MIRCEA DINESCU - "Cine îşi numără timpul îşi numără moartea"

- Când apare pe micul ecran, e omul spectacol. Furibund şi melancolic, exasperat şi năvalnic, e la fel de imprevizibil ca apele Dunării lângă care s-a aşezat. Înainte de a fi poet, publicist sau om de afaceri, Mircea Dinescu e o stare de spirit. La Cetate, portul de lângă Calafat care i-a devenit reşedinţă, l-am găsit însă învins de blândeţe. Am aflat de la el că friptura înmiresmată dezleagă limbile, că poezia te arde de viu, iar duhul locului pluteşte, ca-n Scripturi, peste ape -

Cu mintea verde

- Domnule Dinescu, a fost o adevărată aventură să vă prind pentru interviu. Trăiţi într-o agitaţie per­manentă, departe de dictatura agendei şi a întâl­ni­rilor fixe. De unde atâta grabă şi înspre ce?

- Sper că nu înspre final... (râde). Totdeauna am fost mai hăbăuc şi mai zăpăcit, dar parcă odată cu vârsta, ritmul s-a accentuat. Nu ştiu niciodată în ce zi suntem şi nu prea-mi place să-mi stabilesc întâl­niri. Timpul nu trebuie numărat. Cine îşi numără tim­pul îşi numără moartea. Când eram tânăr scriitor invitat la Heidelberg, prin anii '80, era acolo un neamţ care traducea din româneşte. La plecare, l-am salutat şi i-am spus "Hai, că ne mai vedem noi". Şi neamţul, când a auzit, a scos un carneţel şi a zis "Când?". Eu am izbucnit în râs şi i-am spus, "O să fie într-o marţi". Să faci abstracţie de trecerea tim­pu­lui e realmente un joc benefic. N-ar trebui să ne punem anii pe răboj. Eu am 63 de ani, dar mi-am întâlnit foşti colegi de şcoală prin parc cu nepoţeii, îşi luaseră vârsta în serios şi chiar arătau ca nişte bă­trânei. Or, eu n-am deloc sentimentul că am îmbă­trânit. Ştiu că am îmbătrânit, că mă văd singur în oglindă. Dar atâta timp cât mintea mea e încă verde, cât timp pot să scriu cu aceeaşi vioiciune a spiritului şi să păstrez un farmec care-i captează şi pe tineri, în­seam­nă că n-am pierdut mare lucru. Până la urmă, bă­trâneţea te scutură de prejudecăţi, aduce hazul şi te face liber.

- ...inclusiv la vorbă. Cu cine semănaţi aşa rău de gură?

- Cu bunicul din partea mamei, cu care am crescut. Era un om destul de "reuşit": grădinar de meserie, inte­ligent de la natură şi liber la vorbă. Curvar, beţiv şi mare grădinar. De la el am învăţat limbajul aluziv, au­toironia şi luatul la mişto. Le-am perceput ca pe o for­mă de libertate şi o armă de anihilare a duşmanului. Eram foarte timid când eram mic. Abia cu vremea am devenit mai dezinhibat. Agresivitatea asta e şi o formă de apărare. Odată, în clasa a patra, eram un băiat destul de delicat pe atunci, mama mi-a dat cămaşă albă călca­tă, iar podelele clasei erau unse cu păcură. În pauză, cineva m-a împins şi-am căzut. Când m-am uitat pe cămaşă, eram negru. M-am întors furibund şi l-am bătut măr pe primul care mi-a ieşit în cale. Când mi-am dat seama ce am făcut, m-am îngrozit: era bătăuşul cla­sei. Azi, când cineva mă cunoaşte în particular, e mirat să constate că sunt totuşi un om foarte blând. Dar când ju­dec un om politic sau un personaj din lumea asta si­nistră românească, evident că mă aprind.

- Disident în comunism, necruţător cu politicienii în democraţie. De unde vă vine spiritul de frondă?

