Când vine Primăvara

N-am văzut niciodată cum se desfac mugurii în frunze.

Oricât am pândit în copilărie mo­­mentul acela, oricât am aşteptat înfrigu­rată lângă tufele de mălin sau lângă cele de corn, n-am prins clipa în care, de sub învelişul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor crude. Numai ce mă trezeam în câte o dimineaţă şi vedeam că primă­vara a sosit deja, căci, privită din pragul casei, pădurea părea acoperită de un văl verzuliu, ce tremura uşor în bătaia vântului. În fiecare an se întâmpla la fel. Primă­vara mă păcălea de fiecare dată şi izbucnea tumultu­oasă, cât vedeai cu ochii. Lumea părea alta, ieşită pe tă­cute, într-o noapte, din ceţurile mohorâte de februa­rie, din ploile iuţi şi scurte, amestecate cu fulgi răzleţiţi, aduşi de vânturi dinspre munte. Nu era mare lucru la o primă vedere, curtea părea neschimbată, cuşca câine­lui, la locul ei, oalele de lut înşirate cu gura în jos în parii gardului, motanul plictisit pe scara ce urcă în pod. Toate păreau cele ştiute, numai că aerul era altfel, mai uşor şi mai străveziu cumva şi se mai arătau şi alte sem­ne, din care înţelegeai că ceva, ceva s-a întâmplat, to­tuşi. Poate, un freamăt de crengi, poate, o lumină piezi­şă care aluneca pe un perete al casei, zgomotul apelor în care se scurgeau zăpezile, felul în care ne saluta Pe­trea poştaşul, zborul păsărilor, ori poate doar bucuria cu care pământul primea, deopotrivă, ploile şi soarele.

Ploaia

Ştiu că atunci era îmbrăcat într-o pelerină mare, neagră, şi avea un capişon ascuţit pe cap. Părea că e cocoşat, căci sub pelerina care aproape că atingea pământul, ţinea în spate rucsacul albastru, ce avea două dungi late, verzi. În el, la fiecare sfârşit de săptămână, îşi aducea hainele la spălat, de-acolo, de la oraş, unde făcea el şcoală. Şi într-un buzunar mic, lateral, căutam eu mereu, de cum ajungea acasă, bomboanele pe care mi le aducea, înfăşurate în hârtie tare. Când pleca îna­poi, rucsacul se umplea de mâncare bună, iar cămăşile erau puse într-o cutie mare de carton, să stea "ca la prăvălie".
De spălat, Buna spăla lunea, dacă nu era vreo săr­bătoare, şi dacă era vreme bună, în covata mare de lemn, albită de atâta folosinţă. Aveam şi eu o covecioa­ră mai mică, în care învăţam să spăl câte un guler ori vreun şervet şi mai aveam un mai din lemn, un fel de lopăţică, ce semăna cu acela al Bunii, cu care băteam hainele pe câte-o piatră curată, lucioasă, de la marginea văii. Spălam hainele acasă, apoi le puneam în coş şi le duceam la pârâul ce ieşea din pădure şi urma cărarea spre sat, ca să le limpezim în apa lui curată şi să le albim, bătându-le cu maiul. Le aduceam înapoi acasă şi le puneam la uscat pe frânghia legată în grădină, între meri, şi nu mai aveam decât să aşteptăm să le sărute soarele, cum zicea Buna, şi apoi să le călcăm. Buna, cu un călcător mare, umplut bine cu jar, eu, cu unul mai mic, cu doar doi, trei cărbuni aprinşi în talpa subţire, ce se folosea doar la gulere şi la manşete ori la dante­lele şi cipca de la gâtul hainelor femeieşti.
În ziua aceea de care îmi aduc aminte acum, tata era îmbrăcat cu pelerina luată peste rucsac, căci afară ploua. Era duminică seara şi el era gata de plecare, cu spatele la uşă şi cu faţa către noi, Buna, Mama şi eu. El râdea oarecum neobişnuit, aşa pe de lături cumva, ca şi cum n-ar fi râs din toată inima, şi eu am crezut că râdea aşa, strâmb, ca să ne veselească pe noi, să nu fim supărate că rămânem singure iar o săptă­mână. De unde era să ştiu eu că lui îi părea bine că pleacă de acasă, la oraş? Poate că prea bine îi părea.
Încă nu ştiam să leg cap la cap tăcerile celor mari, ca să înţeleg ce vor să ascundă sau să spună. Şi-atunci, înainte să deschidă uşa, s-a uitat şmeche­reşte la mine, poate mi-o fi şi făcut cu ochiul, în semn de cine ştie ce înţelegere, căci el, pe atunci, se purta aşa glumeţ cu mine, nu prea mai ştiu acuma exact cum, dar ştiu că mi-a pus degetul pe vârful nasului cârn, m-a apăsat uşor şi mi-a spus "La revedere!". Auzeam pentru prima oară vorbele acestea, care m-au uimit teribil. Afară ploua, ploua repede şi des, aşa cum numai primăvara se întâmplă, ploua şi în spatele lui vedeam înfrunzind pădurea.
Când tata a venit iar acasă, era deja vară caldă şi-atunci am învăţat eu că dacă cineva îţi spune "La revedere!", trebuie să aştepţi mult şi bine până să-l mai vezi, cam atâta cât ţine o primăvară, cel puţin.

