Pr. GABRIEL CĂŢE - "Marea izbândă este să aduci cât mai mulţi oameni la credinţă"

Părintele Gabriel Căţe (n. 1969), de la biserica "Sfânta Vineri" - Berceni, are o istorie per­sonală pe cât de spectaculoasă, pe atât de pilduitoare.

Fiu de preot, a absolvit mai întâi Facultatea de Teologie din Bucureşti, pentru ca imediat să urmeze Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu", iar după aceea, să facă un doctorat în Filosofie, cu tema "Opera de artă în modelare şi reprezentare". Însă, după o excelentă carieră de tenor liric la Opera Naţională, a ales să se preoţească şi să-şi construiască propria bise­rică. Sufletul lui tânjea după ceva mai mult decât gloria lu­meas­că, deşi s-a bucurat din plin şi de aceas­ta. A înţeles, într-un târziu, că mai mult decât să cânte lumii, vrea să-i cân­te lui Dumnezeu. Astăzi, cu un pas mai aproape de El, părintele Gabriel mai are o singură mare dorinţă: să trezească cât mai mulţi semeni la viaţa du­hovni­cească.

"Scena era pentru mine o realizare, dar nu o împlinire"

- Părinte Gabriel, aţi făcut Facul­tatea de Teologie cu gândul preoţiei, dar după absol­vire nu v-aţi hirotonit, ci aţi preferat o ca­rieră de solist la Ope­ra Naţională, ca până la urmă să vă preoţiţi. De ce atâtea ezitări?

- Ca fiu de preot, viaţa îmi era rân­duită oarecum de mic. Era clar că eu voi fi preot. Chiar să nu fi vrut, aş fi avut greutăţi la "dosar" dacă alegeam altă facultate în regimul comunist. Aşadar, am mers la Teologie, do­rind să mă de­dic slujirii lui Hristos. Căci eram un om credincios, dintr-o familie credincioasă, crescusem în dragoste de Dumnezeu şi cunoşteam valoarea preoţiei. Dar pe lân­gă credinţă, mai primisem un dar: glasul. Cântam fru­mos. Chiar în anul în care am început facul­tatea, 1989, a avut loc revoluţia, care ne-a deschis tutu­ror alte pers­pective. Având de ales şi fiind cu adevărat liber de această dată, am dus până la capăt Teologia, dar am mers şi la Conservator, la Facultatea de Canto, ca să-mi cultiv vocea cu care m-a înzes­trat Dumnezeu şi în speranţa că o să fac o carieră muzi­cală. Nu eram însă foarte sigur că voi ajunge pe scenă. Pe când eram în anul trei la Canto, am fost solicitat să fac un rol la Opera din Bucureşti, în "Don Gio­vanni" de Mozart. Nu era sim­plu, mai ales pentru un student. Dar am acceptat şi mi-a plăcut, mă regăseam în ce făceam. De atunci, mi-am dorit mai mult să urc în ca­riera muzicală. În ur­mă­torii zece ani, am fost dis­tribuit în aproape o sută de roluri, dintre care unele princi­pale. În primul an de când am înce­put să lucrez la Operă, am fost invitat într-un turneu în Anglia, unde am cântat în "Na­bucco", de Verdi. Pe urmă am fost în Scoţia, cu "Flautul ferme­cat", de Mozart. Patru ani la rând am mers în Germania, unde am cântat în "Bărbierul din Sevilla", de Rossini, "Don Pasquale" şi "L'elisir d'amore", de Donizetti... Am primit aprecieri în presa din străi­nătate, pentru că realizam rolurile cu matu­ritate, multă implicare şi seriozitate. Voiam să iasă perfect tot ce ţine de mine. Şi m-a hărăzit Dumnezeu şi cu o voce de tenor liric care se potrivea rolurilor în care am jucat.

- De ce aţi abandonat o carieră atât de promi­ţă­toare?

- Eram în plin avânt şi am uimit multă lume când am decis să devin preot, mai ales pe colegii mei din Operă. Însă eu n-am rupt legătura cu Biserica nicio­dată. Şi în toate momentele grele, nu-mi găseam liniş­tea, echilibrul şi forţa de a continua decât în biserică. Scena era pentru mine o realizare, dar nu o împli­nire. Şi atunci, am avut marea şansă să-l cunosc pe PF Părinte Patriarh Teoc­tist, care a acceptat suges­tia ÎPS Teodosie, care îi era vicar, de a mă hirotoni. Astăzi arhiepiscop al Tomisului, ÎPS Teodosie este un om căruia îi place foarte mult muzica. Mă cunoştea din facultate, şi când, cu un prilej oarecare, ne-am reîntâlnit şi a aflat că sunt solist la Operă, mi-a spus că ar avea nevoie de un diacon cu vocea cultivată, care să aibă şi ştiinţa cântării bisericeşti. Mi-a surâs ideea sa, pentru că şi eu aş fi vrut să intru în cler, dar mai ales pentru că ştiam cât îşi dorea asta şi tata.

