SELECŢIA "FORMULA AS"

Florica Di­mi­tres­cu (co­or­donator), Ale­xan­dru Ciolan, Coman Lupu, "Dicţionar de cu­vinte recente", Editura Lo­gos (tel. 021/327. 14.78), 584 p.

Vi se întâmplă, ca şi mie, să citiţi ziare, să ascultaţi la radio şi TV comentarii, să auziţi con­versaţii între tineri şi să nu în­ţelegeţi unele cuvinte? A­tunci n-ar trebui să vă lip­seas­că din casă acest dicţionar, ajuns la a treia ediţie din 1982 încoace, perioadă în care şi-a triplat volumul. Primele două, din 1982 şi 1997, le datoram exclusiv d-nei pro­fesoare Florica Dimitrescu, lingvistă cu lucrări valo­roa­se pentru istoria limbii române, de la cea veche la cea contemporană. Pentru "Dicţionarul de cuvinte re­cente - 2013", ca să poată ţine pasul cu dinamica ac­celerată a îmbogăţirii lexicale, şi-a asociat alţi doi spe­cialişti, reputaţi nu doar ca lexicografi - Alexandru Ciolan este editor şi publicist, iar prof. univ. Coman Lupu este şeful catedrei de spaniolă de la Universitatea Bucureşti şi traducător literar. Dicţionarul era cu atât mai necesar acum, cu cât până şi cei mai cultivaţi din­tre noi au nevoie de explicaţii pen­tru anumite cuvinte şi expresii, cre­ate fie prin forţa internă a limbii ro­mâne şi îmbogăţirea cu sensuri noi a unor cuvinte vechi, fie prin îm­prumuturi frecvente din alte limbi. D-na profesoară Florica Dimitrescu va împlini peste o lună 85 de ani şi este o stenică dovadă că vioiciunea de spirit, curiozitatea intelectuală, verticalitatea caracterului, asociate unei firi altruiste şi calde, pot ţine la distanţă inconvenientele senec­tuţii. Continuitatea preocupărilor sale profesionale, a activităţii ştiinţifice pentru care a devenit membră de onoare a Academiei Române, consideraţia şi afec­ţiunea de care se bucură printre lingvişti şi foşti stu­denţi din multe generaţii sunt motorul energiei pozitive şi secretul minţii ei tinere, capabile de proiecte labo­rioa­se. Pentru mine, doamna Florica Dimitrescu şi so­ţul ei, profesorul de romanistică Alexandru Niculescu - ce a ţinut decenii la rând cursuri de limba română la uni­versităţi celebre din Franţa şi Italia, trezind inte­resul tinerilor străini pentru cultura noastră - sunt şi exemple de veritabil patriotism. În fapte, nu la nivelul declarativ la care se limitează atâtea persoane publice (multe, nici măcar limba maternă nu o vorbesc corect, iar cunoştinţele lor de istorie, literatură, arte naţionale nu depăşesc programa şcolii primare). Printre concre­tizările muncii neobosite a doamnei profesoare - 19 cărţi şi peste 200 de studii publicate în ţară şi străină­ta­te - de o specială valoare practică pentru publicul larg de la noi este acest "Dicţionar de cuvinte re­cen­te", care a urmărit de la o ediţie la alta evoluţia limbii vii. Limba română ca un organism complex, în care se nasc sau sunt transplantate cuvinte şi expresii cu o viaţă mai lungă sau efemeră, cu reactivări şi devieri de sensuri, dar şi cu dispariţii ale unor vocabule odată cu obiectul ce-l denumeau sau realitatea la care se refe­reau. Încă de la prima ediţie ni se explica de ce a fost pre­ferat termenul cuvânt recent celui de neologism: acesta din urmă desemna la noi cuvinte împrumutate sau create începând de la sfârşitul sec. XVIII, pe când dicţionarul avea în vedere o perioadă mult mai apro­piată de momentul