"Noii ruşi" din Siberia

Sunt nişte fiinţe ciudate, orăşeni bogaţi şi instruiţi, care îşi abandonează avutul şi luxul, pentru a trăi o viaţă adevărată şi liniştită în pustiul Siberiei

Când am cunoscut-o pe Alina Giurcan nu ştiam prea multe despre "Noii ruşi" şi nici des­pre drama basarabenilor deportaţi când­va în Siberia. Venită de dincolo de Prut, de la Ungheni, Alina Giurcan a ajuns la Bucureşti în drumul ei spre zări noi şi lumi mai calde. A rămas împreună cu familia ei în Capitală, unde a descoperit, printre altele, fru­mu­se­ţea bisericii Sf. Ale­xie şi ajutorul unor oameni mi­nu­naţi, cu multă credinţă. În doar câţiva ani, Alina Giur­can şi-a făcut un rost al ei, dar, neo­biş­nuită cu ma­rele oraş, simte că mai are de aşteptat. Mai are pâ­nă să-şi gă­sească dru­mul ei adevărat şi nu se sfieşte să recu­noască asta, con­vinsă că, lu­ând exemplul "Noilor ruşi", cândva se va re­tra­ge într-un loc în­de­părtat şi împădurit; un loc unde să-şi regăsească li­niştea, dimpreună cu tre­sal­tul mistic al unor clipe petrecute împreună doar cu Dum­nezeu.
Li se mai spune "Noii ruşi" şi numărul lor creşte me­reu - atât cât să populeze astăzi 200 de sate şi că­tu­ne, risipite în sălbăticia aspră a Siberiei. Aparent, "Noii ruşi" sunt nişte fiinţe ciudate - orăşeni bogaţi şi instru­iţi (mulţi milionari şi oameni de afaceri), care, sătui de atâta bine, au decis să se refugieze cu întreaga familie la marginea lumii, fără a lua cu ei nimic care să le uşu­reze traiul sau munca zilnică. Au venit în grupuri mici sau pe rând, fiecare cu povestea lui de viaţă, cu îndem­nul şi căutările personale. Au venit, renunţând la averi colosale, la yachturi şi palate luxoase, pentru a trăi ca la început de lume, primitiv şi simplu - departe de le­nevia şi confortul marilor oraşe, dar mult mai aproape de rugăciune şi de credinţă, de poezia pădu­rilor tom­na­tece şi de tainica respiraţie a celor două mari ano­­tim­puri siberiene: iarna şi restul celor 5-6 săptă­mâni de vară.
Numărul celor care îl caută pe Dumnezeu în pusti­etatea pădurilor creşte mereu. Nimeni nu trişează când vine de bună voie în Siberia, şi nimeni nu vrea să pară ce nu este. În Siberia rezistă doar cei puternici şi decişi. Cu toţii refuză banii, avantajele energiei electrice şi chiar binefacerile medicamentelor, înlocuind totul cu rugăciunea, cu miracolul simplităţii şi al remediilor na­turiste. Organizează singuri mici spitale şi şcoli, or­ga­nizează concerte şi spectacole culturale, încât ai zice că, împreună, formează o sectă mile­naristă, speriată de multele scenarii catastrofice ale pro­fe­ţiilor nostra­da­mice. "Noii ruşi" sunt însă ortodocşi curaţi. Au preoţi, au bise­rici, au icoane la care se roagă. De alt­fel, fiecare nouă aşezare nu începe alt­cumva decât cu o cameră de bârne în­chinată lui Dumnezeu şi, alături, un bor­dei săpat direct în pământ. Bordei de fost miliardar, cu ve­dere direct la cele mai superbe şi exclusiviste privelişti - pădurea de mesteceni primăvara, într-o poieniţă invadată de linişte şi împăcare, stârnind la orele de tai­nă ale înserării puzderie de nuanţe florale pe un câmp verde şi proaspăt smălţuit.

