Sindromul post-traumatic de stres

Denumirea sa de circulaţie internaţională este sindromul PTSD (post-traumatic stress disease) şi el vizează manifestările apărute în urma unei împrejurări dramatice: cata­clisme naturale, conflicte armate, bătăi, violuri, acci­dente, prezenţa unor boli grave, dispute în familie, despărţiri, decese, dar şi probleme finan­­ciare-şomaj, pensionare etc.

Cazuri unice sau repetate, con­se­cin­ţele pot să fie imediate sau să apară după un inter­val de timp, mai scurt ori mai lung. De notat că şi per­soa­nele-martor la aceste eveni­mente pot să su­fere de PTSD. Răspunsul organis­mu­lui la sta­rea de pre­siune este di­ferit, în funcţie de situaţie. În prin­cipiu, el îşi mobilizează re­sursele pentru a înfrunta peri­colul: LUPTĂ sau FUGI! Cu ce mijloace luptă orga­nismul? Respiraţii rapide, ritmul ini­mii înteţit, ridicarea ten­siu­nii arte­riale, încordarea musculară, tul­burări grave le­gate de somn. Une­le din reac­ţiile instinc­tive de apă­rare, de luptă, pot per­sista un timp şi după dis­pariţia trau­mei, dacă nu au fost luate mă­suri terapeutice co­res­pun­zătoare. Sindro­mul post-trau­matic de stres este o su­ferinţă ve­che, dar nedenumită ca entitate cli­nică decât de câte­va decenii. Ea este răspân­dită la apro­ximativ 10% din populaţia globului, mai frec­­ventă la fe­mei. Neluată în seamă şi greu de iden­tificat individual, rănile psihice adânci pe care le pro­duce se vin­decă greu, dacă nu sunt ­tra­tate.

Simptomele sindromului post-traumatic de stres

Simptomele acestei afecţiuni sunt multiple. Ele pot să fie de­clanşate la retrăirea traumei, la reîntâl­nirea cu peri­colele şi experienţele care le-au produs iniţial (de exemplu: o femeie bătută sistematic de soţ, un copil pedepsit permanent, anun­ţarea unui cata­clism natural în presă). Cei în cauză simt inima palpi­tând puternic, res­piraţiile sunt scurte, frecvente şi sim­ţite ca insu­fi­ciente. O su­medenie de gân­duri asociate cu experi­enţa prece­dentă, gânduri ce nu pot fi complet înde­părtate, asociate cu frică, tris­teţe, culpabilitate, mani­festări de suprairitare, tipice unui om ce se con­sideră continuu pe "marginea pră­pastiei", obosit şi som­nolent. Pro­ble­ma lipsei de somn şi a coşmarurilor este inevitabilă la aceşti bolnavi, care nu-şi mai pot trăi bucuriile la nivelul anterior incidentului, evitând lumea, întâlnirile cu persoanele apropiate. Depresia, în grade diferite, este, de aseme­nea, prezentă la aproa­pe toţi cei cu PTSD, pericolul de sinucidere fiind mai frecvent la alcoolici şi consu­matorii de dro­guri. În cazul copiilor, cercetări recente au descoperit prezenţa unor proble­me grave la nivel de memorie, lacune, amnezii de minute, ba chiar şi zile întregi. În general, bolnavii de PTSD au probleme de memorie şi con­cen­trare, pierd controlul contactului cu rea­litatea, intră într-o depre­ciere socială şi fami­lială şi, adesea, fac şi atacuri de panică şi claustro­fobie. Sca­nările ima­gistice per­for­mante (RMN, PET, SPECT) au evi­den­ţiat prezenţa unor modificări în creier, permi­ţând un diagnostic mai elaborat. Studii recente de psiho­neuropatologie au do­vedit relaţia existentă între un traumatism cranio-ce­rebral, fie chiar fără amploare, petrecut în trecut, şi apariţia în timp a simp­tomelor slab perceptibile de PTSD (emo­tivitate crescută, anxie­ta­te, com­portament ceva mai dezordonat şi gălăgios). Fenomenul a fost şi obiectul unei alte cercetări labo­rioase, spon­so­rizată de liga profesio­nistă a fot­balului ame­rican, pe o durată de 20 de ani, pri­vind starea de sănătate a ju­că­torilor ce s-au retras din activi­tatea spor­tivă. Sca­narea imagistică a creierului a evi­denţiat mul­tiple leziuni, iar clinic, multe simp­tome ale sin­dromului PTSD.

Tratamentul sindromului PTSD

Prima recomandare ce trebuie făcută unei per­soane aflate în astfel de suferinţă este să ceară un aju­tor competent fără reţi­nere, pen­tru a evita agravarea sau acutizarea unor afecţiuni, mai ales cardiovas­culare, şi dete­riorarea stării generale a organismului. Un tratament com­plex trebuie să înlăture incapa­citatea bolnavului de a-şi proiecta pozitiv viitorul, să-l ajute să fie mai puţin răscolit de griji, gânduri şi frământări, să fie mai liniştit. În cazurile de decădere familială şi socio­pro­fesională, tratamentele psiholo­gice sunt de neînlocuit. Ideal ar fi ca pentru un timp bol­navul să poată avea o viaţă mai puţin soli­citantă, mai ales psihic, cu elimi­narea sur­selor de stres, apelând la şedinţe de terapie variate, tehnici de respi­raţie, reflexoterapie, multă mişcare, întâlniri de terapie în grup cu foşti bolnavi vindecaţi. Accep­tarea hotărâtă a unei diete sănătoase şi echilibrate, cu multe vegetale, fructe şi legume, re­ducând al­coolul, cafeaua sau excesul de medica­mente. Esenţial, trata­mentul trebuie să asigure de­pă­şirea sentimentului de nea­jutorare şi vulnerabilitate, cele două caracte­ristici ale PTSD. Rezultate bune s-au obţinut prin mijloace de psihoterapie cog­nitiv-com­por­tamentală, pentru că ajută creierul să-şi redo­bân­dească ca­paci­tatea de a prelucra corect infor­maţiile, după perioada de stres. Este important ca bolnavii de PTSD să înţe­leagă că vindecarea nu poate veni în câteva zile, că procesul de vindecare trebuie parcurs treptat. Important este şi ca bolnavul să nu se izoleze de familie şi societate. Pe fond, remedierea PTSD este o acţiune ce ne­cesită timp, pentru reuşita măsurilor de a stopa stresul. De asemenea, este reco­man­dabil ca persoa­nele ce se află în jurul acestor bolnavi să fie, la rândul lor, rela­xate, surâzătoare, bine dispuse, să insufle optimism. Frica şi spaima pot fi atenuate prin progra­me de activitate fizică, care eliberează endor­fine, factorii bucuriilor, şi care înlătură şi dure­rile. Medi­caţia cu suplimente minerale şi vitamine, corect indi­vidualizată pentru fiecare bolnav PTSD, poate să ajute, dar excesele sunt foarte toxice. Me­dica­mentele din categoria anti-psi­hoticelor sunt scumpe, pot avea unele efecte secun­dare (diabet), nu pot să fie reco­man­date decât de me­dic. Cu toate aces­te inconve­niente, vindecarea, chiar totală, este posi­bilă, creierul are o foarte mare capa­citate de refacere, neuronii se rege­nerează, fapt dove­dit de ştiinţă şi de necrezut până în ultimul deceniu. Să nu uităm de celulele stem, pe care le avem fiecare în organism şi care formează baza dezvoltării unor tera­pii de excepţie, dedicate, printre altele, şi bolilor neu­ro­psihice.