actual, ultimele două-trei decenii (lingviştii au constatat că lexicul se transformă se­sizabil în aproximativ 10 ani). Fiindcă presa scrisă şi audio-vizualul surprind pe viu schimbările şi nu doar că reflectă, ci şi influenţează realitatea lingvistică, D.C.R. a recoltat, în principal, din aceste surse mate­rialul şi l-a organizat după reguli lexicografice clare, pentru a-i înlesni folosirea. Fiecărui articol-titlu i se precizează domeniul, originea, etimologia, i se dă de­finiţia prin sinonime general cunoscute şi explicaţii pe înţelesul oricui. Când e cazul, se indică şi pronunţia cu­vintelor de origine străină, neadaptate sistemului nostru fonetic, iar înţelesurile sunt exemplificate prin citate datate. "Dicţionarul de cuvinte recente-2013" pe care vi-l recomand azi cuprinde 9875 de intrări, din­tre care jumătate sunt noi faţă de ediţia de acum 15 ani, dovadă a deschiderii României spre lumea largă şi a îm­bogăţirii zestrei ei lexicale, în sincronie cu glo­ba­lizarea. În plus, se pot vedea şi tendinţele din limbajul noii generaţii, branşate din faşă la reţele informatice, care preia şi adaptează termeni internaţionali, sau vi­teza de răspândire în toate straturile societăţii a unor cu­vinte specifice din sport, modă, gastronomie, medi­cină, cinematografie etc. "DCR-2013", la care, pe lângă cei trei autori, au contribuit şi alţi cercetători ai neo­logiei lexicale şi semantice este - până la viitoarea ediţie, prevăzută pentru 2022 - indispensabil oricui vrea să înţeleagă exact despre ce e vorba.

Gregor von Rezzori, "Zăpezile de altădată. Portrete pentru o biografie pe care nu o voi scrie niciodată", traducere de Sanda Munteanu, Editura "Humanitas", colecţia "Memorii/Jurnale", 304 p.

Unul din marii povestitori de limbă germană ai Europei Centrale, Gregor von Rezzori (1914-1998) e legat prin fire biografice de România şi de aceea are, pe lângă frumuseţea literară, un interes aparte pentru noi. S-a născut la Cernăuţi, într-o familie austriacă (în ale cărei rădăcini împestriţate etnic exista o străbunică fanariotă împământenită ca româncă, dar şi un strămoş italian), iar fabulosul lui ţinut natal, Bucovina - dar şi Bra­şovul, Bucureştiul, Sibiul - sunt aduse de el în spaţiul literar european al secolului XX. Istoria mai pu­ţin ştiută a acestei părţi de lume e povestită de Rezzori prin istorii particulare de familie (auzite sau trăite de el însuşi) într-un mod inclasabil, situat între roman şi memorialistică. O formulă literară adaptată de minune temei predominante: căutarea sinuoasă de sine prin Mitteleuropa a unui cosmopolit, aparţinând deopo­tri­vă lumii de la marginea Imperiului Austro-Ungar, dar şi modernităţii europene occidentale, mar­cate de trage­dia ce a schimbat totul după al Doilea Război. În romanele lui (dintre care Memoriile unui antisemit a fost tradus acum cinci ani la Hu­manitas şi vi l-am recomandat aici) se întâlnesc spi­ritul ger­ma­nic şi cel latin-balcanic, fiecare cu va­lorile lui cul­turale care au conlocuit o vreme paşnic în Cer­năuţi. "Zăpezile de altădată" ne transportă înapoi în timp cu aproape un secol, în perioada prenaş­terii, copilăriei şi adolescenţei scri­itorului, con­figurată prin "portretele" persoa­nelor care l-au mo­delat. Portretele-destine alcă­tuiesc îm­preună un roman de familie, oscilând mereu