- Din copilărie. Mergeam cu fiul unui avocat acasă la o doamnă, Coana Europa îi ziceam noi, era negus­to­reasă, vindea fierărie pentru ţărani. Avea o casă splen­di­dă, cu portretul Regelui Carol pe perete şi alte poze în­rămate de la Paris. Şi-apoi, într-o zi, mergând la şcoa­lă, am văzut-o în stradă cu toate lucrurile, aproape leşi­nată de durere. Râdeau de ea, aruncaseră o găleată de apă peste ea, să-şi revină. M-a marcat. Era o cucoană ne­vinovată. Dar clasa muncitoare devenise exploa­ta­toare. Eu nu sunt un justiţiar, ci un tip înţelegător. Sunt un tip destul de echilibrat, dar cu mult tem­perament, care poate să protesteze împotriva lipsei de libertate şi, concomitent, în timpul combustiei interne a nervului, să fie şi nedrept. Dar sunt un om care îşi recunoaşte gre­şelile.

Un ardelean cu suflet de regăţean

- Biografia dvs. spune că v-aţi născut la câmpie, din neam de ardeleni. Vă e dragă câmpia?

- Când Regele Ferdinand a decis să-i împro­prie­tărească pe ţărani, soldaţilor din Ardeal li s-a dat pă­mânt în Bărăgan, fiindcă în Ardeal nu mai exista. Aşa a ajuns şi străbunica mea, care avusese doi fraţi răniţi pe front, la câm­pie. Ambii părinţi sunt ardeleninăscuţi în Bă­răgan, dar eu mă consider re­găţean. Cred că am cres­cut cu mitul câmpiei, îl citi­sem pe Ştefan Bă­nulescu, întinderile nesfârşite mă fascinau. Dar la Slo­bozia, unde m-am născut, nu era câmpia aceea aridă. Erau şi păduri, erau şi dealurile de pe malul Ialomiţei. Când mă suiam pe ele, nu mai vedeam oraşul, de sal­câmi.

- Aţi avut o copilărie fru­moasă?

- Am avut o copilărie fe­ricită, deşi m-am născut în­tr-un cartier de proletari, că taică-miu era lăcătuş me­canic şi mama era casnică. Trăiam la marginea Slo­boziei, unde începea cartierul celor mai săraci oameni. Cine crede însă că fericirea în copilărie ţine de câte feluri de mâncare ai se înşală. Am trăit într-o lume ultramodestă, dar m-am simţit bine şi liber. 1 mai şi 23 au­gust mi se păreau cele mai fru­moase evenimente din oraşul Slobozia. În casă nu aveam decât Biblia şi Aven­turile Lucreţiei Borgia şi ale cavalerului Buridan, o carte pe care taică-miu o ţinea încuiată. Cea mai mare parte din copilărie o petreceam cu bunicul, pe malul Ialomiţei, unde avea bordei, arătându-mi cum stă treaba cu florile, legumele şi seminţele. Am fost foarte marcat de figura bunicului. Când îi veneau prietenii, îmi plăcea să trag cu urechea. Avea haz şi făcea poezele cam buruienoase când bea un pahar de vin. De ziua lui, ţiganii care munceau la gră­dină îi cântau sub fereastră "Nea Gheorghiţă gră­dinarul/ are şapte porumbare/ şi cu magazia opt/ n-are un porumb de copt", că, spre deosebire de bunică-mea, care strângea banii la saltea, el era mână largă. Datorită lui sunt foarte legat de pământ. M-a învăţat să apreciez rodul lui, gustul, mireasma. Şi negustoria tot de acolo îmi vine. La 5 ani, mă lăsa bunicul în piaţă să vând flori şi legume.

Scorbura cu jderi

- Şi poezia cum s-a născut, atât de departe de cărţi?