Gustul primăverii

O dată pe an, după ce brânduşele şi păscuţele se uscau şi intrau în pământ până la altă primăvară, adică atunci când primă­vara era aproape pe ter­mi­nate, mergeam după mu­guri de brad, din care Buna făcea un sirop gros, auriu roşcat, după ce-i ţinea o vreme într-o oală mare cu miere, adusă de uncheşul Pavăl. Când siropul era gata, îl punea în două sticle mari, burtoase, le punea "astupuş" de plută, le lega cu sfoară şi le punea cu grijă în credenţul mare, lângă alte butelci şi leacuri, numai bune pentru când mă uitam mai galeş, ori pentru atunci când nu prea aveam chef de mâncare.
Urcam pe malul Văii Albe, până sub Dealul Palti­nului, acolo unde se mai vedeau încă urmele jgheabului uriaş, pe care, înainte de război, coborau la vale buşte­nii împinşi pe apă de oamenii care-i agăţau cu un fel de cârlige mari de fier. "La Plevaşcă" se chema locul acela şi era numai bun pentru ceea ce voiam noi, căci acolo creşteau, cât vedeai cu ochii, brazi tineri, cu crengile aproape de pământ, încărcaţi de muguri verzulii cu gust acrişor, răcoritor. Culegeam mu­gu­rii într-un coşuleţ împletit, pe care Buna mi-l lega la brâu, ca să am mâinile libere şi să pot, vezi Doam­ne, culege mai re­pede, numai că eu mai mult mân­cam, decât să pun mugurii în coş şi nici nu se putea altfel. Nu se putea, căci erau tare buni mugurii aceia parfumaţi şi moi. Puneai mugurele verzui, ţepos, grăsuliu pe limbă, închideai gura şi-l ţineai aşa, cu buzele strânse. În vremea asta, puteai să te uiţi la cer, să vezi cum se mişcă norii, să as­culţi păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi, sau puteai să cauţi urme de bursuci ori de arici. Şi nu­mai atunci când simţeai că mai-mai că ţi-a amorţit limba, numai atunci trebuia să mesteci de două, trei ori şi să-l înghiţi apoi repede, repede, ca şi cum nici n-ar fi fost. Multă vreme după aceea, simţeai pe buze o ră­coare catifelată, vecină oarecum cu tulpinile firave ce se iţeau umede în umbra pădurii: brebenei, luşcuţe, leurdă şi caprifoi.

