"Noii ruși" din Siberia

Sorin Preda
Sunt niște ființe ciudate, orășeni bogați și instruiți, care își abandonează avutul și luxul, pentru a trăi o viață adevărată și liniștită în pustiul Siberiei

Când am cunoscut-o pe Alina Giurcan nu știam prea multe despre "Noii ruși" și nici des­pre drama basarabenilor deportați când­va în Siberia. Venită de dincolo de Prut, de la Ungheni, Alina Giurcan a ajuns la București în drumul ei spre zări noi și lumi mai calde. A rămas împreună cu familia ei în Capitală, unde a descoperit, printre altele, fru­mu­se­țea bisericii Sf. Ale­xie și ajutorul unor oameni mi­nu­nați, cu multă credință. În doar câțiva ani, Alina Giur­can și-a făcut un rost al ei, dar, neo­biș­nuită cu ma­rele oraș, simte că mai are de așteptat. Mai are pâ­nă să-și gă­sească dru­mul ei adevărat și nu se sfiește să recu­noască asta, con­vinsă că, lu­ând exemplul "Noilor ruși", cândva se va re­tra­ge într-un loc în­de­părtat și împădurit; un loc unde să-și regăsească li­niștea, dimpreună cu tre­sal­tul mistic al unor clipe petrecute împreună doar cu Dum­nezeu.
Li se mai spune "Noii ruși" și numărul lor crește me­reu - atât cât să populeze astăzi 200 de sate și că­tu­ne, risipite în sălbăticia aspră a Siberiei. Aparent, "Noii ruși" sunt niște ființe ciudate - orășeni bogați și instru­iți (mulți milionari și oameni de afaceri), care, sătui de atâta bine, au decis să se refugieze cu întreaga familie la marginea lumii, fără a lua cu ei nimic care să le ușu­reze traiul sau munca zilnică. Au venit în grupuri mici sau pe rând, fiecare cu povestea lui de viață, cu îndem­nul și căutările personale. Au venit, renunțând la averi colosale, la yachturi și palate luxoase, pentru a trăi ca la început de lume, primitiv și simplu - departe de le­nevia și confortul marilor orașe, dar mult mai aproape de rugăciune și de credință, de poezia pădu­rilor tom­na­tece și de tainica respirație a celor două mari ano­­tim­puri siberiene: iarna și restul celor 5-6 săptă­mâni de vară.
Numărul celor care îl caută pe Dumnezeu în pusti­etatea pădurilor crește mereu. Nimeni nu trișează când vine de bună voie în Siberia, și nimeni nu vrea să pară ce nu este. În Siberia rezistă doar cei puternici și deciși. Cu toții refuză banii, avantajele energiei electrice și chiar binefacerile medicamentelor, înlocuind totul cu rugăciunea, cu miracolul simplității și al remediilor na­turiste. Organizează singuri mici spitale și școli, or­ga­nizează concerte și spectacole culturale, încât ai zice că, împreună, formează o sectă mile­naristă, speriată de multele scenarii catastrofice ale pro­fe­țiilor nostra­da­mice. "Noii ruși" sunt însă ortodocși curați. Au preoți, au bise­rici, au icoane la care se roagă. De alt­fel, fiecare nouă așezare nu începe alt­cumva decât cu o cameră de bârne în­chinată lui Dumnezeu și, alături, un bor­dei săpat direct în pământ. Bordei de fost miliardar, cu ve­dere direct la cele mai superbe și exclusiviste priveliști - pădurea de mesteceni primăvara, într-o poieniță invadată de liniște și împăcare, stârnind la orele de tai­nă ale înserării puzderie de nuanțe florale pe un câmp verde și proaspăt smălțuit.

