"Mi se pare că întineresc"
- Dragă Luiza, eşti desul de greu de găsit. Trag concluzia că eşti foarte ocupată. Pentru un artist de jazz, pentru o mamă, mi se pare grozav să fii aşa de activă...
- E foarte adevărat că am o mulţime de lucruri de făcut. Sunt foarte, foarte activă şi ocupată. Adevărat, sunt şi genul de om care se culcă la trei dimineaţa şi se trezeşte înainte de nouă şi asta, pentru că încerc să mă bucur de cât mai mult dintr-o zi. Pe lângă muzică, despre care vorbim imediat, fac foarte mult sport, merg pe jos cât pot de mult. Mi-am descoperit de ceva timp o pasiune extraordinară pentru căţărare, urc stânci, chiar particip la competiţii. Mai fac şi schi. Mă simt foarte bine în pielea mea în ultimul timp, nu ştiu, poate că oglinda m-ar contrazice, dar mie mi se pare că întineresc (râde). Cât despre muzică... Sincer, nu mă opresc nicio clipă din muzică, iar de vreo doi ani încoace, chiar sunt extrem de activă, am minimum două, trei concerte pe săptămână. Că e trio-ul meu, că alcătuiesc tot felul de formule inedite, că e trupa Byron, cu care am colaborat destul de mult pentru albumul lor nou-nouţ, eu tot colind ţara de la un concert la altul. Şi nu numai România, mergem şi în afară, de fapt, sunt proaspăt întoarsă din Ungaria. Cu Luiza Zan Trio pregătesc un album care e aproape gata şi care cred că va fi o surpriză pentru toată lumea. De ce? Pentru că e prima dată când scot un material integral în limba română. Asta simt în acest moment. Îmi place să scriu în româneşte, iar muzica acestui album nu se pretează altei limbi. Oricum, pentru mine, muzica este limba preferată. Ce să-ţi mai zic?! La Festivalul de la Gărâna voi cânta cu Rick Condit, saxofonist, flautist, percuţionist din Statele Unite, un mentor pentru mine, aşa că aştept cu mare drag acest concert. Voi avea şi două spectacole în Germania, alături de Jimmy Cserkesz. Germania e o premieră pentru mine şi ard de nerăbdare să cântăm în cluburile exclusiviste de acolo... În concluzie, am treabă de nu-mi ajung orele unei zile. Eu cred că dacă eşti activ, dacă simţi că ai ceva de spus prin ceea ce creezi, dacă vrei să te faci auzit,
- Ţine şi de noroc meseria ta muzicală?
- Categoric, e vorba şi de noroc, dar mai e vorba şi de oamenii din jurul tău, atât cei de acasă, cât şi cei din viaţa ta artistică. Eu am fericirea să fiu înconjurată de oameni care mă iubesc şi mă sprijină enorm în tot ce fac, aşadar, şi acest aspect ţine mult de noroc. Iar eu mai cred într-un lucru foarte important din viaţa unui om, cu atât mai mult din viaţa unui artist: întâlnirile cu oameni deosebiţi. Vieţile noastre sunt un şir de întâlniri, iar unele pot să devină cu adevărat schimbătoare de destine. De curând, am avut şi eu o astfel de întâlnire. Ea se numeşte Radu Afrim. Cunoscutul regizor de teatru, cu care am colaborat timp de trei luni, cât am compus muzica pentru spectacolul "Năpasta". În schimb, el mi-a oferit şansa unică de a "gusta" din lumea actorilor, un univers absolut fabulos, fascinant, din care pur şi simplu te hrăneşti cu energie şi creativitate. A fost o perioadă extraordinară, care a culminat cu o nominalizare la Uniter. Apoi, lanţul întâlnirilor se extinde: prin Radu Afrim, am cunoscut o dansatoare, Andreea Gavriliu, cu care voi avea o colaborare, sper, foarte interesantă, dar amănunte la timpul potrivit...
