Își amintește exact ziua: mijlocul verii lui 1962, 15 iulie. A coborât din mașină, cinematograful părea uriaș și nașul ei i-a spus "Uite, aici o să lucrezi tu, o să fii proiecționistă". Nu avea nici optsprezece ani și ajunsese dintr-un sat vrâncean, Gugești, direct pe marele bulevard al Capitalei, la cinematograful ce purta pe atunci numele "Magheru". "Vino mâine!" scria mare, pe frontispiciu, numele filmului sovietic ce rula atunci. Și-a luat inima în dinți și a intrat.
"Pe atunci, de la intrare, pornea o scară mare, din marmură, ziceai că ești la operă, scară ce ducea la balcon. Acolo era cabina de proiecție. Purtam o rochiță de vară și, ca să fiu o domnișoară elegantă, în prima zi de muncă îmi cumpărasem niște pantofi frumoși, cu toc. Mă strângeau, vai de capul meu ce mă strângeau! Șeful mi-a dat niște papuci din plastic, cu patru numere mai mari, rămași de la alt proiecționist. Mi-a arătat cum se bagă pelicula în aparat și când a venit rândul meu, mi s-a făcut frică, el s-a răstit, eu m-am speriat și mai tare. Seara, l-am sunat pe nașul meu și i-am spus să mă ducă în altă parte, dar a doua zi m-am răzgândit și m-am întors".
După mai bine de cincizeci de ani de atunci, doamna Elena Ciocan se întoarce zi de zi la cinematograful de pe Magheru, ce și-a schimbat numele în Studio, pentru a proiecta noi și noi filme. Spune că n-a întârziat o dată, că aici și-a petrecut sărbători de Paști și de Crăciun, aici și-a cunoscut soțul, că aici este a doua ei casă și mai spune că, din ziua în care nu va mai veni la muncă, viața ei va mai dura o lună-două, apoi filmul se va sfârși.
"Ce viață frumoasă o fi, să pui toată ziua filme!"
Muzica și replicile se aud înfundat de pe ecran. Ușița de la cabina de proiecție se deschide fără vreun sunet și ne așezăm pe fotoliile din sala de marmură a Cinematografului Studio. Doamna Nuți, așa cum îi spune toată lumea, are în față un teanc de reviste străvechi de cinema, cu povești despre miile, zecile de mii de filme proiectate. La sfârșitul anilor '60, când aici funcționa Cinemateca, rulau peste 40 de filme săptămânal. Preferatele ei erau documentarele, filmele pornite de la un fapt real și, de ce să ne ascundem după deget, filmele de dragoste. Și spun că ar ieși un film palpitant după viața dumneaei. Face un gest larg cu mâna și spune că ar adormi lumea în sală...
Născută dintr-o iubire ascunsă, a fost dată spre adopție în familia unui prieten al tatălui, ce nu putea avea copii. Mai târziu, și-a cunoscut mama naturală, însă nu a îndrăgit-o, ar fi preferat ca aceasta să o crească lângă ea, în sărăcie, cu o coajă de pâine, decât să o dea la străini. A avut două mame adoptive și, la un an și câteva luni, a fost furată de țigani. "M-au luat că eram blond roșcată, acum aș fi umblat și eu delo-delo, cu fuste, dacă nu mă găsea tata să mă răscumpere. Gugești era un sat în care nemții făcuseră o făbricuță de placaje, de industrializare a lemnului. Satul se împărțise în două, țăranii și satul-fabrică, unde locuia colonia germană, până în anii '60, când nemții s-au întors acasă. Ne dădeam și noi mari că trăiam în partea mai civilizată a satului. Tata ținea un restaurant și lucrurile mergeau bine. Prin '57, ne-am ascuns o săptămână în pod, să scăpăm de colectivizare, dar până la urmă, ne-au luat calul, tot ce aveam în curte, restaurantul a dat faliment și tata a plecat să lucreze la o fabrică din Onești. Se mai întorcea sâmbăta și duminica acasă. În locul în care fusese restaurantul se făcuse un centru de pâine și mama vindea la ghișeu".
Cea mai puternică amintire din copilărie rămâne, fără îndoială, vizita în cabina de proiecție a lui Moș Panciu, de la Căminul Cultural din Gugești, acolo unde rulau filme. "Am mers la primul film cu fratele meu mai mare, pe când aveam cinci ani, și am început să le mănânc pe pâine. În fiecare zi eram la film, mai puțin când a murit Stalin. Atunci nu s-au dat filme și am făcut de gardă la tablou. Nu prea aveam bani de bilet, dar mă împrietenisem cu plasatoarele și le duceam și eu ce mai găseam prin curte, ouă, țuică și intram. Filme indiene, sovietice, mexicane, argentiniene, «Dreptul de a te naște», Doamne, cât am mai plâns la filmul ăla! M-am dus odată acasă, am luat o față de masă din pluș cu fir auriu, mi-am aruncat-o peste umeri, mi-am pus pălăria de fetru a tatei pe cap, zicând să arăt și eu ca Maria Felix, actrița mexicană. Dar gândul acesta de-a deveni actriță n-a durat mult, doar până ce am urcat prima oară în cabina lui Moș Panciu. Tata și Moș Panciu erau prieteni. Ne mai vizita, mânca la restaurant, așa că m-a luat cu el o dată. Când am văzut aparatele alea mari, rusești, pelicula, mi-am zis: «Doamne, ce viață frumoasă ar fi să pui toată ziua filme!». Cine mai era apoi ca mine! Ce mare mă dădeam în fața copiilor, că stau sus în cabină. Și când am ajuns la București, cine era proiecționist la Cinema Scala? Costică, fratele mai mic al lui Moș Panciu! Dar până să vin aici, am lucrat șase luni la serviciul de radioficare din sat. Mă trezeam la cinci dimineața, puneam imnul la difuzoare, întârziam eu, întârziau și muncitorii din fabrică. Sigur că nu mi-a plăcut, așa că l-am rugat pe nașul meu, care era directorul Întreprinderii de Film București, să mă aducă aici. Am făcut mai întâi practică, apoi școala de operatori și m-am întors la același cinematograf".
