Oricât am pândit în copilărie momentul acela, oricât am așteptat înfrigurată lângă tufele de mălin sau lângă cele de corn, n-am prins clipa în care, de sub învelișul umflat de seve, se deschideau foile delicate ale frunzelor crude. Numai ce mă trezeam în câte o dimineață și vedeam că primăvara a sosit deja, căci, privită din pragul casei, pădurea părea acoperită de un văl verzuliu, ce tremura ușor în bătaia vântului. În fiecare an se întâmpla la fel. Primăvara mă păcălea de fiecare dată și izbucnea tumultuoasă, cât vedeai cu ochii. Lumea părea alta, ieșită pe tăcute, într-o noapte, din cețurile mohorâte de februarie, din ploile iuți și scurte, amestecate cu fulgi răzlețiți, aduși de vânturi dinspre munte. Nu era mare lucru la o primă vedere, curtea părea neschimbată, cușca câinelui, la locul ei, oalele de lut înșirate cu gura în jos în parii gardului, motanul plictisit pe scara ce urcă în pod. Toate păreau cele știute, numai că aerul era altfel, mai ușor și mai străveziu cumva și se mai arătau și alte semne, din care înțelegeai că ceva, ceva s-a întâmplat, totuși. Poate, un freamăt de crengi, poate, o lumină piezișă care aluneca pe un perete al casei, zgomotul apelor în care se scurgeau zăpezile, felul în care ne saluta Petrea poștașul, zborul păsărilor, ori poate doar bucuria cu care pământul primea, deopotrivă, ploile și soarele.
Ploaia
Știu că atunci era îmbrăcat într-o pelerină mare, neagră, și avea un capișon ascuțit pe cap. Părea că e cocoșat, căci sub pelerina care aproape că atingea pământul, ținea în spate rucsacul albastru, ce avea două dungi late, verzi. În el, la fiecare sfârșit de săptămână, își aducea hainele la spălat, de-acolo, de la oraș, unde făcea el școală. Și într-un buzunar mic, lateral, căutam eu mereu, de cum ajungea acasă, bomboanele pe care mi le aducea, înfășurate în hârtie tare. Când pleca înapoi, rucsacul se umplea de mâncare bună, iar cămășile erau puse într-o cutie mare de carton, să stea "ca la prăvălie".
De spălat, Buna spăla lunea, dacă nu era vreo sărbătoare, și dacă era vreme bună, în covata mare de lemn, albită de atâta folosință. Aveam și eu o covecioară mai mică, în care învățam să spăl câte un guler ori vreun șervet și mai aveam un mai din lemn, un fel de lopățică, ce semăna cu acela al Bunii, cu care băteam hainele pe câte-o piatră curată, lucioasă, de la marginea văii. Spălam hainele acasă, apoi le puneam în coș și le duceam la pârâul ce ieșea din pădure și urma cărarea spre sat, ca să le limpezim în apa lui curată și să le albim, bătându-le cu maiul. Le aduceam înapoi acasă și le puneam la uscat pe frânghia legată în grădină, între meri, și nu mai aveam decât să așteptăm să le sărute soarele, cum zicea Buna, și apoi să le călcăm. Buna, cu un călcător mare, umplut bine cu jar, eu, cu unul mai mic, cu doar doi, trei cărbuni aprinși în talpa subțire, ce se folosea doar la gulere și la manșete ori la dantelele și cipca de la gâtul hainelor femeiești.
În ziua aceea de care îmi aduc aminte acum, tata era îmbrăcat cu pelerina luată peste rucsac, căci afară ploua. Era duminică seara și el era gata de plecare, cu spatele la ușă și cu fața către noi, Buna, Mama și eu. El râdea oarecum neobișnuit, așa pe de lături cumva, ca și cum n-ar fi râs din toată inima, și eu am crezut că râdea așa, strâmb, ca să ne veselească pe noi, să nu fim supărate că rămânem singure iar o săptămână. De unde era să știu eu că lui îi părea bine că pleacă de acasă, la oraș? Poate că prea bine îi părea.
