoţia mamei, am primit certitudinea că va fi un cântec ce va dura. Şi-aşa a şi fost. Aşezat şi rămas în

memoria colectivă, la fel de firesc precum venise, am stat să mă gândesc un pic la miezul acestui fapt. Aşadar, ce anume adună la un loc sufletele în jurul acestui cântec? Ce atinge el şi ce declanşează acest «acasă»? Memoria noastră reţine din acest cuvânt, foarte probabil, un perimetru armonic al fiinţei, un loc înlăuntru, ce-i dă omului siguranţă şi tihnă. Acum câteva zile, am intrat în vorbă cu un domn, român de origine, stabilit de mulţi ani în Australia, care mi-a povestit cum primul cântec pe care băieţelul lui l-a învăţat pe de rost, din tonele de cântece pe care le-auzea în fiecare zi, a fost acesta al meu. Fără să ştie ce anume înseamnă cuvintele, îl cânta tot timpul prin casă. Acelaşi lucru mi l-au povestit mulţi prieteni despre copiii lor, acelaşi lucru am păţit cu Bebiţă, nepotul meu. Nici vorbă să mă umflu în pene de realizarea mea artistică, mă gândesc doar că sâmburele acestui cuvânt, «acasă», ne poate duce înainte şi înapoi prin timp, un veritabil vehicul al vârstelor şi al patrimoniului genetic. «Acasă» suportă extensii, pe cât de tulburătoare şi de profunde, pe atât de surprinzătoare, iar aria lui, restrânsă la ograda părintească, poate fi în realitate mult mai amplă decât am bănui. E foarte posibil ca primul «acasă» să-şi aibă rădăcinile în univers şi să dateze încă de pe vremea punctului ce eram înainte de pântecul mamei. Ajungem apoi «acasă», în raiul din pântecul mamei, unde se spune că încă mai ştim totul şi unde regăsim siguranţa şi liniştea interioară deplină. Se mai spune că la naştere uităm tot, şi memoria noastră o ia de la zero. După ce deprindem abecedarul, stăm cucu şi facem primii paşi prin limba maternă, după ce-o respirăm şi-o purtăm în sânge, oriunde ne-am afla. Ea, limba maternă, devine «acasă», cum tot la fel se-ntâmplă şi cu ţara. «Acasă» devin ochii femeii iubite, tot aşa cum «acasă» devin propriii fii. De la Iisus începând, mesajul fundamental al speciei umane a fost dragostea. Şi iată cum «acasă» înseamnă tot ceea ce ne locuieşte în dragoste deplină şi armonie aici, pe pământ şi dincolo de el. Tata e de şapte ani plecat între drepţi, şi seara, când e cerul senin, mereu îl vad într-o stea anume şi-i povestesc ce se mai întâmplă pe-aici: «Uite, Craiova ta tot n-a reuşit să revină în prima divizie, cum ai tot sperat, mai mare ruşinea la ce trecut de glorie...». Ăştia cu politica, de dimineaţă până seara, lumea s-a cam încâinit, mai nimic spectaculos. Ţi-am trimis prin nenea Achim Nica un aparat de radio din ăla cu antenă, să poţi asculta meciurile. Şi nenea Achim mi-a zis: «Io îl duc, vai de mine, cum să nu-l duc, numa' să-l găsesc acasă»".