Urmele lui Belmondo
"Uite, aici, vezi scrisul ăsta subțire? Cum l-am văzut pe Kirk Douglas, chiar aici, pe hol, am fugit în cabină, am rupt o pagină din revista Cinema, am lipit-o pe un carton și m-am dus să-i cer un autograf. Veneau mulți actori și regizori celebri, unii jucau în coproducții filmate în România, alții doar la premiere, îi plimbau pe la mare, pe la munte, apoi îi aduceau la noi, la film. Îi primeam cu un covor roșu, d-acela adevărat, să simtă omul pe ce calcă. Mi-l amintesc pe Jean Marais... Nikita Mihalkov stătea lângă ambasadorul URSS la proiecția de gală și tot venea în cabină să mă roage să dau sunetul mai tare. Eu înțelegeam bine rusește și îl apreciam foarte tare pe Mihalkov, dar cum ieșea din cabină, cum dădeam sunetul mai încet. Păi, voiam ca spectatorii să audă traducerea în românește. Pe Belmondo l-am primit la Cinema Union, aici se renova, era atât de vesel, vorbea cu toată lumea și râdea. Mă țineam scai după el. Purta un costum bej și o eșarfă la gât, iar când s-a așezat în primul rând de la balcon, și-a rezemat pantofii de balustradă și, după ce-a plecat, au rămas două urme pe balustradă, unde se luase praful. Le-am zis fetelor nu care cumva să șteargă balustrada, că alea sunt urmele lui Belmondo. M-a impresionat la el și la ceilalți cât de populari erau, cum vorbeau cu toată lumea, mai știu eu pe unii de la noi așa de aroganți, dacă le ceri un autograf fac o mutră așa de acră, că te lipsești".
Dacă vorbim de staruri, una din marile plăceri ale doamnei Nuți este să urmărească ceremonia de decernare a Premiilor Oscar, să-i vadă pe toți în sală și să sară în sus: "Uite, pe ăsta l-am văzut în filmele cutare și cutare". Poate să o țină așa toată noaptea, dar numai dacă se uită alături de o persoană care mai știe câte ceva despre filme, altfel n-are niciun haz. Dintre toate filmele pe care le-a văzut, au fost unele care au impresionat-o profund, pe care nu le poate uita? "«Dreptate pentru toți», în care Al Pacino joacă un avocat care apără un negru, dar joacă așa de bine, bine rău de tot, că fugeam repede să-l văd și la cealaltă cabină. Un film documentar, «Tot ce sclipește», despre ce dezastru au făcut canadienii într-un sat din Siberia, așa cum vor să facă și la Roșia Montană. «Nașul», «Desperado», «Pe aripile vântului», sunt filme pe care le-aș mai vedea încă o dată și încă o dată. Știu toate replicile lui Anthony Quinn din «Secretul din Santa Vittoria»... La fel și la «Zorba»". Dar oare, după atâtea proiecții, i se întâmplă să mai încurce un pic lumile, cea reală și cea a filmului? "Am mers de curând la o nuntă la Hotel Marriott. Eu și Marriottul... vă dați seama, mi-era cam jenă, dar mergeam la nunta unei nepoate. O întreb pe tânăra de la recepție care-i sala «Constanța». Îmi spune să urc pe scara aia mare din marmură albă, ca-n Titanic. Îi zic fetei: «Te pomenești că mă așteaptă DiCaprio în capul scării!». Ce-o fi zis: «Săraca, a-nnebunit baba!». Am obiceiul ăsta prost, dacă trăiesc aici închisă toată ziua în cabină cu filmele, să fac mereu comparații, să spun replici. Dacă mă împinge cineva în autobuz, mă trezesc că zic: «Ce ai, dom'le, parcă ești Dinică în...» Și adevărul e că nu toată lumea trebuie să știe despre ce vorbesc eu acolo. Și asta e ziua! Stai să vezi în somn, noaptea. Acum câteva nopți, am visat că toți leii lui Nuțu Cămătaru se strânseseră aici, pe hol, și voiau să intre în sală, peste spectatori, să-i mânânce, iar eu încercam să-i opresc cu brațele așa, ridicate, nu știam ce să mai fac. Adevărul e că într-o zi a intrat un maidanez mare de pe bulevard, a mers în sală odată cu publicul, s-a urcat pe scenă, toată lumea l-a aplaudat, iar când a început filmul, s-a dus și s-a culcat între rânduri. Uneori mă trezesc cu tensiune mare, agitată. Băiatul meu mă întreabă, «Ce-ai făcut, mamă, iar ai fost la Hollywood?». Așa era! Visasem palmierii ăia înalți și pe deal se vedeau literele alea uriașe, părea așa de real, că a doua zi, de ciudă, am mers să văd stelele de pe asfalt, lângă magazinul Cocorul. Într-o zi, am să-mi fac și eu o stea din prenadez, cu numele meu pe ea, să o lipesc lângă cea a lui Victor Rebengiuc. Și așa îi știu toate replicile din Moromeții, cum îl certa el pe Nilă, întins pe pat."