Încă nu știam să leg cap la cap tăcerile celor mari, ca să înțeleg ce vor să ascundă sau să spună. Și-atunci, înainte să deschidă ușa, s-a uitat șmecherește la mine, poate mi-o fi și făcut cu ochiul, în semn de cine știe ce înțelegere, căci el, pe atunci, se purta așa glumeț cu mine, nu prea mai știu acuma exact cum, dar știu că mi-a pus degetul pe vârful nasului cârn, m-a apăsat ușor și mi-a spus "La revedere!". Auzeam pentru prima oară vorbele acestea, care m-au uimit teribil. Afară ploua, ploua repede și des, așa cum numai primăvara se întâmplă, ploua și în spatele lui vedeam înfrunzind pădurea.
Când tata a venit iar acasă, era deja vară caldă și-atunci am învățat eu că dacă cineva îți spune "La revedere!", trebuie să aștepți mult și bine până să-l mai vezi, cam atâta cât ține o primăvară, cel puțin.
Gustul primăverii
O dată pe an, după ce brândușele și păscuțele se uscau și intrau în pământ până la altă primăvară, adică atunci când primăvara era aproape pe terminate, mergeam după muguri de brad, din care Buna făcea un sirop gros, auriu roșcat, după ce-i ținea o vreme într-o oală mare cu miere, adusă de uncheșul Pavăl. Când siropul era gata, îl punea în două sticle mari, burtoase, le punea "astupuș" de plută, le lega cu sfoară și le punea cu grijă în credențul mare, lângă alte butelci și leacuri, numai bune pentru când mă uitam mai galeș, ori pentru atunci când nu prea aveam chef de mâncare.
Urcam pe malul Văii Albe, până sub Dealul Paltinului, acolo unde se mai vedeau încă urmele jgheabului uriaș, pe care, înainte de război, coborau la vale buștenii împinși pe apă de oamenii care-i agățau cu un fel de cârlige mari de fier. "La Plevașcă" se chema locul acela și era numai bun pentru ceea ce voiam noi, căci acolo creșteau, cât vedeai cu ochii, brazi tineri, cu crengile aproape de pământ, încărcați de muguri verzulii cu gust acrișor, răcoritor. Culegeam mugurii într-un coșuleț împletit, pe care Buna mi-l lega la brâu, ca să am mâinile libere și să pot, vezi Doamne, culege mai repede, numai că eu mai mult mâncam, decât să pun mugurii în coș și nici nu se putea altfel. Nu se putea, căci erau tare buni mugurii aceia parfumați și moi. Puneai mugurele verzui, țepos, grăsuliu pe limbă, închideai gura și-l țineai așa, cu buzele strânse. În vremea asta, puteai să te uiți la cer, să vezi cum se mișcă norii, să asculți păsările cum se cheamă una pe alta, între crengi, sau puteai să cauți urme de bursuci ori de arici. Și numai atunci când simțeai că mai-mai că ți-a amorțit limba, numai atunci trebuia să mesteci de două, trei ori și să-l înghiți apoi repede, repede, ca și cum nici n-ar fi fost. Multă vreme după aceea, simțeai pe buze o răcoare catifelată, vecină oarecum cu tulpinile firave ce se ițeau umede în umbra pădurii: brebenei, lușcuțe, leurdă și caprifoi.