- Poezia, săraca de ea, nu ţine cont de mediul în care te naşti. Vine pe căi neştiute şi te vizitează ea, dacă vrea. Nimic nu e mai trist decât să vezi oameni care vor să scrie poezie, fără să aibă cu adevărat che­mare. Pri­mele poezii le-am citit la şcoală, în manuale. Erau po­ezii cu partidul. Mi se păreau minunate, aş fi vrut să scriu şi eu la fel. Când m-am hotărât să scriu primul poem, prin clasa a şasea, mi-am luat carneţelul şi m-am dus în pădure. Eram convins că, dacă vrei să scrii despre pădure, trebuie să mergi în pădure. (râde) Eram complet în afara literaturii pe atunci. Dar s-a în­tâmplat apoi să merg în casa unui avocat, el mi-a arătat un vo­lum de Blaga, care m-a lăsat cu respiraţia tăiată. Asta mi-a declanşat febra lecturilor. M-am înscris la biblio­teca orăşenească şi am început să car cărţi acasă, numai una şi una. Îl luasem pe Kant, cu Critica raţiunii pure, aveam 13 ani şi am reuşit să descifrez doar bio­grafia autorului din prefaţă (râde cu poftă). Dar atunci am descoperit întâmplător poezia lui Ion Barbu şi restul poeziei moderne şi a fost ca o revelaţie. Ceva s-a schim­bat în mine. De scris, scriam pe ascuns, pentru că m-a prins direc­toarea că citesc în timpul orelor şi m-a pârât la tata. Şi tata m-a apărat, zicându-i că vreau să devin scriitor. Iar ea, care era profesoară de so­cia­lism ştiinţific, a zis: "Păi, cum să devină scri­itor, dacă e copil de muncitor?". Drept pen­tru care tata mi-a interzis cititul. De supărare, când mi-au apărut primele poezii în revista "Luceafărul", la 16 ani, nici n-am vrut să i le arăt.

- Aţi fost un scriitor destul de prolific până la revoluţie şi apoi, brusc, aţi abandonat po­ezia. Ce s-a întâmplat?

- Am încetat să mai scriu poezie fiindcă sim­ţeam că nu mai are rost. Până atunci, poezia fusese o formă de luptă şi de rezistenţă, era o armă, lumea stătea la coadă ca să cumpere o carte de versuri. Poezia îţi dădea sentimentul că eşti puternic. Erau în ea aluzii la realitate şi mesaje sociale. După '89, mi s-a părut că pam­fletul e mai eficient. Întâmplările erau mai dra­matice, era nevoie de altă armă, mult mai tă­ioasă. Apoi, poezia ţine, totuşi, de-o vârstă. Şi Rimbaud a fost ge­nial între 17 şi 19 ani, iar du­pă 20 s-a apucat de ne­gustorie. E atunci, la ti­ne­reţe, o sevă a copacului tânăr care stă să ex­plo­deze. La bătrâneţe eşti doar un arbore plin de scor­buri cu jderi la rădăcină, care ies din când în când la tele­vizor şi muşcă. (râde)

Poezia te mănâncă de viu

- Nu e totuşi o trădare să laşi literatura pentru afaceri? Nu vă e dor de poezie?