Pelicula, marea dragoste
În anii '60, lumea se așeza la coadă de dimineață, pentru Festivalul Filmului Sovietic. Peste drum, la Patria, rulau "Dacii" lui Sergiu Nicolaescu și de la miezul nopții și tot nu se găseau bilete, filmele se mâncau pe pâine, românești sau străine. Lucrurile au mers bine cu cinematografele, până pe la mijlocul anilor '90. "Mall-urile, cluburile, televiziunile, altele sunt distracțiile acum, cultura nu mai e pe primul loc". După ce s-a numit pe rând Cinema Magheru, Carpați, Cinemateca, Casa Filmului, "Studio" a rămas printre puținele cinematografe bucureștene ce și-au păstrat un aer de eleganță și, totodată, luxul de a proiecta filmele pe criteriul calității. Astăzi, de pildă, rulează "Hitchcock", un film recent, ce urmărește perioada agitată din viața sentimentală și artistică a regizorului britanic, din timpul filmărilor la teribilul "Psycho". Pe vremuri, când proiecta filmele lui Hitchcock, doamna Nuți trăgea câte un ochi în sală, să le vadă pe doamne cum se albesc la față în momentele de suspans. Acum, pe marele ecran, Sir Alfred Hitchcock, interpretat de Sir Anthony Hopkins, mânuiește cu fervoare sute de metri de peliculă, montând alături de soția sa celebrul film. Știu că undeva, în spatele sălii, dincolo de micile ferestre, în cabina de proiecție, doamna Nuți suspină la această secvență. Pelicula, marea ei dragoste, marele ei of. "Ce viață frumoasă e asta, să vii în fiecare zi la serviciu și să pui filme! Dar acum nu mai e atât de frumoasă, că nu mai e peliculă. Îmi vine să plâng de ciudă. Filmele vin pe DVD, îl pui în computer, apeși, click și gata! Înainte, la câte un festival, pe hol, și aici, în sala de marmură, nu mai era loc de cutiile cu role de peliculă. Un film venea în mai multe role. Deschideai cutia, mirosea frumos, a camfor, să stea pelicula proaspătă. Luai pelicula, montai pe o bobină actul unu, doi, trei, apoi pe altă bobină patru, cinci, șase. Avem aparate cehoslovace, din '75, au fost montate după premiera filmului «Păcală». La seara de gală, exact când a zis Sebastian Papaiani: «Ce făcuși, neică?», s-a rupt pelicula, așa că s-a închis cinematograful câteva săptămâni și s-a instalat aparatură nouă. Duminica seara, toți proiecționiștii din București puneau cutiile cu filmul ce rulase săptămâna aceea, se urcau în tramvai sau în autobuz și se duceau la Întreprinderea de Cinematografie să-l ducă înapoi și să ia altul. Dar n-a durat mult treaba asta, că unde se întâlneau bărbații se duceau la o bere și a doua zi nu mai proiecta nimeni filme de dimineață, așa că cei de la Întreprindere au hotărât să trimită ei o mașină pe la toate cinematografele. Acum, mai primim filme pe peliculă la festivaluri europene, uneori chiar la filme românești și este cea mai mare bucurie a mea să desfac cutia și să le montez".
Doamna Nuți Ciocan își poartă părul alb-alb prins într-o coadă lungă. Vorbește blând, are un aer familiar, jovial, îi place să povestească, însă simți că mai e ceva, ceva ce o deosebește de restul bunicilor simpatici. Nu faptul că vine la același serviciu de 50 de ani este cu adevărat impresionant, ci acela că arde de nerăbdare să o facă, să proiecteze un film nou, american sau românesc sau turcesc, să iasă la final pe holuri și să întrebe inocent spectatorii, ca și cum s-ar fi rătăcit pe acolo: "Nu vă supărați, cum e filmul ăsta, e bun?". "După 51 de ani, tot aș mai vedea filme, pe ecranul mare, la televizor, la calculator, nu contează, sunt curioasă cum apare un film nou. Dar, mai mult decât să le văd, pentru mine este mai important să lucrez, să-mi meargă mereu mâinile, să pun pelicula în bobine și să-i dau drumul la film!".