"De ce vrei să cânţi numai oamenilor şi să nu-i cânţi şi lui Dumnezeu?"

- Dar cum vi s-a reactivat dorinţa mai veche de a vă preoţi?

- A fost un moment special. Înainte de întâlnirea cu ÎPS Teodosie, m-am revăzut cu o maică de la Arhiepis­copia Târgovişte, Gabriela, pe care o cunoşteam de mic, pentru că acolo petreceam multe vacanţe cu fami­lia. Dânsa, aflând cu ce mă ocup, m-a întrebat: "De ce vrei să cânţi numai oameni­lor şi să nu-i cânţi şi lui Dum­nezeu?". Şi am avut atunci un cutre­mur interior. Mi-am dat seama că asta îmi doream. Că era un dor nestins în mine, care fusese numai acoperit de efemera glorie de pe scenă, însă nu aveam pu­terea să rup cu o carieră în plină ascensiune. Totuşi, când mi-a spus ÎPS Teodosie să avem o întrevedere cu PărintelePatriarh Teoctist, am acceptat. Preafericitul a fost de acord să mă hiro­to­nească diacon, pentru că, am aflat ulterior, era şi el un fin cunoscător de muzică de operă, dar păstra o oarecare taină asupra acestei pasiuni. Astfel, în 1999, am fost hiro­tonit diacon onorific la Mânăstirea Radu Vodă şi, tot atunci, am fost admis profesor de muzi­că li­niară, teorie şi solfegiu la Seminarul Teo­logic. În paralel, eram şi la operă, pe care nu intenţionam să o părăsesc. Dar toate lucrurile începuseră să curgă deja într-o singură direc­ţie. Simţeam o mare bucurie să slujesc la altar, căci întot­deauna trăiam o puternică atmosferă de rugăciune şi de bună dispoziţie duhov­nicească. Eram mai fericit în slujirea aceasta decât pe scenă, ceea ce e normal, pentru că fiecare om tinde către ab­solut, către unirea cu Dumnezeu, care nu e o simplă poveste, ci este o realitate foarte palpabilă. Or, în slu­jirea la altar, te apropii cel mai mult de unirea cu Dumnezeu. Deja mă gândeam serios să devin preot, ştiind că m-ar fi împlinit. Pe de altă parte, în muzică îmi dovedisem ce aveam de dovedit, parcursesem într-o anumită măsură cam toată scara pro­fesională. Nu ştiu ce aş mai fi putut să fac în plus. Făcusem în ţară roluri importante, jucasem în pre­miere, aveam concerte periodice la Sala Ra­dio, cântasem în străinătate. Dar cum v-am spus, nu mă sim­ţeam împlinit.

- Aşadar, v-aţi hotărât pentru preoţie. Dar puteaţi să candidaţi la orice parohie din Bucureşti. De ce aţi dorit să construiţi o biserică de la firul ierbii?