Cutia cu fluturi
În zilele acelea, în care mergeam la prins de fluturi, ne sculam mai devreme ca altă dată. Aveam din ajun pregătite bețele de alun, din care făceam un cerc legat cu sârmă. Pe cerc, Buna cosea câte o plasă dintr-o perdea mai veche ori dintr-o pânză rară, cu care storcea vara zmeura. Ne ajuta cu dragă inimă, se bucura că scapă de noi câteva ceasuri bune, căci aveam de mers, nu glumă, ca să-i găsim. Porneam la vânătoare și eram mândri tare. Mai întâi, treceam podul peste Valea Albă, apoi intram în pădure, treceam de dealul cu viezuri, tiptil, căci ne temeam de ei, și-apoi urcam pe firul apei, până ajungeam la cariera veche. Tocmai acolo era o poiană în care cred că era împărăția lor, a fluturilor. Cam pe la mijlocul primăverii cu soare, adică după ce nu mai era niciun pic de zăpadă pe nicăieri, în poiana aceea apăreau mii și milioane de fluturi, care zburau necontenit, doar vreo câteva zile, după care dispăreau brusc. Nu știu ce fel de fluturi erau, de ce se adunau ei în fiecare an, în acel loc, ce fel de nuntă făceau ei acolo, cu ce se hrăneau în zilele acelea, căci uneori, atunci când apăreau, pădurea era încă doar înmugurită, fără frunze. Aveau aripi albe și, din loc în loc, pe ele, niște cercuri negre cenușii, care purtau în mijloc un strop auriu. Am avut noroc să-i întâlnesc cât a ținut copilăria. An de an, zilele de mers la fluturi au fost ca un ritual pe care nu l-am ratat niciodată și pe care-l așteptam cu nerăbdare. Nu prea pierdeam vremea pe drum. Mai povesteam, mai râdeam, și ne opream doar când ajungeam la Izvorul lui Maftei. Acolo făceam popas și mâncam merindea adusă de acasă în tășcuțe de tablă. Beam apă rece și mâncam muguri proaspeți de traista-ciobanului, flori dulci de turtițe, lujeri acrișori de măcrișul-cucului, frunze crude de fag și leurdă cât de multă, ca să ne țină de sete. Cred că nici caprele, care, știe oricine, mănâncă de toate, nu ne întreceau la ronțăit cât ținea primăvara. Și-ar fi fost și păcat să trecem nepăsători pe lângă mugurii ce ne înconjurau și ne împungeau ca niște cornițe de ied, ori încotro ne întorceam. Aveam de unde alege.
Când am ajuns în anul acela în poiană, fluturii erau deja acolo, roiuri, roiuri nesfârșite, în jurul fiecărui copac, ca și cum ar fi curs dintr-un izvor nesfârșit, tocmai de-acolo, din trunchiul și crengile lui. Am pornit vânătoarea. Câștigător era cel care prindea în plasa lui cel mai mare fluture. Dar pentru asta trebuia să fii răbdător, să te apropii încet de ei și apoi să-i lași să te înconjoare cu bătăile din aripi, catifelate și moi, să te miști printre ei, să te obișnuiești cu mișcările lor regulate, încercuitoare, repetate oarecum după același traseu, și-acolo unde vedeai că se îngrămădesc cei mai mulți, acolo erai sigur că se află și cel mai mare, Regele lor sau Împăratul, ale cărui aripi păreau întotdeauna stropite cu aur. Am așteptat o vreme în mijlocul lor și-am văzut cam unde ar fi trebuit să fie el, am ridicat încet cercul cu plasă, ca să prind în el grămada albă, fofotitoare, și-apoi, în zăpăceala fluturilor prinși să pot să-l descopăr pe Rege și să-l prind în cutia cu care venisem de-acasă. Dar când am crezut eu că e gata-gata să-mi anunț victoria în fața verilor mei împrăștiați prin poiană, atunci, tocmai el, Regele, s-a desprins dintre ceilalți și mi s-a așezat liniștit pe mâna în care țineam plasa. Am încremenit, căci nu mă așteptam la așa ceva. Am mai apucat doar să ridic mâna ușurel, ca să mă pot uita la el mai de aproape și să-i văd puful auriu de pe antene, picioarele terminate în niște gheare mici, ca niște cârligașe, iar când i-am descoperit trompa subțire, încolăcită ca o spirală de ceas, m-am trezit că tot roiul acela mișcător coboară de pe crengi și se așează peste mâinile mele, pe cap, pe brațe, pe trup, căutând să-l acopere protector pe cel mai frumos dintre ei, pe Rege. Uimirea și bucuria de la început s-au transformat repede în spaimă. Am alergat de la un capăt la altul prin poiană și după mine pluteau perdele de fluturi, care mă urmăreau, pentru că în învălmășeala aceea, Regele lor continua să se agațe nefiresc de mâna mea. Am dat din mâini, ca și cum aș fi vrut să zbor, ca să scap, am strigat, mi-am aruncat cât colo cercul cu plasă și, înainte ca fluturele cel mare să se desprindă cu mișcări încete și sigure din locul în care părea că fusese țintuit, am apucat să-i mai văd încă o dată aripile minunat desfăcute, luminate pieziș de soare.
Cutia cu fluturi a rămas goală atunci, în acel an. O am și acum în biblioteca mea. Adăpostește creioane, ascuțitori și alte mărunțișuri. Dar când mi-e tare dor de pădurea copilăriei mele, închid ușa camerei, deschid cutia ușurel, și-atunci iese de acolo un nor alburiu de fluturi, care mă împresoară și mă acoperă iar cu teama și bucuria de atunci, de demult, stranii și nelămurite, ca un vânt de primăvară.