Cutia cu fluturi

În zilele acelea, în care mergeam la prins de fluturi, ne sculam mai devreme ca altă dată. Aveam din ajun pre­gătite beţele de alun, din care făceam un cerc legat cu sârmă. Pe cerc, Buna cosea câte o plasă dintr-o per­dea mai veche ori dintr-o pânză rară, cu care storcea vara zmeura. Ne ajuta cu dragă inimă, se bucura că scapă de noi câteva ceasuri bune, căci aveam de mers, nu glumă, ca să-i găsim. Porneam la vânătoare şi eram mândri tare. Mai întâi, treceam podul peste Valea Albă, apoi intram în pădure, treceam de dealul cu viezuri, tiptil, căci ne temeam de ei, şi-apoi urcam pe firul apei, până ajungeam la cariera veche. Tocmai acolo era o poiană în care cred că era împărăţia lor, a fluturilor. Cam pe la mijlocul primăverii cu soare, adică după ce nu mai era niciun pic de zăpadă pe nicăieri, în poiana aceea apăreau mii şi milioane de fluturi, care zburau necontenit, doar vreo câteva zile, după care dispăreau brusc. Nu ştiu ce fel de fluturi erau, de ce se adunau ei în fiecare an, în acel loc, ce fel de nuntă făceau ei acolo, cu ce se hrăneau în zilele ace­lea, căci uneori, atunci când apăreau, pădurea era încă doar înmugurită, fără frunze. Aveau aripi albe şi, din loc în loc, pe ele, nişte cercuri negre cenuşii, care purtau în mijloc un strop auriu. Am avut noroc să-i întâl­nesc cât a ţinut copilă­ria. An de an, zilele de mers la fluturi au fost ca un ritual pe care nu l-am ratat nicio­dată şi pe care-l aş­teptam cu nerăbdare. Nu prea pier­deam vremea pe drum. Mai povesteam, mai râdeam, şi ne opream doar când ajun­geam la Izvorul lui Maftei. Acolo făceam popas şi mân­cam merindea adusă de acasă în tăşcuţe de tablă. Beam apă rece şi mâncam muguri proaspeţi de traista-cio­banului, flori dulci de turtiţe, lujeri acrişori de măcri­şul-cucului, frunze crude de fag şi leurdă cât de multă, ca să ne ţină de sete. Cred că nici caprele, care, ştie oricine, mănâncă de toate, nu ne întreceau la ronţăit cât ţinea primăvara. Şi-ar fi fost şi păcat să trecem nepă­sători pe lângă mugurii ce ne înconjurau şi ne împun­geau ca nişte corniţe de ied, ori încotro ne întor­ceam. Aveam de unde alege.
Când am ajuns în anul acela în poiană, fluturii erau deja acolo, roiuri, roiuri nesfârşite, în jurul fiecărui copac, ca şi cum ar fi curs dintr-un izvor nesfârşit, toc­mai de-acolo, din trunchiul şi crengile lui. Am pornit vânătoarea. Câştigător era cel care prindea în plasa lui cel mai mare fluture. Dar pentru asta trebuia să fii răbdător, să te apropii încet de ei şi apoi să-i laşi să te înconjoare cu bătăile din aripi, catifelate şi moi, să te mişti printre ei, să te obişnuieşti cu mişcările lor regu­late, încercuitoare, repetate oarecum după acelaşi tra­seu, şi-acolo unde vedeai că se îngrămădesc cei mai mulţi, acolo erai sigur că se află şi cel mai mare, Regele lor sau Împăratul, ale cărui aripi păreau întotdeauna stropite cu aur. Am aşteptat o vreme în mijlocul lor şi-am văzut cam unde ar fi trebuit să fie el, am ridicat încet cercul cu plasă, ca să prind în el grămada albă, fofotitoare, şi-apoi, în zăpăceala fluturilor prinşi să pot să-l descopăr pe Rege şi să-l prind în cutia cu care venisem de-acasă. Dar când am crezut eu că e gata-gata să-mi anunţ victoria în faţa verilor mei împrăştiaţi prin poiană, atunci, tocmai el, Regele, s-a desprins dintre ceilalţi şi mi s-a aşezat liniştit pe mâna în care ţineam plasa. Am încremenit, căci nu mă aşteptam la aşa ceva. Am mai apucat doar să ridic mâna uşurel, ca să mă pot uita la el mai de aproape şi să-i văd puful auriu de pe antene, picioarele terminate în nişte gheare mici, ca nişte cârligaşe, iar când i-am descoperit trom­pa subţire, încolăcită ca o spirală de ceas, m-am trezit că tot roiul acela mişcător coboară de pe crengi şi se aşează peste mâinile mele, pe cap, pe braţe, pe trup, căutând să-l acopere protector pe cel mai frumos dintre ei, pe Rege. Uimirea şi bucuria de la început s-au trans­format repede în spaimă. Am alergat de la un capăt la altul prin poiană şi după mine pluteau perdele de fluturi, care mă urmăreau, pentru că în învălmăşeala aceea, Regele lor continua să se agaţe nefiresc de mâna mea. Am dat din mâini, ca şi cum aş fi vrut să zbor, ca să scap, am strigat, mi-am aruncat cât colo cercul cu plasă şi, înainte ca fluturele cel mare să se desprindă cu mişcări încete şi sigure din locul în care părea că fusese ţintuit, am apucat să-i mai văd încă o dată aripile minunat desfăcute, luminate pie­ziş de soare.
Cutia cu fluturi a rămas goală atunci, în acel an. O am şi acum în biblioteca mea. Adăposteşte creioane, ascuţitori şi alte mărun­ţişuri. Dar când mi-e tare dor de pădurea copilăriei mele, închid uşa camerei, deschid cutia uşurel, şi-atunci iese de acolo un nor al­buriu de fluturi, care mă împre­soară şi mă acoperă iar cu teama şi bucuria de atunci, de demult, stranii şi nelămurite, ca un vânt de primăvară.