- Am vrut o biserică nouă, ca temelie pentru sufletul meu. Nimic nu poţi face în viaţă temeinic, fără jertfă. Nu ştiam exact cât şi cum va trebui să jertfesc pentru a clădi o bi­se­rică, dar mi-am imaginat că nu va fi uşor. În 2002, i-am spus soţiei mele, într-o dimineaţă, că aş vrea să mă preo­ţesc. Ea m-a susţinut cu toată puterea. Am adău­gat că vreau să construiesc o biserică, a mea. A fost pe deplin de acord. Fiind într-o zi de vineri, am decis să aibăhramul Sfintei Cuvioase Pa­rascheva - Sfânta Vineri. În vremea aceea, era primar la sectorul 4 d-l Vasile Mihalache, un om cu dragoste de Biserică şi frică de Dumnezeu, căruia i-am spus gândul meu şi l-am întrebat dacă ar fi un loc pentru construirea unei biserici. Mi-a arătat două loturi de teren, între care şi acesta pe care se află biserica. M-am hotărât greu pen­tru el, pentru că nu-mi imaginam bise­rica pe terenul viran, plin de gunoaie şi vegetaţie săl­băticită, între blocuri, aşa cum era atunci. Însă, ceva m-a chemat în acest loc. Nu pot să vă spun ce anume, un fel de afec­ţiune inexplicabilă, ca şi cum aş fi avut o legătură ve­che cu această bucată de pământ. Parcă terenul acesta se cerea curăţit şi sfinţit. Într-un târziu, am optat pentru el şi, din momentul acela, au început greutăţile. Nici­când în viaţă n-am întâmpinat atâtea piedici şi răutăţi. Întâi de toate, un funcţionar de la Patriarhie mi-a con­diţionat aprobarea pentru biserică, m-a pus să măsor distanţa dintre locul pe care va fi biserica şi celelalte biserici din zonă. Ideea era să nu cumva să fie prea apropiate şi să le iau din enoriaşi preo­ţilor mai vechi. Mi s-a părut total nepotrivită aceas­tă solicitare, dar am îndeplinit-o. Pe urmă, am mers cu cererea mea direct la Patriarh, ca să nu mi se mai pună alte beţe în roate. A citit-o şi a semnat-o ime­diat. Pe urmă a fost mai uşor. M-ammişcat repede cu toate actele, dar nu aveam bani să încep construcţia. Soţia mea primise moştenire o casă în Mărţişor, lângă Arghezi. Am vândut-o, şi cu banii aceia am plătit cam 80% din tot ce a fost necesar aici: materiale, muncitori etc. Eu am făcut proiectul, după modelul bisericii de la Mânăstirea Cozia, care îmi place mult, eu am ales şi cărat materialele, eu am suprave­gheat muncitorii, am fost omul-orchestră de la un capăt la altul al lucrării. În vara lui 2004, am început con­struc­ţia, iar în septem­brie 2006, făceam sfinţirea. Era totul gata, inclusiv clă­dirile anexe şi pictura murală. Sigur că la o asemenea realizare şi o asemenea viteză, am avut parte de multă invidie şi de răutăţi din partea colegilor. De asemenea, în timpul lucrărilor, am întâm­pinat necazuri şi din partea vecinilor din blocurile care se află la numai şase metri de biserică. M-au reclamat la autorităţile locale şi de stat, la Patriarhie, peste tot, spunând că nu doresc biserica aici, că nu vor să vadă mor­ţii intrând şi ieşind din biserică... Au venit controa­le peste controale, dar totul era în regulă. Eu m-am purtat cu dragoste, le-am explicat că fac biserica pentru ei, nu pentru mine, că nu-i voi deranja mult timp cu construirea şi că, atunci când va fi gata, se vor bucura, că nu se poate să rămâi de piatră când devii vecin cu sfinţii şi cu îngerii, cu Mai­ca Domnului şi cu Dumne­zeu însuşi. Aşa a şi fost. Lu­crarea a mers foarte repede, iar cei care m-au re­clamat, toţi, fără excepţie, şi-au dat seama că au greşit şi au devenit enoriaşi de bază ai parohiei, acum vin la slujbe, se miruiesc şi îmi sărută mâna.

- Ce sentiment aţi avut după ce s-a încheiat construcţia? V-aţi simţit mai aproape de Dumnezeu, răsplătit cumva?

- În mod categoric, m-am simţit împlinit sufleteşte şi mai aproape de Dumnezeu. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât am văzut că nu am construit doar ziduri, că prinde a se închega şi biserica din sufletele oamenilor, care au început să vină la slujbe şi să facă o adevărată comunitate de credinţă. Nu era doar o zidire de cărămidă, ci şi una duhovnicească. Înainte de sfin­ţirea bisericii, am fost hirotonit preot şi am plecat de la Operă. Pentru mine, plecarea de la Operă n-a fost o coborâre de pe sce­nă, ci urcarea pe solee. M-au hiro­tonit Patriarhul Teoctist, PS Sebas­tian şi PS Teodosie. Din 2006 slujesc aici, şi mi s-a alăturat şi tatăl meu.

"Credincioşii întotdeauna răspund la dragoste cu dragoste"

- În ultima vreme, am primit la redacţie mai multe scrisori de la ci­titori, în care am fost îndemnaţi să scriem despre noile biserici din car­tierele Bucureştiului, unde slujesc preoţi tineri, de ex­cepţie. Ce îi atrage pe credincioşi la o biserică nouă, aşa cum este şi cea a sfinţiei voastre?

