Vi se întâmplă, ca și mie, să citiți ziare, să ascultați la radio și TV comentarii, să auziți conversații între tineri și să nu înțelegeți unele cuvinte? Atunci n-ar trebui să vă lipsească din casă acest dicționar, ajuns la a treia ediție din 1982 încoace, perioadă în care și-a triplat volumul. Primele două, din 1982 și 1997, le datoram exclusiv d-nei profesoare Florica Dimitrescu, lingvistă cu lucrări valoroase pentru istoria limbii române, de la cea veche la cea contemporană. Pentru "Dicționarul de cuvinte recente - 2013", ca să poată ține pasul cu dinamica accelerată a îmbogățirii lexicale, și-a asociat alți doi specialiști, reputați nu doar ca lexicografi - Alexandru Ciolan este editor și publicist, iar prof. univ. Coman Lupu este șeful catedrei de spaniolă de la Universitatea București și traducător literar. Dicționarul era cu atât mai necesar acum, cu cât până și cei mai cultivați dintre noi au nevoie de explicații pentru anumite cuvinte și expresii, create fie prin forța internă a limbii române și îmbogățirea cu sensuri noi a unor cuvinte vechi, fie prin împrumuturi frecvente din alte limbi. D-na profesoară Florica Dimitrescu va împlini peste o lună 85 de ani și este o stenică dovadă că vioiciunea de spirit, curiozitatea intelectuală, verticalitatea caracterului, asociate unei firi altruiste și calde, pot ține la distanță inconvenientele senectuții. Continuitatea preocupărilor sale profesionale, a activității științifice pentru care a devenit membră de onoare a Academiei Române, considerația și afecțiunea de care se bucură printre lingviști și foști studenți din multe generații sunt motorul energiei pozitive și secretul minții ei tinere, capabile de proiecte laborioase. Pentru mine, doamna Florica Dimitrescu și soțul ei, profesorul de romanistică Alexandru Niculescu - ce a ținut decenii la rând cursuri de limba română la universități celebre din Franța și Italia, trezind interesul tinerilor străini pentru cultura noastră - sunt și exemple de veritabil patriotism. În fapte, nu la nivelul declarativ la care se limitează atâtea persoane publice (multe, nici măcar limba maternă nu o vorbesc corect, iar cunoștințele lor de istorie, literatură, arte naționale nu depășesc programa școlii primare). Printre concretizările muncii neobosite a doamnei profesoare - 19 cărți și peste 200 de studii publicate în țară și străinătate - de o specială valoare practică pentru publicul larg de la noi este acest "Dicționar de cuvinte recente", care a urmărit de la o ediție la alta evoluția limbii vii. Limba română ca un organism complex, în care se nasc sau sunt transplantate cuvinte și expresii cu o viață mai lungă sau efemeră, cu reactivări și devieri de sensuri, dar și cu dispariții ale unor vocabule odată cu obiectul ce-l denumeau sau realitatea la care se refereau. Încă de la prima ediție ni se explica de ce a fost preferat termenul cuvânt recent celui de neologism: acesta din urmă desemna la noi cuvinte împrumutate sau create începând de la sfârșitul sec. XVIII, pe când dicționarul avea în vedere o perioadă mult mai apropiată de momentul actual, ultimele două-trei decenii (lingviștii au constatat că lexicul se transformă sesizabil în aproximativ 10 ani). Fiindcă presa scrisă și audio-vizualul surprind pe viu schimbările și nu doar că reflectă, ci și influențează realitatea lingvistică, D.C.R. a recoltat, în principal, din aceste surse materialul și l-a organizat după reguli lexicografice clare, pentru a-i înlesni folosirea. Fiecărui articol-titlu i se precizează domeniul, originea, etimologia, i se dă definiția prin sinonime general cunoscute și explicații pe înțelesul oricui. Când e cazul, se indică și pronunția cuvintelor de origine străină, neadaptate sistemului nostru fonetic, iar înțelesurile sunt exemplificate prin citate datate. "Dicționarul de cuvinte recente-2013" pe care vi-l recomand azi cuprinde 9875 de intrări, dintre care jumătate sunt noi față de ediția de acum 15 ani, dovadă a deschiderii României spre lumea largă și a îmbogățirii zestrei ei lexicale, în sincronie cu globalizarea. În plus, se pot vedea și tendințele din limbajul noii generații, branșate din fașă la rețele informatice, care preia și adaptează termeni internaționali, sau viteza de răspândire în toate straturile societății a unor cuvinte specifice din sport, modă, gastronomie, medicină, cinematografie etc. "DCR-2013", la care, pe lângă cei trei autori, au contribuit și alți cercetători ai neologiei lexicale și semantice este - până la viitoarea ediție, prevăzută pentru 2022 - indispensabil oricui vrea să înțeleagă exact despre ce e vorba.
Gregor von Rezzori, "Zăpezile de altădată. Portrete pentru o biografie pe care nu o voi scrie niciodată", traducere de Sanda Munteanu, Editura "Humanitas", colecția "Memorii/Jurnale", 304 p.
