Când am cunoscut-o pe Alina Giurcan nu știam prea multe despre "Noii ruși" și nici despre drama basarabenilor deportați cândva în Siberia. Venită de dincolo de Prut, de la Ungheni, Alina Giurcan a ajuns la București în drumul ei spre zări noi și lumi mai calde. A rămas împreună cu familia ei în Capitală, unde a descoperit, printre altele, frumusețea bisericii Sf. Alexie și ajutorul unor oameni minunați, cu multă credință. În doar câțiva ani, Alina Giurcan și-a făcut un rost al ei, dar, neobișnuită cu marele oraș, simte că mai are de așteptat. Mai are până să-și găsească drumul ei adevărat și nu se sfiește să recunoască asta, convinsă că, luând exemplul "Noilor ruși", cândva se va retrage într-un loc îndepărtat și împădurit; un loc unde să-și regăsească liniștea, dimpreună cu tresaltul mistic al unor clipe petrecute împreună doar cu Dumnezeu.
Li se mai spune "Noii ruși" și numărul lor crește mereu - atât cât să populeze astăzi 200 de sate și cătune, risipite în sălbăticia aspră a Siberiei. Aparent, "Noii ruși" sunt niște ființe ciudate - orășeni bogați și instruiți (mulți milionari și oameni de afaceri), care, sătui de atâta bine, au decis să se refugieze cu întreaga familie la marginea lumii, fără a lua cu ei nimic care să le ușureze traiul sau munca zilnică. Au venit în grupuri mici sau pe rând, fiecare cu povestea lui de viață, cu îndemnul și căutările personale. Au venit, renunțând la averi colosale, la yachturi și palate luxoase, pentru a trăi ca la început de lume, primitiv și simplu - departe de lenevia și confortul marilor orașe, dar mult mai aproape de rugăciune și de credință, de poezia pădurilor tomnatece și de tainica respirație a celor două mari anotimpuri siberiene: iarna și restul celor 5-6 săptămâni de vară.
Numărul celor care îl caută pe Dumnezeu în pustietatea pădurilor crește mereu. Nimeni nu trișează când vine de bună voie în Siberia, și nimeni nu vrea să pară ce nu este. În Siberia rezistă doar cei puternici și deciși. Cu toții refuză banii, avantajele energiei electrice și chiar binefacerile medicamentelor, înlocuind totul cu rugăciunea, cu miracolul simplității și al remediilor naturiste. Organizează singuri mici spitale și școli, organizează concerte și spectacole culturale, încât ai zice că, împreună, formează o sectă milenaristă, speriată de multele scenarii catastrofice ale profețiilor nostradamice. "Noii ruși" sunt însă ortodocși curați. Au preoți, au biserici, au icoane la care se roagă. De altfel, fiecare nouă așezare nu începe altcumva decât cu o cameră de bârne închinată lui Dumnezeu și, alături, un bordei săpat direct în pământ. Bordei de fost miliardar, cu vedere direct la cele mai superbe și exclusiviste priveliști - pădurea de mesteceni primăvara, într-o poieniță invadată de liniște și împăcare, stârnind la orele de taină ale înserării puzderie de nuanțe florale pe un câmp verde și proaspăt smălțuit.
Cele 10 puteri din Altai sau miraculosul leac al naturii
Dacă o cunoști mai bine și ai răbdare să treci peste toate greutățile începutului, Siberia (spaima deportaților și a celor osândiți politic) e o mamă bună și protectoare. Alina Giurcan a descoperit-o din micile reportaje apărute în presa rusă, pe când, foarte bolnavă, traversa un moment extrem de greu și medicii nu-i dădeau prea mari șanse de viață. A descoperit-o apoi din povestirea unchilor ei, Gheorghe și Vladimir Cucu - basarabeni exilați cândva dincolo de cercul polar, care veneau pentru câteva zile la Ungheni (dincolo de Prut) și, imediat, mângâiați de dorul de părinți și de neamuri, căutau să se întoarcă la rugăciunea și liniștea singurătății lor siberiene. Plecau grăbit și cu lacrimi în ochi, nu înainte de a lăsa în dar un borcănel de mare preț, ce conținea miraculosul leac al ținuturilor arctice "Deseatisil Altaiskii" (Cele 10 puteri din Altai) - o pomadă specială făcută din zece componente naturale puse laolaltă, dimpreună cu grăsime de bursuc, coarne de ren, ulei de nucă, armurariu, polen, miere de pădure și spirt de chihlimbar.