Cele 10 puteri din Altai sau miraculosul leac al naturii

Dacă o cunoști mai bine și ai răbdare să treci peste toa­te greutățile începutului, Siberia (spaima depor­taților și a celor osân­diți politic) e o mamă bu­nă și protectoare. Ali­na Giurcan a des­co­perit-o din micile re­por­taje apărute în presa rusă, pe când, foarte bol­navă, traversa un mo­ment extrem de greu și medicii nu-i dădeau prea mari șanse de via­ță. A descoperit-o apoi din povestirea unchilor ei, Gheorghe și Vla­di­mir Cucu - basarabeni exi­lați cândva dincolo de cercul polar, care ve­neau pen­tru câteva zile la Ungheni (dincolo de Prut) și, imediat, mângâiați de dorul de părinți și de nea­muri, căutau să se întoarcă la ru­găciunea și liniștea singurătății lor siberiene. Plecau grăbit și cu lacrimi în ochi, nu înainte de a lăsa în dar un borcănel de mare preț, ce conținea mira­cu­­losul leac al ținu­tu­rilor arctice "Deseati­sil Altaiskii" (Cele 10 pu­teri din Altai) - o po­madă spe­cială făcută din zece com­ponente na­tu­rale puse lao­laltă, dimpreună cu grăsime de bursuc, coarne de ren, ulei de nucă, armu­rariu, po­len, miere de pă­dure și spirt de chih­limbar.
Degeaba a încercat Ali­na Giurcan să-i des­coase și să afle de ce un­chii ei își con­tinuau exilul, refuzând să se întoarcă în Basarabia. Cei doi bătrâni se purtau ca niște călugări sub legământ. Ascunzându-se sfios în spatele unui zid moale de tăcere, cei doi frați se mul­țumeau doar să ofteze, convinși că nu oricui îi este dat să înțeleagă for­ța spirituală a pustiei siberiene, îndâr­jirea ei creștină, cres­cută de-a dreptul din jertfa marti­rilor de la mânăs­tirile Nilov, Stolobny, Dalmatov sau Oranki, unde în­tr-o singură zi au fost uciși 11.000 de preoți și călugări fără nicio vină. Pare greu de crezut, dar în Siberia mai trăiesc destui deportați moldoveni - oameni cărora li s-a luat cu de-a sila țara în care s-au născut, iar echipe de bezbojniki (atei bolșevici) au de­săvârșit jaful, fu­rându-le din casă tot ce ținea de cre­dință: candele, cruci sau icoane prăznicare. Au smuls cu ură chipul lui Hris­tos și l-au călcat în picioare, lă­sân­du-i pe bătrânii basa­rabeni să se închine doar la șter­garul și cuiul rămas în perete.
Nimeni nu știe de ce deportații moldoveni continuă să stea și acum risipiți în pustietățile rusești, în sate compacte, cu preot și biserică ridicată din banii lor, acceptând mioritic o pedeapsă de care nu s-au făcut vinovați niciodată. Stau ca niște călugări în ascultare, alături de foști milionari ruși. Stau și se închină pe mai departe la cuiul din perete, convinși că misiunea lor este să-și ducă jerfa până la capăt, spre paza și întărirea celor de același neam - care întorși în Moldova, care pribegiți prin țări străine.

Cu picioarele goale, prin zăpada abia așternută

Fără să știe prea multe despre "Noii ruși" și despre prețul cerut de asprimea singurătății siberiene, doamna Alina Giurcan speră să găsească până la urmă un loc al ei - un loc fără păcate și sminteli; un loc imaginar și ipo­tetic, pentru care se pregătește mereu, împreună cu copiii ei, cinstind fiecare anotimp cu rucsacul în spi­nare sau în lungi alergări cu picioarele desculțe - prin iarbă, zăpadă sau frunze uscate, ca un ritual de bucurie în­chinat simplității, aerului curat și vieții sănătoase.
Până să-și găsească pe deplin locul și liniștea, Alina Giurcan caută să-și educe copiii cât mai sănătos. Caută să se țină la distanță de agitația Bucureștiului și să se apropie de Hristos, alungând orice tulburare sau motiv de ceartă din casă. Încearcă să trăiască frumos și intens micile bucurii ale zilei, împreună cu cei doi copii, pentru care a renunțat definitiv la televizor și la tot ceea ce ar fi putut să tulbure o masă tihnită sau duioșia unei mângâieri de seară. Nu are prieteni mulți și nici nu face vizite de complezență niciodată. Decât să ia­să în nebunia zgo­mo­toasă a Bucureș­tiu­lui, preferă să ră­mână în casă cu co­piii, să dis­cute cu ei și să-i învețe curajul de a fi simpli și direcți; curajul de a-și des­chi­de inima și de a-și ex­prima deschis, fără nicio altă teamă, sen­ti­mentele. Sunt lu­cruri cu care nu te naști. Sunt lucruri pe care mai întâi trebuie să ți le arate cineva. Rolul tău, ca părinte, este să fii sincer și să nu te abați de la adevăr. Nu e ni­mic complicat. Dacă vrei, poți. Nu trebuie nea­pă­rat să te călugărești sau să trăiești în bor­deiele întu­ne­cate ale Siberiei, ca să prinzi cât de cât gus­tul sim­pli­tății. Cre­dința, ca și liniștea, se învață. În­veți un pa­raclis sau un vers de psalm, așa cum înveți să auzi tă­ce­rea sau foș­netul fiecărei întâmplări frumoase din viața ta.