- Eu n-am scris niciodată pentru alţii. Am scris pentru mine. Când intram în transa scrisului, mă con­suma cu totul. Stăteam în cameră, nu simţeam nici foa­mea, uitam seara să aprind lumina. Poezia te usucă, exact ca-n cântecul ăla popular: "Te faci iască, te ba­gă-n boală câinească, te scoate la primăvară galben ca tur­ta de ceară". Poezia e un morb, ca boala de plă­mâni, care te mănâncă de viu. Cu timpul, parcă ins­tinc­tul de conservare devine mai puternic, nu vrei să mai mergi până la capăt. Marii poeţi unguri au murit până-n 30, 40 de ani, chinuiţi, la fel cum au murit şi poeţii ruşi. Poeţii români au avut mereu instinctul supravieţuirii. Au fost mai gospodari. Arghezi avea o moşioară, o mi­că tipografie, să le rămână ceva şi lui Baruţu şi lui Mitzura, Blaga era profesor universitar, Ion Barbu era la casa lui, până şi Bacovia avea nevastă, copil şi o sluj­bă de funcţionar. E ceva în noi, românii, ne păstrăm, nu ardem până la capăt. Numai în lumea noastră lite­ra­ră geniul trebuie să fie pustiu, tebecist, singur şi trist. Eu nu vreau să apăr burghezia, vreau doar să spun că su­ferinţa nu e bună. Ea îţi omoară până la urmă şi ner­vul, şi sensibilitatea. Mă enervează prostia din lumea noas­tră literară: "Eh, nu mai e Dinescu poet ca altă­da­tă!". Nu trebuie să scrii tot timpul ca să rămâi poet! Scrisul nu e o meserie. Scrii fiindcă îţi vine, fiind­că nu poţi altfel. Iar mie, când mi-a venit, la 60 de ani, am mai scris o cărţulie de poe­zie, deşi de şapte ani nu mai scrisesem nimic. Eu acum am ajuns la înţelepciunea de a că­uta poezia în multe alte lu­cruri, în bătaia vântului, în mi­reasma vinului, în tigaia de la bucătărie.

Ca la străbunica acasă

- Sunteţi atât de pasionat de gătit, că v-a mers buhul. Ba chiar aţi deschis, în cen­trul vechi al Ca­pi­talei, un res­taurant, "Lacrimi şi sfinţi". Cum v-aţi pro­copsit cu pa­tima asta?

- Tot de la bunicul meu, care făcea focul, punea o tablă şi zicea: "Stai tu aici şi întorci ardeii ăştia capia când se coc", sau punea ceaunul şi-mi arăta cum să în­vârt. Făceam cu mare plăcere. Venea uneori bunicul şi-mi zicea: "As­tăzi mâncăm raci". Ce erau racii? Nişte ardei roşii iuţi, prăjiţi pe plită, zdrobiţi, cu ulei, sare şi puţin oţet, în care întingeai cu mămăligă. Ceva foarte simplu, dar ex­traordinar de bun. Ce să mai spun de car­to­fii prăjiţi, făcuţi de bunica în tigaie de fontă? Ieşeau cro­canţi dea­supra şi moi înă­un­tru. Cu varză murată alături, mi se păreau cea mai bună mân­care din lume.

- Gustul ca gustul, dar totuşi, care e farmecul bu­că­tărelii?

- Snobii nu înţeleg că nu ne bucurăm doar cu cre­ierul, ci şi cu limba, cu urechea, cu bu­ricele degetelor. Mâncând lucruri curate şi bând vin par­fumat, sigur că viaţa e mai senină şi mai veselă, papila gus­tativă se bucură şi ea. Chestia cu gătitul mi-a plăcut de la în­ceput, era un mister aco­­lo, o alchimie. Când faci o mă­­măligă, vezi cum se naşte lumea într-un ceaun, din apă şi un praf de mălai. E voluptatea creaţiei, să îm­ple­teşti singur toate aromele, să le treci prin foc şi apoi să te bucuri, văzându-i pe ceilalţi cum mănâncă ce ai fă­cut. Mi-a zis cineva, odată, "Domnule, tu nu găteşti ca la mama acasă, tu găteşti ca la străbunica acasă". Aşa e, eu gătesc ca la 1900, după cărţi de bucate uitate de vre­­me. Cine mai are ca noi, românii, prima carte de bu­cate scrisă de primul ministru al ţării (M. Ko­găl­ni­ceanu) şi de cel mai mare nuvelist (C. Negruzzi)? Dacă o citeşti, înlemneşti! Afli că la 1848, boierii mol­doveni mâncau languste ca la Paris, aduse în care cu gheaţă, pe care le plăteau cu bani de aur. Că se găseau şi scor­ţi­şoară, şi coriandru, şi nucşoară. Că făceau cra­pul îm­pă­nat cu ghimbir şi umplut în burtă cu capere. Şi tot aşa.