între comedie şi tragedie, cu atât mai viu-evocator cu cât nu există nici pic de nostalgie, înduioşare sau ranchiună. Pa­ginile se încarcă literar doar prin fineţea obser­vaţiei psihologice, prin calitatea picturală şi dramatică a tablourilor şi scenelor şi prin frumuseţea stilistică (bine redată în traducerea Sandei Munteanu). Artist multivalent (Rezzori a fost nu doar scriitor - şi ce scriitor! - ci şi plastician, actor, critic de artă, vor­bi­tor a opt limbi, între care şi româna la perfecţie, căci îşi dăduse bacalaureatul în româneşte), el are, lucru rar la un memorialist, o capacitate de detaşare care-l face să sesizeze chiar şi în cazul rudelor apropiate slăbi­ciunile, trăsăturile groteşti, pretenţiile absurde. Nicio­dată iu­bi­rea filială, fraternă, admiraţia sau recunoştinţa nu-i aburesc perspicacitatea lucidă graţie căreia scoate din adâncul memoriei scene-cheie pentru com­por­tamentul personajelor. O a doua temă dominantă, pe lângă Bu­covina, este relaţia timpului personal cu vremurile, capacitatea sau neputinţa de a ţine pasul cu eveni­mentele din lumea înconjurătoare, de a te acomoda. Cele cinci capitole ale căr­ţii sunt consacrate dădacei, mamei, ta­tălui, surorii, unei guvernante şi ro­lului lor, aşa cum îl vede naratorul de 75 de ani, în devenirea copilului ce a fost: mi­cul Gregor sufocat de grija unei ma­me ne­vrotice şi obsedate de rolurile in­cul­cate prin convenţii. Femeie deli­cată, fixată în trecutul imperial, deza­măgită de vitalitatea debordantă a soţului non­con­formist, absorbit total de pasiunea pentru vânătoare şi mai mult absent, aris­tocrata von Rezzori se simte exilată în Cernăuţiul multietnic, printre "barbari", faţă de care are complexe de superioritate. De aceea se izolează în casa cu vastă grădină, concentrându-se asupra înda­to­ri­rilor de mamă, reduse la zel igienic şi la dirijarea au­toritară după principiile ei educative. După ce în tim­pul Primului Război fuge cu copiii la Trieste, e ne­voită, după prăbuşirea monarhiei habsburgice şi pier­derea averii, să se întoarcă în Cernăuţiul acum româ­nesc: soţul ei nu concepea să se despartă de pădurile Bucovinei în care dispărea cu săptămânile în expediţii nu doar cinegetice. Copiii, în special fata mai mare cu 4 ani decât Gregor, îşi adorau tatăl năstruşnic, mereu bine dispus şi se simţeau terorizaţi de crizele de nervi ale mamei, astfel încât, atunci când părinţii divorţează, ei înclină afectiv spre incorigibilul vânător. De altfel, sunt trimişi departe de casă, la şcoli cu internat din Bra­şov şi Viena, iar perioadele petrecute în familie sunt rare. Capitolul dedicat surorii moarte de o boală incu­rabilă la 22 de ani e o bijuterie de evocare şi ana­liză psihologică, după cum excepţional e şi portre­tul altei figuri din panteonul personal, dădaca poreclită Ca­sandra, o localnică urâtă şi primitivă, care suplineşte lipsa de afecţiune a mamei cu atâta iubire, fantezie populară şi ghiduşie, încât privirea îndeobşte rece a memorialistului vibrează, ca şi în cazul guvernantei Straussel. Toate cele cinci portrete se imbrică într-o legendă despre lumea apusă a Europei Centrale, pe care o mai putem recompune azi doar din cărţi.

Marina Ţvetaieva, "Povestire despre Sonecika", traducere şi note de Janina Ianoşi, Editura Contem­po­ranul (tel. 021/212.56.92), 256 p.