Cele 10 puteri din Altai sau miraculosul leac al naturii

Dacă o cunoşti mai bine şi ai răbdare să treci peste toa­te greutăţile începutului, Siberia (spaima depor­taţilor şi a celor osân­diţi politic) e o mamă bu­nă şi protectoare. Ali­na Giurcan a des­co­perit-o din micile re­por­taje apărute în presa rusă, pe când, foarte bol­navă, traversa un mo­ment extrem de greu şi medicii nu-i dădeau prea mari şanse de via­ţă. A descoperit-o apoi din povestirea unchilor ei, Gheorghe şi Vla­di­mir Cucu - basarabeni exi­laţi cândva dincolo de cercul polar, care ve­neau pen­tru câteva zile la Ungheni (dincolo de Prut) şi, imediat, mângâiaţi de dorul de părinţi şi de nea­muri, căutau să se întoarcă la ru­găciunea şi liniştea singurătăţii lor siberiene. Plecau grăbit şi cu lacrimi în ochi, nu înainte de a lăsa în dar un borcănel de mare preţ, ce conţinea mira­cu­­losul leac al ţinu­tu­rilor arctice "Deseati­sil Altaiskii" (Cele 10 pu­teri din Altai) - o po­madă spe­cială făcută din zece com­ponente na­tu­rale puse lao­laltă, dimpreună cu grăsime de bursuc, coarne de ren, ulei de nucă, armu­rariu, po­len, miere de pă­dure şi spirt de chih­limbar.
Degeaba a încercat Ali­na Giurcan să-i des­coase şi să afle de ce un­chii ei îşi con­tinuau exilul, refuzând să se întoarcă în Basarabia. Cei doi bătrâni se purtau ca nişte călugări sub legământ. Ascunzându-se sfios în spatele unui zid moale de tăcere, cei doi fraţi se mul­ţumeau doar să ofteze, convinşi că nu oricui îi este dat să înţeleagă for­ţa spirituală a pustiei siberiene, îndâr­jirea ei creştină, cres­cută de-a dreptul din jertfa marti­rilor de la mânăs­tirile Nilov, Stolobny, Dalmatov sau Oranki, unde în­tr-o singură zi au fost ucişi 11.000 de preoţi şi călugări fără nicio vină. Pare greu de crezut, dar în Siberia mai trăiesc destui deportaţi moldoveni - oameni cărora li s-a luat cu de-a sila ţara în care s-aunăscut, iar echipe de bezbojniki (atei bolşevici) au de­săvârşit jaful, fu­rându-le din casă tot ce ţinea de cre­dinţă: candele, cruci sau icoane prăznicare. Au smuls cu ură chipul lui Hris­tos şi l-au călcat în picioare, lă­sân­du-i pe bătrânii basa­rabeni să se închine doar la şter­garul şi cuiul rămas în perete.
Nimeni nu ştie de ce deportaţii moldoveni continuă să stea şi acum risipiţi în pustietăţile ruseşti, în sate compacte, cu preot şi biserică ridicată din banii lor, acceptând mioritic o pedeapsă de care nu s-au făcut vinovaţi niciodată. Stau ca nişte călugări în ascultare, alături de foşti milionari ruşi. Stau şi se închină pe mai departe la cuiul din perete, convinşi că misiunea lor este să-şi ducă jerfa până la capăt, spre paza şi întărirea celor de acelaşi neam - care întorşi în Moldova, care pribegiţi prin ţări străine.

Cu picioarele goale, prin zăpada abia aşternută

Fără să ştie prea multe despre "Noii ruşi" şi despre preţul cerut de asprimea singurătăţii siberiene, doamna Alina Giurcan speră să găsească până la urmă un loc al ei - un loc fără păcate şi sminteli; un loc imaginar şi ipo­tetic, pentru care se pregăteşte mereu, împreună cu copiii ei, cinstind fiecare anotimp cu rucsacul în spi­nare sau în lungi alergări cu picioarele desculţe - prin iarbă, zăpadă sau frunze uscate, ca un ritual de bucurie în­chinat simplităţii, aerului curat şi vieţii sănătoase.
Până să-şi găsească pe deplin locul şi liniştea, Alina Giurcan caută să-şi educe copiii cât mai sănătos. Caută să se ţină la distanţă de agitaţia Bucureştiului şi să se apropie de Hristos, alungând orice tulburare sau motiv de ceartă din casă. Încearcă să trăiască frumos şi intens micile bucurii ale zilei, împreună cu cei doi copii, pentru care a renunţat definitiv la televizor şi la tot ceeace ar fi putut să tulbure o masă tihnită sau duioşia unei mângâieri de seară. Nu are prieteni mulţi şi nici nu face vizite de complezenţă niciodată. Decât să ia­să în nebunia zgo­mo­toasă a Bucureş­tiu­lui, preferă să ră­mână în casă cu co­piii, să dis­cute cu ei şi să-i înveţe curajul de a fi simpli şi direcţi; curajul de a-şi des­chi­de inima şi de a-şi ex­prima deschis, fără nicio altă teamă, sen­ti­mentele. Sunt lu­cruri cu care nu te naşti. Sunt lucruri pe care mai întâi trebuie să ţi le arate cineva. Rolul tău, ca părinte, este să fii sincer şi să nu te abaţi de la adevăr. Nu e ni­mic complicat. Dacă vrei, poţi. Nu trebuie nea­pă­rat să te călugăreşti sau să trăieşti în bor­deiele întu­ne­cate ale Siberiei, ca să prinzi cât de cât gus­tul sim­pli­tăţii. Cre­dinţa, ca şi liniştea, se învaţă. În­veţi un pa­raclis sau un vers de psalm, aşa cum înveţi să auzi tă­ce­rea sau foş­netul fiecărei întâmplări frumoase din viaţa ta.