Degeaba a încercat Alina Giurcan să-i descoase și să afle de ce unchii ei își continuau exilul, refuzând să se întoarcă în Basarabia. Cei doi bătrâni se purtau ca niște călugări sub legământ. Ascunzându-se sfios în spatele unui zid moale de tăcere, cei doi frați se mulțumeau doar să ofteze, convinși că nu oricui îi este dat să înțeleagă forța spirituală a pustiei siberiene, îndârjirea ei creștină, crescută de-a dreptul din jertfa martirilor de la mânăstirile Nilov, Stolobny, Dalmatov sau Oranki, unde într-o singură zi au fost uciși 11.000 de preoți și călugări fără nicio vină. Pare greu de crezut, dar în Siberia mai trăiesc destui deportați moldoveni - oameni cărora li s-a luat cu de-a sila țara în care s-au născut, iar echipe de bezbojniki (atei bolșevici) au desăvârșit jaful, furându-le din casă tot ce ținea de credință: candele, cruci sau icoane prăznicare. Au smuls cu ură chipul lui Hristos și l-au călcat în picioare, lăsându-i pe bătrânii basarabeni să se închine doar la ștergarul și cuiul rămas în perete.
Nimeni nu știe de ce deportații moldoveni continuă să stea și acum risipiți în pustietățile rusești, în sate compacte, cu preot și biserică ridicată din banii lor, acceptând mioritic o pedeapsă de care nu s-au făcut vinovați niciodată. Stau ca niște călugări în ascultare, alături de foști milionari ruși. Stau și se închină pe mai departe la cuiul din perete, convinși că misiunea lor este să-și ducă jerfa până la capăt, spre paza și întărirea celor de același neam - care întorși în Moldova, care pribegiți prin țări străine.
Cu picioarele goale, prin zăpada abia așternută
Fără să știe prea multe despre "Noii ruși" și despre prețul cerut de asprimea singurătății siberiene, doamna Alina Giurcan speră să găsească până la urmă un loc al ei - un loc fără păcate și sminteli; un loc imaginar și ipotetic, pentru care se pregătește mereu, împreună cu copiii ei, cinstind fiecare anotimp cu rucsacul în spinare sau în lungi alergări cu picioarele desculțe - prin iarbă, zăpadă sau frunze uscate, ca un ritual de bucurie închinat simplității, aerului curat și vieții sănătoase.
Până să-și găsească pe deplin locul și liniștea, Alina Giurcan caută să-și educe copiii cât mai sănătos. Caută să se țină la distanță de agitația Bucureștiului și să se apropie de Hristos, alungând orice tulburare sau motiv de ceartă din casă. Încearcă să trăiască frumos și intens micile bucurii ale zilei, împreună cu cei doi copii, pentru care a renunțat definitiv la televizor și la tot ceea ce ar fi putut să tulbure o masă tihnită sau duioșia unei mângâieri de seară. Nu are prieteni mulți și nici nu face vizite de complezență niciodată. Decât să iasă în nebunia zgomotoasă a Bucureștiului, preferă să rămână în casă cu copiii, să discute cu ei și să-i învețe curajul de a fi simpli și direcți; curajul de a-și deschide inima și de a-și exprima deschis, fără nicio altă teamă, sentimentele. Sunt lucruri cu care nu te naști. Sunt lucruri pe care mai întâi trebuie să ți le arate cineva. Rolul tău, ca părinte, este să fii sincer și să nu te abați de la adevăr. Nu e nimic complicat. Dacă vrei, poți. Nu trebuie neapărat să te călugărești sau să trăiești în bordeiele întunecate ale Siberiei, ca să prinzi cât de cât gustul simplității. Credința, ca și liniștea, se învață. Înveți un paraclis sau un vers de psalm, așa cum înveți să auzi tăcerea sau foșnetul fiecărei întâmplări frumoase din viața ta.