Calul albastru

Când fugeam de-acasă în pădure, cel mai adesea ne adunam într-o poiană, în care era o fântână cu apă aşa de rece, de-ţi curenta dinţii când o beai. Lângă fântâna aceea era o piatră mai lătăreaţă pe care tare-mi plăcea să stau când ajungeam şi, ori de câte ori am şezut acolo, se întâmpla ceva ciudat şi nu ştiu nici astăzi dacă de vină pentru asta era chiar locul acela, piatra, ori doar oboseala şi bucuria drumului. Vreau să vă spun că de câte ori şedeam pe piatra aceea, îmi venea să mint şi minţeam de mama focului, inventam tot felul de po­veşti şi le spuneam verilor mei cu care mergeam la prins de fluturi şi care se uitau la mine cu gurile căs­cate. Minţeam atâta de bine şi de frumos, că nu mai ştiu nici eu, acuma, care a fost adevărul adevărat, dacă o fi fost vreunul, în ceea ce spuneam pe-atunci. Iar dacă vreunul încerca să mă contrazică, scoteam o cutiuţă de chibrituri din buzunar, în care ţineam captiv un cărăbuş uriaş, un fel de goangă tare, neagră, cu sclipiri verzui, ce avea un nas ca un corn de rinocer pe cap, şi i-o fluturam pe la nas, fără să-l las s-o deschidă. Găsisem cărăbuşul acela ciudat într-o dimineaţă, pe cărarea ce ducea la cuşca lui Leuţu şi am ştiut, de când l-am văzut, am ştiut că el este preţul încoronării mele ca regină a uliţei. Aşadar, dacă cineva încerca să-mi conteste minciunile, pe care azi le recunosc spăşită, pierdea dreptul de a se uita la cornul cărăbuşului şi asta îi pricinuia o mare supărare, căci până la mine, nimeni nu mai găsise aşa ceva.
Din câte mai ţin minte, cred că cea mai tare min­ciună a fost aceea că la capătul poienii pe unde treceam ca să ajungem la fântână, ar fi fost îngropat calul meu albastru, albastru de-adevăratelea, un cal pe care tata mi l-ar fi adus de la oraş cu un camion mare. Şi chiar îi duceam pe curioşi să vadă, la locul cu pricina, un deluşor, ca un fel de muşuroi mai mare, plin vara de merişoare şi afine, sub care s-ar afla calul meu. De ce nu l-au văzut şi ei? Simplu de răspuns. Pentru că el se arăta numai copiilor cuminţi. Şi înseamnă că ei n-au fost aşa, de vreme ce n-au putut să-l vadă. Dar eu, care l-am văzut de atâtea ori, încât l-am şi visat, puteam să le povestesc, dacă voiau, şi ei voiau, bineînţeles, ceasuri întregi, fără să mă opresc, cum îl duceam la păscut primăvara, şi cât de mult îi plăcea lui trosco­ţelul ce creştea în locuri însorite, cum îi flutura coama atunci când alerga, ca o apă neliniş­tită, cum se uita cu ochii mari întune­caţi la pu­ful al­bu­riu al păpădiilor zburătoare şi cum îmi mulţumea el, dând din cap, atunci când îi adu­ceam să mă­nânce pătrăţele de za­hăr, furate din cre­den­ţul Bunii. Po­vestea cu calul al­bastru s-a încheiat brusc, într-o zi în care unchiaşul Petrea a venit după noi, în pădure, ca să ne ducă acasă. De când urcasem pe deluşor, apele Văii Albe se umflaseră de la ză­pe­zile topite în munte. Au venit în puhoi, pe neaşteptate, cu zgomote şi bubuituri, cărând după ele bolovani şi trunchiuri rupte de copaci, pietre şi nisip. Au rupt puntea pe care ar fi trebuit să ne în­toarcem, mânând-o dincolo de ieşirea la drumul cel mare. N-am mai fi avut pe unde să trecem, căci apa era atâta de mare, de ajungea până la jumătatea aluni­lor. Aşa că el a venit să ne ajute, trimis de Buna, şi înainte să ne treacă prin fosta albie, care era acuma ca un lac, purtându-ne, pe rând, în cârcă, ne-a tras la fie­care câte-o bătaie bună, cu o vărguţă înfrunzită, ruptă dintr-un mes­teacăn, ca să nu mai fugim altă dată de-acasă. Când mi-a venit rândul, am primit o vargă în plus, care, a durut parcă mai tare. Pentru "minciuni în­florite", cum zicea el, apoi, ori de câte ori se întâlnea cu tata şi mă pâra iar şi iar.