Nu drumul duce undeva, ci efortul de a-l parcurge

Ce este simplu se obţine şi foarte greu. Unii, foşti mag­­naţi şi oameni de afaceri, îşi vând pentru asta ave­rile şi merg să trăiască la capătul lumii, în sălbăticia Si­be­riei. Alţii aşteaptă semn şi încuviinţare, încercând să-şi aducă acasă mica chi­lie a călugăriei albe - că­lu­găria cea mai grea, trăită di­rect între oameni, în zgo­mot, răutăţi şi ispite de tot felul. Când Alina Giurcan şi-a întrebat unchii ei sibe­ri­eni de ce continuă să ră­mâ­nă acolo, cei doi fraţi s-au uitat unul la altul şi, par­că pu­nându-se de acord, cel mai vârstnic, Gheorghe, a zis: "La ce să ne întoar­cem? Noi am găsit ceea ce voi că­utaţi încă, fără să ştiţi ce anume vreţi să aflaţi".
Fără să-şi propună ceva anume, Alina Giurcan aş­teaptă şi speră, luând amin­te atunci când aude de câte un englez sau italian, care, ase­menea lui Rafael Noica, s-a refugiat să trăiască feri­cit în singurătatea Mara­mu­re­şului sau a munţilor Apu­seni. Ştie şi ea că în Ro­mâ­nia sunt destule locuri de refugiu. Ştie că dacă vrei, găseşti ce cauţi. Nu trebuie să mergi tocmai în Siberia. Uneori, răsplata căutării se întâmplă să fie chiar lângă tine, la doi paşi.
Alina Giurcan îşi ur­mea­ză drumul ei duminical la singura biserică din Bucu­reşti a Sfântului Ale­xie, pe care îl iubeşte ne­spus; nu ui­tă în nicio zi să-şi împli­neas­că pravila de ru­găciune şi, atunci când poa­te, des­chide larg feres­trele de la odaia su­fle­tului, pen­tru a primeni în­căperea şi a fa­ce curat în gân­duri, în tră­iri, în senti­men­te. Ea, care a suferit cu toa­tă fa­mi­lia din cauza bol­şe­vicilor şi a fost botezată în casă pe fu­riş, nu-şi pierde ni­cio­dată speranţa şi tot aşa îşi edu­că cei doi copii în nu­me­le ma­re­lui adevăr filocalic al cre­din­ţei - adevărul care spu­ne că, pentru un creştin, nu răs­pun­sul contează, ci în­tre­barea; nu drumul duce un­deva, ci efortul de a-l parcur­ge.