Calul albastru
Când fugeam de-acasă în pădure, cel mai adesea ne adunam într-o poiană, în care era o fântână cu apă așa de rece, de-ți curenta dinții când o beai. Lângă fântâna aceea era o piatră mai lătăreață pe care tare-mi plăcea să stau când ajungeam și, ori de câte ori am șezut acolo, se întâmpla ceva ciudat și nu știu nici astăzi dacă de vină pentru asta era chiar locul acela, piatra, ori doar oboseala și bucuria drumului. Vreau să vă spun că de câte ori ședeam pe piatra aceea, îmi venea să mint și mințeam de mama focului, inventam tot felul de povești și le spuneam verilor mei cu care mergeam la prins de fluturi și care se uitau la mine cu gurile căscate. Mințeam atâta de bine și de frumos, că nu mai știu nici eu, acuma, care a fost adevărul adevărat, dacă o fi fost vreunul, în ceea ce spuneam pe-atunci. Iar dacă vreunul încerca să mă contrazică, scoteam o cutiuță de chibrituri din buzunar, în care țineam captiv un cărăbuș uriaș, un fel de goangă tare, neagră, cu sclipiri verzui, ce avea un nas ca un corn de rinocer pe cap, și i-o fluturam pe la nas, fără să-l las s-o deschidă. Găsisem cărăbușul acela ciudat într-o dimineață, pe cărarea ce ducea la cușca lui Leuțu și am știut, de când l-am văzut, am știut că el este prețul încoronării mele ca regină a uliței. Așadar, dacă cineva încerca să-mi conteste minciunile, pe care azi le recunosc spășită, pierdea dreptul de a se uita la cornul cărăbușului și asta îi pricinuia o mare supărare, căci până la mine, nimeni nu mai găsise așa ceva.
Din câte mai țin minte, cred că cea mai tare minciună a fost aceea că la capătul poienii pe unde treceam ca să ajungem la fântână, ar fi fost îngropat calul meu albastru, albastru de-adevăratelea, un cal pe care tata mi l-ar fi adus de la oraș cu un camion mare. Și chiar îi duceam pe curioși să vadă, la locul cu pricina, un delușor, ca un fel de mușuroi mai mare, plin vara de merișoare și afine, sub care s-ar afla calul meu. De ce nu l-au văzut și ei? Simplu de răspuns. Pentru că el se arăta numai copiilor cuminți. Și înseamnă că ei n-au fost așa, de vreme ce n-au putut să-l vadă. Dar eu, care l-am văzut de atâtea ori, încât l-am și visat, puteam să le povestesc, dacă voiau, și ei voiau, bineînțeles, ceasuri întregi, fără să mă opresc, cum îl duceam la păscut primăvara, și cât de mult îi plăcea lui troscoțelul ce creștea în locuri însorite, cum îi flutura coama atunci când alerga, ca o apă neliniștită, cum se uita cu ochii mari întunecați la puful alburiu al păpădiilor zburătoare și cum îmi mulțumea el, dând din cap, atunci când îi aduceam să mănânce pătrățele de zahăr, furate din credențul Bunii. Povestea cu calul albastru s-a încheiat brusc, într-o zi în care unchiașul Petrea a venit după noi, în pădure, ca să ne ducă acasă. De când urcasem pe delușor, apele Văii Albe se umflaseră de la zăpezile topite în munte. Au venit în puhoi, pe neașteptate, cu zgomote și bubuituri, cărând după ele bolovani și trunchiuri rupte de copaci, pietre și nisip. Au rupt puntea pe care ar fi trebuit să ne întoarcem, mânând-o dincolo de ieșirea la drumul cel mare. N-am mai fi avut pe unde să trecem, căci apa era atâta de mare, de ajungea până la jumătatea alunilor. Așa că el a venit să ne ajute, trimis de Buna, și înainte să ne treacă prin fosta albie, care era acuma ca un lac, purtându-ne, pe rând, în cârcă, ne-a tras la fiecare câte-o bătaie bună, cu o vărguță înfrunzită, ruptă dintr-un mesteacăn, ca să nu mai fugim altă dată de-acasă. Când mi-a venit rândul, am primit o vargă în plus, care, a durut parcă mai tare. Pentru "minciuni înflorite", cum zicea el, apoi, ori de câte ori se întâlnea cu tata și mă pâra iar și iar.