Pe malul Dunării, la Cetate

- De 15 ani, numele dvs. e strâns legat de Ce­tate, portul de lângă Calafat. Sunteţi mai tot tim­pul aici. Cum v-aţi îndrăgostit de locul ăsta?

- Absolut întâmplător, aflându-mă la Craiova, unde lansam o carte. Era în 1997. L-am cunoscut pe di­rec­torul spitalului din Calafat, care ne-a invitat la ziua lui, la Maglavit. De acolo, privind în zare, am văzut ceva ciu­dat. "Un port agricol pustiu", mi s-a spus. Şi am ve­nit să-l văd. Casa asta, în care stăm acum, era în ru­ină. Părea o femeie frumoasă, bătută bine şi violată. Era crescătoria de porci a domnului care citea cotele apelor Dunării. Dar am aflat că fusese sediul portului ridicat de italieni pe la 1900 şi că e scoasă la licitaţie a doua oară. A fost dragoste la prima vedere. Am fost şo­cat de cât era de fru­moasă. Am cumpărat-o, am refăcut-o în patru ani de zile, iar de ceva vreme, am făcut aici o fundaţie artistică, cu care organizăm di­ferite evenimente culturale ce pro­movează filmul, muzica de cameră şi artele plas­tice.

- Aţi rupt cu agitaţia Capitalei. V-a făcut bine sau rău?

- Aveam nevoie de asta. Anii '90 au fost cei mai siniştri din biografia mea. Am trăit la extreme, de la fericirea că suntem liberi, până la dezamăgirea de a da de lumea dezlănţuită a capitalismului isteric. M-a apucat un soi de lehamite. M-au scârbit marii mân­cători de rahat, care deveniseră senatori şi deputaţi, după ce în vechiul sistem se gudurau pe lângă mem­brii de partid să li se mai arunce o ciosvârtă. M-a scârbit la fel de mult şi intelectualitatea care brusc se juca de-a anticomunismul, dar pe care nu o auzisem oftând înainte. Adevărul trist e că eşti cu atât mai liniştit cu cât vezi mai puţini oameni. E o şansă să stai pe malul Dunării, să simţi cum te linişteşte duhul apei, cum te odihneşte. Aici nu-mi pierd timpul cu politică sau alte discuţii aiurea, ci mă gândesc la vie şi la rodul ei, stau de vorbă cu ţăranii sau mă duc la piaţă să-mi aduc măcriş şi leurdă.

- Nu vă lipseşte lumea literară?

- Numai comuniştii au putut avea ideea tâmpită să pună toţi scriitorii grămadă, într-o rezervaţie de pe­licani, înţesată de microfoane. Marii poeţi ame­ri­cani nu s-au văzut niciodată la faţă unul pe altul. Am stat şi eu în tinereţe la Casa de creaţie de la Palatul Mogoşoaia. Eram poet sărac, n-aveam casă în Bucu­reşti, dar aveam acolo o cămăruţă la mansardă şi era superb. Iar chiria era foarte mică. Mi-a plăcut atunci, eram emoţionat în preajma marilor scriitori. Dar văzută dinăuntru, lumea scriitorilor e o lume mică, invidioasă şi plină de ranchiună. M-am rupt de ea în 1990, după ce mi-am dat demisia de la Uni­unea Scriitorilor. M-am ener­vat atât de tare că am fost acuzat pe nedrept, că m-am certat cu toţi şi am plecat. Şi până la urmă, a fost şansa mea. Am trăit din scrisul meu, din pamfletele mele, am de­venit în felul ăsta scri­i­tor profesionist. Nu mi-a plă­cut comunismul, nici capitalismul nu-mi pla­ce. Dar eu m-am adaptat acestei lumi, fiindcă n-am vrut să fiu umilit şi să trăiesc cu mâna întinsă.

- Cum vine primăvara la Cetate?