Nu drumul duce undeva, ci efortul de a-l parcurge
Ce este simplu se obține și foarte greu. Unii, foști magnați și oameni de afaceri, își vând pentru asta averile și merg să trăiască la capătul lumii, în sălbăticia Siberiei. Alții așteaptă semn și încuviințare, încercând să-și aducă acasă mica chilie a călugăriei albe - călugăria cea mai grea, trăită direct între oameni, în zgomot, răutăți și ispite de tot felul. Când Alina Giurcan și-a întrebat unchii ei siberieni de ce continuă să rămână acolo, cei doi frați s-au uitat unul la altul și, parcă punându-se de acord, cel mai vârstnic, Gheorghe, a zis: "La ce să ne întoarcem? Noi am găsit ceea ce voi căutați încă, fără să știți ce anume vreți să aflați".
Fără să-și propună ceva anume, Alina Giurcan așteaptă și speră, luând aminte atunci când aude de câte un englez sau italian, care, asemenea lui Rafael Noica, s-a refugiat să trăiască fericit în singurătatea Maramureșului sau a munților Apuseni. Știe și ea că în România sunt destule locuri de refugiu. Știe că dacă vrei, găsești ce cauți. Nu trebuie să mergi tocmai în Siberia. Uneori, răsplata căutării se întâmplă să fie chiar lângă tine, la doi pași.
Alina Giurcan își urmează drumul ei duminical la singura biserică din București a Sfântului Alexie, pe care îl iubește nespus; nu uită în nicio zi să-și împlinească pravila de rugăciune și, atunci când poate, deschide larg ferestrele de la odaia sufletului, pentru a primeni încăperea și a face curat în gânduri, în trăiri, în sentimente. Ea, care a suferit cu toată familia din cauza bolșevicilor și a fost botezată în casă pe furiș, nu-și pierde niciodată speranța și tot așa își educă cei doi copii în numele marelui adevăr filocalic al credinței - adevărul care spune că, pentru un creștin, nu răspunsul contează, ci întrebarea; nu drumul duce undeva, ci efortul de a-l parcurge.
Acasă la cel mai sărac milionar rus, în pustnicia lui siberiană
German Sterligov a trăit un timp printre vile somptuoase, yachturi și avioane private, dar a renunțat în urmă cu patru ani și a ales să se mute cu familia și să trăiască în mijlocul sălbăticiei. "Majoritatea prietenilor mei au crezut că mi-am pierdut mințile", își amintește el. "Viața însă dovedește că am făcut alegerea corectă. Criza economică este departe de mine. Spre deosebire de alții, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni, decât de Dumnezeu. De cele sfinte".
Cândva, la Moscova, puțini oameni se puteau compara cu German Sterligov. La doar 24 de ani, a pus bazele propriei companii și, în scurt timp, profitând de vidul de legislație din acea vreme, a reușit să construiască un imperiu financiar, cu birouri în Londra și New York, devenind primul milionar rus după Revoluția din 1917. În perioada lui de prosperitate, German Sterligov oferea locuri de muncă pentru 2.500 de persoane și se visa mare politician. Chiar începuse o campanie pentru a obține funcția de guvernator al Siberiei, fiind apoi candidat pentru primăria Moscovei și, în final, pentru președinția Rusiei. Apoi, într-o zi, dezamăgit de politică și sătul de viața trăită în cel mai luxos cartier din Moscova, Sterligov și soția lui au decis să-și vândă proprietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertății din New York, birourile de pe Wall Street și din Londra, casa din Elveția, castelul din Franța și apartamentul din Piața Roșie din Moscova pentru a se muta la țară, tocmai în Siberia. "Mi-am dorit din tot sufletul să schimb viața oamenilor din Rusia în bine", constată el cu amărăciune. "Mi-am dorit să aduc o nouă viziune acestei țări, pentru a crea o viață mai bună. Dar nu am reușit și am ajuns să îmi dau seama că, și dacă nu voi putea fi alături de țara mea în acest mod, familia mea încă mai are nevoie de mine... A fost greu pentru soția mea, care nu era obișnuită cu viața la țară, cu munca fizică. Acum este recunoscătoare, deoarece copiii noștri duc o viață normală, o viață simplă și curată. Aici, familia mea este în sfârșit fericită".