Unchiașul cu păhăraș
Unchiașul Pavăl nu stătea departe de casa Bunii. Avea grădina dincolo de cireșul pădureț, acela care făcea fructe mici și amare, ce rămâneau coapte până prin august, în plină vară. Avea stupi la care se ducea îmbrăcat cu o cămeșoaie mare și albă, iar pe cap își punea o pălărie de paie, de care avea cusută o perdea, ca să nu-i intre albinele în ochi. La brâu, purta mereu legat un păhăraș în care își scurgea miere, ori de câte ori ridica ramele cu albine din stupi, ca să se uite la ele, să vadă dacă nu cumva au pățit ceva. Se așeza apoi pe un scăunaș și mânca toată mierea aceea, uitându-se la nori și la pădurea ce se oprea în capătul grădinii lui. Nu se despărțea unchiașul de păhăraș, nici când pleca în sat, ori prin vecini, ori după alte cele. Îl avea cu el și când venea pe la Buna, să-i aducă vreun fagure plin de miere, înfășurat în frunze de hrean. Atunci Buna îi umplea păhărașul, o dată sau de două ori, nu mai mult, de rachiu cu chimion. Se așezau amândoi la povești, ca doi frați buni ce erau, și povesteau până ce se lăsa seara. Într-o primăvară, li s-a părut lor cum că parcă, parcă, eram cam palidă și s-au sfătuit să mă doftorească.
Lecuirea a început chiar de a doua zi de dimineață. Unchiașul m-a luat cu el în pădure, unde m-a pus să-mi aleg un mesteacăn care-mi place mai mult și mai mult și să-l țin în brațe, ca să nu-l doară, câtă vreme el a tăiat cu briceagul o găurică în tulpina lui. A legat apoi, sub tăietură, un jgheab mic dintr-o scândurică, pe care am dus-o cu noi de acasă. Și sub scândurică a legat o sticlă. Am așteptat un pic și apoi am văzut cum din tăietura făcută de unchiaș se scurg în sticlă lacrimile mesteacănului. Am stat acolo lângă el până când s-a umplut sticla de jumătate, unchiașul a turnat zeama aceea în păhărașul lui și mi-a dat s-o beau. N-am simțit mare lucru atunci, nu mi s-a părut că ar avea un gust deosebit, părea tot un fel de apă, parcă un pic mai grea, mai tulburată decât apa obișnuită. Atâta doar că atunci, în primăvara aceea, am tot visat că zbor peste copaci. Unchiașul m-a dus în pădure, zi de zi, în toată primăvara aceea, și am băut amândoi apă de mesteacăn. Câtă vreme se umplea sticluța legată de copac, îmi arăta tot felul de pomi, de flori, de frunze și de păsări, pe care le imita, făcându-le să vină aproape, aproape de noi. Odată am prins zglivoace, pești din aceia cu capul mare și turtit, din apa rece care curgea, sărind cu stropi reci, pe lângă pădure, și i-am fript pe jar. Altădată m-a dus până aproape de cuibul unei vulpi și m-a lăsat să mă uit la puii mici. Când ne întorceam acasă, mă ducea în grădina lui, îmi punea în cap pălăria de paie cu perdea și mergeam să luăm câte un fagure din stup, pe care trebuia să-l mănânc chiar acolo, în fața lui, ca nu cumva să-mi vină vreun gând năstrușnic și să-l ascund printre ierburi, cum m-a prins el odată, într-o zi. Așa m-a lecuit unchiașul în primăvara aceea și-așa am rămas de atunci legată pe veci de fratele meu mesteacăn. Acum câțiva ani, am fost să-l văd și m-am bucurat când l-am găsit încă în picioare, neatins de boli și secure. Am ajuns lângă el după ce soarele s-a înălțat peste dealul împădurit. Deasupra pământului, în jurul lui, se vedeau ca niște artere uriașe, rădăcinile ascunse sub iarbă. Chiar lângă tulpină stătea la soare o șopârlă verde, albăstrie. O clipă a durat cât am reușit să mă uit în ochii ei. Numai o clipă, dar am putut citi în ei, întreagă, toată bucuria primăverii.