- Nu vine treptat, cum nici vârstele nu vin treptat. Deodată îl vezi pe cel de lângă tine bătrân şi nu ştii când s-a întâmplat. Tot aşa, te trezeşti într-o dimineaţă şi vezi că e primăvară. Te uiţi şi deodată vezi că lămâiul e înflorit. Îl miroşi, apoi te uiţi cum se aşază seara ciorile venite de la bulgari fix în copacul din faţa casei, cum se numără între ele, înainte să se împrăştie la culcare. Sau vezi porumbeii sălbatici cum îşi fac cuib şi aleg doar lemnişoarele de tei. Domnule, eu stau şi observ. Am şansa să mă trezesc dimineaţa fără să mă doară oasele. Şi ies din casă şi ascult vântul. Şi-i aud pe tâmpiţii ăştia de la televizor cum spun: "Azi va fi vreme urâtă, va ploua." Şi-mi vine să zic: "Băi, eşti nebun? Azi va fi o zi minunată! Va ploua!". Îmi place enorm când plouă sau când bate vântul. E minunată primăvara la câmpie, deşi trebuie să mărturisesc: îmi place mai mult toamna. E anotimpul meu preferat, anotimpul putreziciunii parfumate.

- Aţi reuşit în toţi anii ăştia să vă feriţi familia de ochii presei.

- Am doi copii foarte frumoşi: Irina şi Andrei. Irina, du­pă un an de Filosofie, a dat la Teatru şi s-a făcut ac­triţă. Apoi s-a căsătorit şi şi-a schimbat numele, fiindcă a crezut că e curtată de regizori fiindcă e fiica mea. Andrei, băiatul meu, cântă la zece instrumente şi are o formaţie. Nu le place niciunuia să iasă în faţă cu orice preţ. Deşi nu-s deloc timizi, sunt nişte figuri! Sunt însă copii cu mult bun simţ. E suficient cât de expus sunt eu, în familie ne place să trăim departe de ochii lumii. Maşa se ocupă de casă şi de evenimentele culturale, eu sunt cu vinul, bucătăria şi restaurantul, copiii vin şi pleacă. E între noi o armonie greu de explicat.

- Alături de Maşa, soţia dvs., păreţi desprinşi din romanele ruseşti. Formaţi un cuplu nu doar foarte frumos, ci şi foarte lon­geviv. E vreo reţetă ascunsă, ca-n cărţile de bucate?

- Relaţia noastră e foarte specială, poate pentru că venim din lumi extrem de diferite. Maşa provine dintr-o familie de intelectuali de vârf. Tatăl ei este profesor de literatură rusă, specialist în Dostoievski, iar mama, au­toa­re de cărţi despre Eminescu, Puşkin, Ler­mon­tov. Soacră-mea, în ciuda a ceea ce s-a spus în "România Mare", cum că ar fi agentă KGB, provine dintr-o familie foarte distinsă. Bunicii ei erau cei mai bogaţi cazaci de pe Don, tatăl ei era un mare geolog, iar maică-sa a fost eleva lui C. Stanislavski, actriţă la Bal­­şoi Teatr. S-a măritat cu socru-meu, care e ungur din Târgu Mureş şi care făcuse fi­lo­logia în Rusia, fiindcă voia să fugă din ţară. Şi a ajuns în România, unde nu-i uşor să fii şi ungur, şi rus. Pe Maşa am cunoscut-o la ei acasă, când eu eram poet glorios. Împlinisem 30 de ani, iar ea abia termina liceul. E o di­fe­renţă de 11 ani între noi. A fost fascinaţie reciprocă: ea, mult mai ti­mi­dă şi mai cuminte decât mine, o fată graţioasă, care cânta la pian, făcuse balet şi voia să dea la Arhitectură. Eu: un derbedeu, lumpenproletarul tre­cut bine prin lu­me, ca un vas scuturat de multe furtuni. Eram obosit şi vo­iam să trag la o lagună. Am găsit în ea un port liniştit.

Foto: ION CUCU