La edituri mici, fără bani de publicitate, se publică uneori cărţi mari, care trec neobservate. E şi cazul tra­ducerilor Janinei Ianoşi din opera Marinei Ţvetaieva (1892-1941), făcute după ediţii critice ruseşti mai recente şi însoţite de prefeţe, note şi comentarii ale lui Ion Ianoşi. La Editura Contemporanul - Ideea euro­peană a apărut Roman epistolar 1926 - Rilke, Ţve­ta­ieva, Pasternak, considerat cel mai frumos document poetic al secolului XX, nu doar fi­indcă cei trei au în co­mun Po­ezia, vehicul ce îi poar­­tă prin "turnul cel mai înalt al bucu­riei", ci şi pentru iubirea ira­diată din sufletul Marinei ca punte între ei. Tot la această editură şi în aceeaşi traducere a fost tipărit volu­mul Proză de Marina Ţveta­ieva, şi el cu apa­rat critic lă­muritor al contextelor de epo­că şi bio­grafice. Prozele me­mo­­ria­lis­tice scrise în perioada exilului parizian au fost or­do­nate te­matic în ediţia română, astfel încât ele alcătuiesc un soi aparte de autobiografie, şi ea fundamentală în în­ţelegerea marii poete. Vedeţi ce se întâmplă cu ea, dar şi cu Mandelştam, Ahmatova, poetul Pasternak? Nu­mele lor sunt cunoscute la noi mai curând ca vic­time ale stalinismului decât prin traducerile operelor. Şi destinul cumplit, de martiră, al Marinei Ţvetaieva a atras atenţia şi a impresionat mai mult decât scrierile ei, de care se mai ocupă azi doar Janina şi Ion Ianoşi (selecţia de poeme, tradusă de Aurel şi Ion Covaci în urmă cu vreo patru decenii - o ediţie, fireşte, cenzurată - e acum intruvabilă). Ţvetaieva e aproape necunos­cută de generaţiile tinere de la noi (care resping pros­teşte tot ce e rusesc), aşa cum aproape necunoscută a fost în timpul vieţii ei în URSS, blamată oficial ca "reacţionară" şi "trădătoare" fiindcă plecase în 1922, pe urmele soţului, la Paris. Cea mai mare greşeală a ei a fost însă întoarcerea în patrie în 1939: soţul îi e ares­tat şi împuşcat, fiica trimisă în gulag, iar ea pri­meşte domiciliu obligatoriu la Elabuga, unde se spân­zură în 1941, devansându-şi călăii. Pe certificatul de deces e trecută profesia: evacuată. Opera ei însă n-a putut fi evacuată din memoria culturală a lumii şi azi face parte din patrimoniul universal. I se consacră, nu doar în Rusia, monografii, biografii, lucrări academice, do­cumentare, i se publică poemele şi proza în tra­du­ceri. Sigur că Marina Ţvetaieva e în primul rând o poetă novatoare pentru epoca ei, cu o explozivă forţă de expresie şi o "tehnică" - neobişnuită în urmă cu atâţia ani (sintaxă eliptică, ultradensă, ritmuri sincopate, treceri îndrăzneţe de la un vers la altul, o punctuaţie personală), dar devenită co­mună în poezia contemporană. Cea mai acce­sibilă cale de pătrundere în universul literar al Marinei Ţveta­ieva rămân povestirile ei auto­biografice pe care le avem acum în competenta traducere a Janinei Ianoşi. Ar fi bine să începeţi chiar cu cea pe care vi-o recomand azi, ca pe un concentrat revelator al fe­meii şi scriitoarei, al abi­salului suflet rus şi al mă­iestriei narativ-poetice, al cru­zimii istoriei şi al iubirii izbă­vi­toare. Este ultima proză a Ma­rinei, scrisă înaintea fatalei întoarceri în URSS şi con­si­de­rată de ea însăşi "cântecul le­be­dei". Povestirea evocă prietenia intensă cu tânăra actriţă de la MHAT, Sonia Evghenievna Holliday, în cele două luni din 1919 în care au fost ne­des­păr­ţite. Perioada de foamete, frig şi nesiguranţă din timpul răz­boiu­lui civil ce a urmat revoluţiei e luminată de această comuniune sufletească a două fiinţe pa­sio­nale, două artiste ce nu pot face compromisuri cu viaţa şi arta lor. Afectivitatea excesivă a Ma­rinei, "maximalismul" trăi­ri­lor ei, combustia interioară autodevoratoare se revarsă asu­pra ingenuei "sclave a iubirii", Sonecika, într-o proză dintre cele mai impresionante din câte am citit.