Acasă la cel mai sărac milionar rus, în pustnicia lui siberiană

German Sterligov a trăit un timp printre vile somp­tuoase, yachturi şi avioane private, dar a renunţat în urmă cu patru ani şi a ales să se mute cu familia şi să tră­iască în mijlocul sălbăticiei. "Majoritatea prie­te­nilor mei au crezut că mi-am pierdut minţile", îşi amin­teşte el. "Viaţa însă dovedeşte că am făcut alegerea corectă. Criza economică este departe de mine. Spre deosebire de alţii, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni, decât de Dumnezeu. De cele sfinte".
Cândva, la Moscova, puţini oameni se puteau com­para cu German Sterligov. La doar 24 de ani, a pus ba­zele propriei companii şi, în scurt timp, profitând de vidul de legislaţie din acea vreme, a reuşit să cons­tru­iască un imperiu financiar, cu birouri în Londra şi New York, devenind primul milionar rus după Revoluţia din 1917. În perioada lui de prosperitate, German Sterligov oferea locuri de muncă pentru 2.500 de persoane şi se visa mare politician. Chiar începuse o campanie pentru a obţine funcţia de guvernator al Siberiei, fiind apoi can­didat pentru primăria Moscovei şi, în final, pentru pre­şedinţia Rusiei. Apoi, într-o zi, dezamăgit de poli­ti­că şi sătul de viaţa trăită în cel mai luxos cartier din Mos­cova, Sterligov şi soţia lui au decis să-şi vândă pro­prietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertăţii din New York, birourile de pe Wall Street şi din Lon­dra, casa din Elveţia, cas­te­lul din Franţa şi apar­ta­mentul din Piaţa Roşie din Mos­cova pentru a se mu­ta la ţară, tocmai în Si­beria. "Mi-am dorit din tot sufletul să schimb viaţa oamenilor din Rusia în bi­ne", constată el cu amă­ră­ciu­ne. "Mi-am dorit să aduc o nouă viziune acestei ţări, pentru a crea o viaţă mai bună. Dar nu am reuşit şi am ajuns să îmi dau sea­ma că, şi dacă nu voi putea fi alături de ţara mea în acest mod, familia mea în­că mai are nevoie de mine... A fost greu pentru soţia mea, care nu era obiş­nuită cu viaţa la ţară, cu munca fizică. Acum este re­cunos­cătoare,deoarece copiii noş­tri duc o viaţă nor­mală, o viaţă simplă şi curată. Aici, familia mea este în sfârşit fericită".
Naţionalist convins, a de­venit profund religios în urmă cu 10 ani, dar nu vrea să vorbească despre acest lucru, descriindu-l ca fiind ceva "prea personal". Ceea ce pare să-l intereseze acum este numai şi numai viaţa lui la ţară. "Nu mi-a mai rămas nici un ban - tot ceea ce am sunt banii din buzunar. Şi mai am nişte gâşte, câteva vite, un ber­bec şi, mai nou, nişte curcani. Avem tot ceea ce este nevoie să trăim fără a depinde de ni­meni. Nu mai trebuie să cumpăr decât zahăr, sare, ceai şi oca­zio­nal pâine, atunci când sun­tem suficient de leneşi pen­tru a nu ne măcina propria făină".
Fără prea multe mofturi, soţia, Alyona, a schimbat bi­juteriile scumpe şi hai­nele de firmă cu fuste lungi şi basma, precum ţărăncile din romanele lui Tolstoi. Soţii Sterligov şi cei patru co­pii au ales ca reşedinţă o casă umilă, fără electricitate, aflată la 15 kilometri depărtare de orice altă locuinţă. Ast­fel, Alyona a născut cel de-al cincilea copil al fa­miliei în Siberia, fiind asistată la naş­tere doar de soţul ei - fără medici, fără medi­ca­men­te, fără aparatură so­fis­ticată. Departe de mizeria aglo­me­raţiei urbane, şi-a găsit în sfârşit un punct de echilibru, o fericire greu de cu­prins în cuvinte: "Nici într-un milion de ani nu mi-aş dori să redevin om de afaceri şi să fiu înconjurat de acele lucruri care îţi otrăvesc sufletul: case în Ru­blyov­ka, yachturi şi maşini Bentley. Sunt fericit cu pa­cea pe care am găsit-o la ţară, alături de soţia, copiii şi oile mele". Nimic nu se compară cu ceea ce a fost în viaţa lui, cu anii când trăia mereu cu frica de a nu fi ră­pit, ceea ce îl obliga mereu să fie atent şi pre­gătit să-şi schimbe domiciliul, însoţit fiind uneori şi de 60 de bo­digarzi, angajaţi să-l păzească dimpre­ună cu mem­­brii familiei. "Eram ca păsările într-o cuşcă aurie", îşi aminteşte fostul miliardar rus. "Eram foarte bogaţi, dar trăiam în sclavie şi în frică... Nu întâmplător ne schimbam mereu domiciliul. În doi ani, ne-am mutat de 23 de ori... Acum sunt liber. Am scăpat".
Familia este foarte credincioasă, respectând toate obi­ceiurile religiei ortodoxe. Se roagă şi păstrează cu sfinţenie sărbătorile. Credinţa şi simplitatea vieţii îi oferă acum bucurii intense şi de neînchipuit în urmă cu câţiva ani. "Ce sunt acum?", se întreabă uşor naiv fos­­tul magnat rus. Şi tot el răspunde: "Sunt doar un ţăran oarecare. Un crescător de animale. Nu cred că Putin se mai teme acum de mine...Viaţa mea nu a fost ni­ciodată mai bună. Uneori parcă nici nu-mi vine să cred că am o viaţă atât de împlinită şi plină de bucurii creştine. Bucu­ria de a mă ruga. Bucuria de a vedea puii de găi­nă care tocmai au ieşit de sub cloşcă... Am reuşit să găsim fericirea ca familie - şi încă nu pot să cred că am reuşit să scăpăm de Moscova, cu toată at­mosfera ei de lă­co­mie, de invidie şi ostilitate. Cu greu pot descrie sta­rea sufletească în care ne aflăm, exact cum nu poţi descrie gustul unei îngheţate cu ciocolată şi fructe de pădure. Trebuie să o guşti mai întâi, pentru a şti asta".