Naționalist convins, a devenit profund religios în urmă cu 10 ani, dar nu vrea să vorbească despre acest lucru, descriindu-l ca fiind ceva "prea personal". Ceea ce pare să-l intereseze acum este numai și numai viața lui la țară. "Nu mi-a mai rămas nici un ban - tot ceea ce am sunt banii din buzunar. Și mai am niște gâște, câteva vite, un berbec și, mai nou, niște curcani. Avem tot ceea ce este nevoie să trăim fără a depinde de nimeni. Nu mai trebuie să cumpăr decât zahăr, sare, ceai și ocazional pâine, atunci când suntem suficient de leneși pentru a nu ne măcina propria făină".
Fără prea multe mofturi, soția, Alyona, a schimbat bijuteriile scumpe și hainele de firmă cu fuste lungi și basma, precum țărăncile din romanele lui Tolstoi. Soții Sterligov și cei patru copii au ales ca reședință o casă umilă, fără electricitate, aflată la 15 kilometri depărtare de orice altă locuință. Astfel, Alyona a născut cel de-al cincilea copil al familiei în Siberia, fiind asistată la naștere doar de soțul ei - fără medici, fără medicamente, fără aparatură sofisticată. Departe de mizeria aglomerației urbane, și-a găsit în sfârșit un punct de echilibru, o fericire greu de cuprins în cuvinte: "Nici într-un milion de ani nu mi-aș dori să redevin om de afaceri și să fiu înconjurat de acele lucruri care îți otrăvesc sufletul: case în Rublyovka, yachturi și mașini Bentley. Sunt fericit cu pacea pe care am găsit-o la țară, alături de soția, copiii și oile mele". Nimic nu se compară cu ceea ce a fost în viața lui, cu anii când trăia mereu cu frica de a nu fi răpit, ceea ce îl obliga mereu să fie atent și pregătit să-și schimbe domiciliul, însoțit fiind uneori și de 60 de bodigarzi, angajați să-l păzească dimpreună cu membrii familiei. "Eram ca păsările într-o cușcă aurie", își amintește fostul miliardar rus. "Eram foarte bogați, dar trăiam în sclavie și în frică... Nu întâmplător ne schimbam mereu domiciliul. În doi ani, ne-am mutat de 23 de ori... Acum sunt liber. Am scăpat".
Familia este foarte credincioasă, respectând toate obiceiurile religiei ortodoxe. Se roagă și păstrează cu sfințenie sărbătorile. Credința și simplitatea vieții îi oferă acum bucurii intense și de neînchipuit în urmă cu câțiva ani. "Ce sunt acum?", se întreabă ușor naiv fostul magnat rus. Și tot el răspunde: "Sunt doar un țăran oarecare. Un crescător de animale. Nu cred că Putin se mai teme acum de mine... Viața mea nu a fost niciodată mai bună. Uneori parcă nici nu-mi vine să cred că am o viață atât de împlinită și plină de bucurii creștine. Bucuria de a mă ruga. Bucuria de a vedea puii de găină care tocmai au ieșit de sub cloșcă... Am reușit să găsim fericirea ca familie - și încă nu pot să cred că am reușit să scăpăm de Moscova, cu toată atmosfera ei de lăcomie, de invidie și ostilitate. Cu greu pot descrie starea sufletească în care ne aflăm, exact cum nu poți descrie gustul unei înghețate cu ciocolată și fructe de pădure. Trebuie să o guști mai întâi, pentru a ști asta".