Nu drumul duce undeva, ci efortul de a-l parcurge

Ce este simplu se obține și foarte greu. Unii, foști mag­­nați și oameni de afaceri, își vând pentru asta ave­rile și merg să trăiască la capătul lumii, în sălbăticia Si­be­riei. Alții așteaptă semn și încuviințare, încercând să-și aducă acasă mica chi­lie a călugăriei albe - că­lu­găria cea mai grea, trăită di­rect între oameni, în zgo­mot, răutăți și ispite de tot felul. Când Alina Giurcan și-a întrebat unchii ei sibe­ri­eni de ce continuă să ră­mâ­nă acolo, cei doi frați s-au uitat unul la altul și, par­că pu­nându-se de acord, cel mai vârstnic, Gheorghe, a zis: "La ce să ne întoar­cem? Noi am găsit ceea ce voi că­utați încă, fără să știți ce anume vreți să aflați".
Fără să-și propună ceva anume, Alina Giurcan aș­teaptă și speră, luând amin­te atunci când aude de câte un englez sau italian, care, ase­menea lui Rafael Noica, s-a refugiat să trăiască feri­cit în singurătatea Mara­mu­re­șului sau a munților Apu­seni. Știe și ea că în Ro­mâ­nia sunt destule locuri de refugiu. Știe că dacă vrei, găsești ce cauți. Nu trebuie să mergi tocmai în Siberia. Uneori, răsplata căutării se întâmplă să fie chiar lângă tine, la doi pași.
Alina Giurcan își ur­mea­ză drumul ei duminical la singura biserică din Bucu­rești a Sfântului Ale­xie, pe care îl iubește ne­spus; nu ui­tă în nicio zi să-și împli­neas­că pravila de ru­găciune și, atunci când poa­te, des­chide larg feres­trele de la odaia su­fle­tului, pen­tru a primeni în­căperea și a fa­ce curat în gân­duri, în tră­iri, în senti­men­te. Ea, care a suferit cu toa­tă fa­mi­lia din cauza bol­șe­vicilor și a fost botezată în casă pe fu­riș, nu-și pierde ni­cio­dată speranța și tot așa își edu­că cei doi copii în nu­me­le ma­re­lui adevăr filocalic al cre­din­ței - adevărul care spu­ne că, pentru un creștin, nu răs­pun­sul contează, ci în­tre­barea; nu drumul duce un­deva, ci efortul de a-l parcur­ge.