- Nu vreau să vor­besc despre mi­ne, căci aş fi considerat lipsit de mo­des­tie. Însă, cunosc multe biserici rela­tiv noi care au o mare pu­tere de atrac­ţie. Ştiţi de unde izvorăşte? Din exem­plul personal al preo­tului. Oa­menii simt dacă preo­tul arde de cre­dinţă, dacă îşi face dato­ria cu bucu­rie, nu ca pe un serviciu oa­re­care, dacă le răs­pun­de cu dra­goste atunci când au ne­voie de el. Eno­riaşii vin la bise­rică să caute mân­gâiere, sfat, ajutor. Tre­buie să fii plin de bună­voinţă şi să-ţi laşi deoparte gri­jile tale de preot fa­milist, de om care are şi alte înda­toriri decât cele legate de paro­hie. Şi unii pot, alţii nu. Dar oamenii întot­deauna răspund la dra­goste cu dra­gos­te. Şi, până la urmă, asta este esenţa credinţei noas­tre: să trăim în ar­mo­nie, în drag de aproa­pele. Alt­min­teri, nici eu nu fac ceva special aici, nici bi­se­rica nu are odoare de preţ, icoane făcătoare de minuni sau sfinte moaşte, care să-i facă pe oameni să-i calce pra­gul în cău­­tare de miracole. Totuşi, în 2007, am adus veş­­mân­tul Sfintei Parasche­va de la Iaşi, primit prin bunăvoinţa mitro­politului de atunci al Moldovei, ÎPS Da­niel, actualul Pă­rinte Pa­tri­arh. L-am adus pentru evla­via credin­cio­­şilor, ca să-l cinsteas­că, având în ve­dere că sun­tem o biserică închi­nată Sfintei Paras­cheva. Alt­fel, cum spu­neam, sun­tem o parohie mi­că, dar vie. Oa­me­nii parti­cipă cu tot su­fletul la slujbe, la cateheze, la mi­cile noas­tre activităţi so­ciale. În­să, ex­trem de im­portantă este re­laţia pe care o avem noi, pre­oţii, cu cre­dincioşii. Asta dă o anu­mită "aură" bise­ricii.

"În lumea de azi este o supraofertă pentru căderea în păcat"

- Credeţi că noua gene­raţie de preoţi s-a pliat mai bine pe aşteptările oameni­lor din ziua de azi, că le per­cep mai bine neliniştile? Oare poate veni şi de aici dra­gostea cu care sunt în ge­neral în­con­juraţi de către credincioşi?

- Creştinul de azi este mult mai instruit decât cel de ieri şi mai pretenţios. El are acces mai uşor la infor­maţie, vede ce se întâmplă în alte părţi, e supus per­ma­nent unor mai mari presiuni sociale şi de aici vin şi ten­taţii de tot felul... Mulţi mireni şi-au înţeles rolul foar­te important pe care îl au în con-slujirea din bise­rică şi au decis să şi-l asume. Nu mai avem de a face cu oascultare generală fără murmur. Oamenii pun în­tre­bări, au solicitări şi te judecă dacă nu eşti la înălţi­mea cerinţelor lor. Aşa încât, şi tinerii preoţi, dar şi cei mai vechi, au în­văţat să aibă o altă abor­dare a relaţiei cu mirenii. Trebuie să fim mai bine pregătiţi, şi din punct de vedere teolo­gic, dar şi psi­hologic şi social. Să cu­noaştem nu numai du­re­rile oa­menilor, ci şi cum pot fi ele vindecate prin cuvânt, prin rugă­ciu­ne, prin manifes­tarea empa­tiei, prin sprijin moral. Cred că nouă, celor mai tineri, ne-a fost mai uşor, pentru că nu eram în­văţaţi cu alt fel de abor­dare. Dar să ştiţi că şi dintre preo­ţii mai în vârstă sunt foarte mulţi care s-au com­portat pe mă­sura creş­tinului de azi, dintr-o bună intuiţie, care îţi vine din dra­goste. A­tunci când îl iubeşti pe celălalt, nu ai ne­vo­ie să-ţi spună ce vrea de la tine, căci ştii.

- Sfinţia voastră aţi crescut în familia unui preot de ţară. Credeţi că exis­tă o di­fe­renţă între credin­cioşii de la oraşe şi cei de la sate?

- Cândva era o deosebire, care se năş­tea din cultura specifică. Ţăranul avea o cultură tradi­ţională, care îl proteja mai mult. Acum poate s-a mai păstrat aceasta prin satele izolate, pe la munte. Dar nu cred că mai este o distincţie semnificativă între creştinii din satele din apropierea marilor oraşe şi cei din oraş. Toată lumea este supusă aceluiaşi flux de informaţii şi, aş spune, ispite, prin televizor şi chiar prin internet - căci acum s-a extins internetul mult şi la ţară. Este o supraofertă pentru căderea în păcat. Dar stă în puterea preo­tului să ţină o parohie curată şi uni­tă. Dacă preo­tul îşi face datoria bine, orice cre­dincios este pregătit să reziste ispi­telor. Pentru că fie­care va înţe­lege că viaţa nu se ter­mină aici şi că în viaţa veşnică vom trage con­secin­ţele vieţii de aici.

- Părinte, aţi făcut biserica, şi pe aceea din zid, şi pe aceea du­hov­nicească. Ce vă doriţi de-acum mai mult de la preoţie?

- Îmi doresc o slujire în pace, să dăruiesc dragoste şi să fiu respec­tat, iar lucrarea mea duhovnicească să-i fie bineplăcută lui Dumnezeu. Îmi doresc să aduc cât mai mulţi oameni la credinţă, pentru că asta înseamnă salvarea lor şi poate şi mântuirea mea. Asta ar fi marea izbândă!