Eva Luna, talismanul norocos
- Ultima dată când am vorbit, croşetai o pătură pentru fetiţa pe care o aşteptai să se nască. Eva Luna are acum doi ani şi jumătate. Cum te-a schimbat maternitatea? E altfel Luiza-mama?
- Nu m-a schimbat chiar atât de mult, pentru că eu eram pregătită să fiu mamă de când eram foarte mică. Să am un copil este ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Pe de altă parte, orice mamă poate spune că un copil te schimbă, în sensul că te maturizează. Oricât de artist ai fi, oricât de boem, un copil te aduce cu picioarele pe pământ, te temperează, te linişteşte. Şi te înţelepţeşte, zic eu. Pe de altă parte, Eva îmi este şi îmi va fi mereu un talisman norocos. Atât de multe lucruri frumoase se întâmplă în viaţa mea de când s-a născut, încât nici nu ştiu când au trecut anii aceştia. Da, sunt şi sacrificii pe care le faci când ai un prunc, dar sunt unele uzuale, nu de fond. Adică, eu nu mai pot sta
- Deşi ai un prieten, eşti, totuşi, o mamă singură. În plus, artist. Reuşiţi să trăiţi amândouă din muzică?
- Da, pentru că nu avem pretenţii foarte mari. Deocamdată. Nu suntem sărace, dar nici nu deţinem averi, avem exact ceea ce ne trebuie. Mă bucur foarte mult când lumea se uită la noi pe stradă şi spune "uite ce fericite sunt". Nu de mult, eram cu Eva şi cu prietenul meu pe stradă, în faţa unei biserici. Cineva ne-a oferit o portocală, pentru că arătam fericiţi împreună. M-a impresionat foarte mult şi m-a bucurat enorm că fericirea noastră transpare. Eu sunt de părere că e important şi pentru un artist care apare pe scenă să fie împăcat cu el. Oamenii vin mai cu drag la un concert optimist, pozitiv, decât la un spectacol depresiv. Nu sunt de acord deloc cu concepţia că artistul trebuie să trăiască numai drame, ca să fie creativ. Să se mai termine cu asta şi să văd şi eu oameni mai optimişti în jur, care să creeze, indiferent de stare.
"Lipsa culturii cocoşează oamenii"
- Extinzând ceea ce spui la România, ce stare simţi că are ţara în acest moment?
- Încă nu stau lucrurile echilibrat în balanţă la noi. Eu călătoresc enorm în ţară şi constat cu fiecare zi că Bucureştiul este o altă Românie. În primul rând şi cel mai dramatic este că, în ţară, nu ai acces la atâta cultură, iar asta se vede în atitudinea oamenilor. Interior, omul are nevoie de cultură, iar repercusiunile lipsei ei se văd chiar în aspectul fizic al oamenilor: de la un concert bun sau de la un muzeu interesant ieşi parcă mai drept de spate, mai dârz, iar în provincie, văd foarte multă lume adusă de spate, cocoşată. Nu mă uit la televizor, nu ştiu nimic despre politică, vorbesc numai despre ceea ce văd, ce simt. Iar privarea de cultură mi se pare cel mai grav lucru care li se întâmplă românilor în acest moment.
- Răspunde-mi te rog la o întrebare pe care o adresez, când şi când, interlocutorilor mei dragi: ce vezi pe fereastra casei tale acum?
- Un copac. Îmi place la mine acasă. Stau pe Calea Victoriei, dar la fiecare fereastră am câte un copac. În cel de la bucătărie vin doi porumbei. La cel din balcon, unde luăm masa, sunt mereu două ciocănitori, iar pe Eva o vizitează din timp în timp, la fereastră, o bufniţă, imaginea ei fiind acum tatuată pe braţul meu. Îmi place foarte mult casa mea. Sunt în inima oraşului, dar parcă aş fi într-un basm.
- Ce ai fi fără muzică, Luiza?
...
- Te rog să-mi răspunzi!
- Dar am făcut-o: am tăcut. Aş fi o pauză fără muzică.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