Acasă la cel mai sărac milionar rus, în pustnicia lui siberiană

German Sterligov a trăit un timp printre vile somp­tuoase, yachturi și avioane private, dar a renunțat în urmă cu patru ani și a ales să se mute cu familia și să tră­iască în mijlocul sălbăticiei. "Majoritatea prie­te­nilor mei au crezut că mi-am pierdut mințile", își amin­tește el. "Viața însă dovedește că am făcut alegerea corectă. Criza economică este departe de mine. Spre deosebire de alții, eu sunt liber aici. Nu sunt dependent de nimeni, decât de Dumnezeu. De cele sfinte".
Cândva, la Moscova, puțini oameni se puteau com­para cu German Sterligov. La doar 24 de ani, a pus ba­zele propriei companii și, în scurt timp, profitând de vidul de legislație din acea vreme, a reușit să cons­tru­iască un imperiu financiar, cu birouri în Londra și New York, devenind primul milionar rus după Revoluția din 1917. În perioada lui de prosperitate, German Sterligov oferea locuri de muncă pentru 2.500 de persoane și se visa mare politician. Chiar începuse o campanie pentru a obține funcția de guvernator al Siberiei, fiind apoi can­didat pentru primăria Moscovei și, în final, pentru pre­ședinția Rusiei. Apoi, într-o zi, dezamăgit de poli­ti­că și sătul de viața trăită în cel mai luxos cartier din Mos­cova, Sterligov și soția lui au decis să-și vândă pro­prietatea din cartierul Rublyovka, apartamentul cu vedere spre Statuia Libertății din New York, birourile de pe Wall Street și din Lon­dra, casa din Elveția, cas­te­lul din Franța și apar­ta­mentul din Piața Roșie din Mos­cova pentru a se mu­ta la țară, tocmai în Si­beria. "Mi-am dorit din tot sufletul să schimb viața oamenilor din Rusia în bi­ne", constată el cu amă­ră­ciu­ne. "Mi-am dorit să aduc o nouă viziune acestei țări, pentru a crea o viață mai bună. Dar nu am reușit și am ajuns să îmi dau sea­ma că, și dacă nu voi putea fi alături de țara mea în acest mod, familia mea în­că mai are nevoie de mine... A fost greu pentru soția mea, care nu era obiș­nuită cu viața la țară, cu munca fizică. Acum este re­cunos­cătoare, deoarece copiii noș­tri duc o viață nor­mală, o viață simplă și curată. Aici, familia mea este în sfârșit fericită".
Naționalist convins, a de­venit profund religios în urmă cu 10 ani, dar nu vrea să vorbească despre acest lucru, descriindu-l ca fiind ceva "prea personal". Ceea ce pare să-l intereseze acum este numai și numai viața lui la țară. "Nu mi-a mai rămas nici un ban - tot ceea ce am sunt banii din buzunar. Și mai am niște gâște, câteva vite, un ber­bec și, mai nou, niște curcani. Avem tot ceea ce este nevoie să trăim fără a depinde de ni­meni. Nu mai trebuie să cumpăr decât zahăr, sare, ceai și oca­zio­nal pâine, atunci când sun­tem suficient de leneși pen­tru a nu ne măcina propria făină".
Fără prea multe mofturi, soția, Alyona, a schimbat bi­juteriile scumpe și hai­nele de firmă cu fuste lungi și basma, precum țărăncile din romanele lui Tolstoi. Soții Sterligov și cei patru co­pii au ales ca reședință o casă umilă, fără electricitate, aflată la 15 kilometri depărtare de orice altă locuință. Ast­fel, Alyona a născut cel de-al cincilea copil al fa­miliei în Siberia, fiind asistată la naș­tere doar de soțul ei - fără medici, fără medi­ca­men­te, fără aparatură so­fis­ticată. Departe de mizeria aglo­me­rației urbane, și-a găsit în sfârșit un punct de echilibru, o fericire greu de cu­prins în cuvinte: "Nici într-un milion de ani nu mi-aș dori să redevin om de afaceri și să fiu înconjurat de acele lucruri care îți otrăvesc sufletul: case în Ru­blyov­ka, yachturi și mașini Bentley. Sunt fericit cu pa­cea pe care am găsit-o la țară, alături de soția, copiii și oile mele". Nimic nu se compară cu ceea ce a fost în viața lui, cu anii când trăia mereu cu frica de a nu fi ră­pit, ceea ce îl obliga mereu să fie atent și pre­gătit să-și schimbe domiciliul, însoțit fiind uneori și de 60 de bo­digarzi, angajați să-l păzească dimpre­ună cu mem­­brii familiei. "Eram ca păsările într-o cușcă aurie", își amintește fostul miliardar rus. "Eram foarte bogați, dar trăiam în sclavie și în frică... Nu întâmplător ne schimbam mereu domiciliul. În doi ani, ne-am mutat de 23 de ori... Acum sunt liber. Am scăpat".
Familia este foarte credincioasă, respectând toate obi­ceiurile religiei ortodoxe. Se roagă și păstrează cu sfințenie sărbătorile. Credința și simplitatea vieții îi oferă acum bucurii intense și de neînchipuit în urmă cu câțiva ani. "Ce sunt acum?", se întreabă ușor naiv fos­­tul magnat rus. Și tot el răspunde: "Sunt doar un țăran oarecare. Un crescător de animale. Nu cred că Putin se mai teme acum de mine... Viața mea nu a fost ni­ciodată mai bună. Uneori parcă nici nu-mi vine să cred că am o viață atât de împlinită și plină de bucurii creștine. Bucu­ria de a mă ruga. Bucuria de a vedea puii de găi­nă care tocmai au ieșit de sub cloșcă... Am reușit să găsim fericirea ca familie - și încă nu pot să cred că am reușit să scăpăm de Moscova, cu toată at­mosfera ei de lă­co­mie, de invidie și ostilitate. Cu greu pot descrie sta­rea sufletească în care ne aflăm, exact cum nu poți descrie gustul unei înghețate cu ciocolată și fructe de pădure. Trebuie să o guști mai întâi, pentru a ști asta".