Unchiaşul cu păhăraş

Unchiaşul Pavăl nu stătea departe de casa Bunii. Avea grădina dincolo de cireşul pădureţ, acela care făcea fructe mici şi amare, ce rămâ­neau coapte până prin august, în plină vară. Avea stupi la care se du­cea îmbrăcat cu o cămeşoaie mare şi albă, iar pe cap îşi punea o pălărie de paie, de care avea cusută o perdea, ca să nu-i intre albinele în ochi. La brâu, purta mereu legat un păhăraş în care îşi scurgea miere, ori de câte ori ridica ramele cu albine din stupi, ca să se uite la ele, să vadă dacă nu cumva au păţit ceva. Se aşeza apoi pe un scăunaş şi mânca toată mierea aceea, uitându-se la nori şi la pădu­rea ce se oprea în capătul grădinii lui. Nu se despărţea unchiaşul de pă­hăraş, nici când pleca în sat, ori prin vecini, ori după alte cele. Îl avea cu el şi când venea pe la Buna, să-i aducă vreun fagure plin de miere, înfăşu­rat în frunze de hrean. Atunci Buna îi umplea păhăra­şul, o dată sau de două ori, nu mai mult, de rachiu cu chimion. Se aşezau amândoi la poveşti, ca doi fraţi buni ce erau, şi povesteau până ce se lăsa seara. Într-o primăvară, li s-a părut lor cum că parcă, parcă, eram cam palidă şi s-au sfătuit să mă doftorească.
Lecuirea a început chiar de a doua zi de dimineaţă. Unchiaşul m-a luat cu el în pădure, unde m-a pus să-mi aleg un mesteacăn care-mi place mai mult şi mai mult şi să-l ţin în braţe, ca să nu-l doară, câtă vreme el a tăiat cu briceagul o găurică în tulpina lui. A legat apoi, sub tăietură, un jgheab mic dintr-o scândurică, pe care am dus-o cu noi de acasă. Şi sub scândurică a legat o sticlă. Am aşteptat un pic şi apoi am văzut cum din tăietura făcută de unchiaş se scurg în sticlă lacrimile mesteacănului. Am stat acolo lângă el până când s-a umplut sticla de jumătate, unchiaşul a turnat zeama aceea în păhăraşul lui şi mi-a dat s-o beau. N-am simţit mare lucru atunci, nu mi s-a părut că ar avea un gust deosebit, părea tot un fel de apă, parcă un pic mai grea, mai tulburată decât apa obişnuită. Atâta doar că atunci, în primăvara aceea, am tot visat că zbor peste copaci. Unchiaşul m-a dus în pădure, zi de zi, în toată primă­vara aceea, şi am băut amândoi apă de mesteacăn. Câtă vreme se umplea sticluţa legată de copac, îmi arăta tot felul de pomi, de flori, de frunze şi de păsări, pe care le imita, făcându-le să vină aproape, aproape de noi. Odată am prins zglivoace, peşti din aceia cu capul mare şi turtit, din apa rece care curgea, sărind cu stropi reci, pe lângă pădure, şi i-am fript pe jar. Altădată m-a dus până aproape de cuibul unei vulpi şi m-a lăsat să mă uit la puii mici. Când ne întorceam acasă, mă ducea în grădina lui, îmi punea în cap pălăria de paie cu perdea şi mergeam să luăm câte un fagure din stup, pe care trebuia să-l mănânc chiar acolo, în faţa lui, ca nu cumva să-mi vină vreun gând năstruşnic şi să-l ascund printre ierburi, cum m-a prins el odată, într-o zi. Aşa m-a lecuit unchiaşul în primăvara aceea şi-aşa am ră­mas de atunci legată pe veci de fratele meu mesteacăn. Acum câţiva ani, am fost să-l văd şi m-am bucurat când l-am găsit încă în picioare, neatins de boli şi se­cure. Am ajuns lângă el după ce soarele s-a înălţat peste dealul împădurit. Deasupra pământului, în jurul lui, se vedeau ca nişte artere uriaşe, rădăcinile ascunse sub iarbă. Chiar lângă tulpină stătea la soare o şopârlă verde, albăstrie. O clipă a durat cât am reuşit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, în­treagă, toată bucuria primăverii.