Unul din marii povestitori de limbă germană ai Europei Centrale, Gregor von Rezzori (1914-1998) e legat prin fire biografice de România și de aceea are, pe lângă frumusețea literară, un interes aparte pentru noi. S-a născut la Cernăuți, într-o familie austriacă (în ale cărei rădăcini împestrițate etnic exista o străbunică fanariotă împământenită ca româncă, dar și un strămoș italian), iar fabulosul lui ținut natal, Bucovina - dar și Brașovul, Bucureștiul, Sibiul - sunt aduse de el în spațiul literar european al secolului XX. Istoria mai puțin știută a acestei părți de lume e povestită de Rezzori prin istorii particulare de familie (auzite sau trăite de el însuși) într-un mod inclasabil, situat între roman și memorialistică. O formulă literară adaptată de minune temei predominante: căutarea sinuoasă de sine prin Mitteleuropa a unui cosmopolit, aparținând deopotrivă lumii de la marginea Imperiului Austro-Ungar, dar și modernității europene occidentale, marcate de tragedia ce a schimbat totul după al Doilea Război. În romanele lui (dintre care Memoriile unui antisemit a fost tradus acum cinci ani la Humanitas și vi l-am recomandat aici) se întâlnesc spiritul germanic și cel latin-balcanic, fiecare cu valorile lui culturale care au conlocuit o vreme pașnic în Cernăuți. "Zăpezile de altădată" ne transportă înapoi în timp cu aproape un secol, în perioada prenașterii, copilăriei și adolescenței scriitorului, configurată prin "portretele" persoanelor care l-au modelat. Portretele-destine alcătuiesc împreună un roman de familie, oscilând mereu între comedie și tragedie, cu atât mai viu-evocator cu cât nu există nici pic de nostalgie, înduioșare sau ranchiună. Paginile se încarcă literar doar prin finețea observației psihologice, prin calitatea picturală și dramatică a tablourilor și scenelor și prin frumusețea stilistică (bine redată în traducerea Sandei Munteanu). Artist multivalent (Rezzori a fost nu doar scriitor - și ce scriitor! - ci și plastician, actor, critic de artă, vorbitor a opt limbi, între care și româna la perfecție, căci își dăduse bacalaureatul în românește), el are, lucru rar la un memorialist, o capacitate de detașare care-l face să sesizeze chiar și în cazul rudelor apropiate slăbiciunile, trăsăturile grotești, pretențiile absurde. Niciodată iubirea filială, fraternă, admirația sau recunoștința nu-i aburesc perspicacitatea lucidă grație căreia scoate din adâncul memoriei scene-cheie pentru comportamentul personajelor. O a doua temă dominantă, pe lângă Bucovina, este relația timpului personal cu vremurile, capacitatea sau neputința de a ține pasul cu evenimentele din lumea înconjurătoare, de a te acomoda. Cele cinci capitole ale cărții sunt consacrate dădacei, mamei, tatălui, surorii, unei guvernante și rolului lor, așa cum îl vede naratorul de 75 de ani, în devenirea copilului ce a fost: micul Gregor sufocat de grija unei mame nevrotice și obsedate de rolurile inculcate prin convenții. Femeie delicată, fixată în trecutul imperial, dezamăgită de vitalitatea debordantă a soțului nonconformist, absorbit total de pasiunea pentru vânătoare și mai mult absent, aristocrata von Rezzori se simte exilată în Cernăuțiul multietnic, printre "barbari", față de care are complexe de superioritate. De aceea se izolează în casa cu vastă grădină, concentrându-se asupra îndatoririlor de mamă, reduse la zel igienic și la dirijarea autoritară după principiile ei educative. După ce în timpul Primului Război fuge cu copiii la Trieste, e nevoită, după prăbușirea monarhiei habsburgice și pierderea averii, să se întoarcă în Cernăuțiul acum românesc: soțul ei nu concepea să se despartă de pădurile Bucovinei în care dispărea cu săptămânile în expediții nu doar cinegetice. Copiii, în special fata mai mare cu 4 ani decât Gregor, își adorau tatăl năstrușnic, mereu bine dispus și se simțeau terorizați de crizele de nervi ale mamei, astfel încât, atunci când părinții divorțează, ei înclină afectiv spre incorigibilul vânător. De altfel, sunt trimiși departe de casă, la școli cu internat din Brașov și Viena, iar perioadele petrecute în familie sunt rare. Capitolul dedicat surorii moarte de o boală incurabilă la 22 de ani e o bijuterie de evocare și analiză psihologică, după cum excepțional e și portretul altei figuri din panteonul personal, dădaca poreclită Casandra, o localnică urâtă și primitivă, care suplinește lipsa de afecțiune a mamei cu atâta iubire, fantezie populară și ghidușie, încât privirea îndeobște rece a memorialistului vibrează, ca și în cazul guvernantei Straussel. Toate cele cinci portrete se imbrică într-o legendă despre lumea apusă a Europei Centrale, pe care o mai putem recompune azi doar din cărți.
Marina Țvetaieva, "Povestire despre Sonecika", traducere și note de Janina Ianoși, Editura Contemporanul (tel. 021/212.56.92), 256 p.
La edituri mici, fără bani de publicitate, se publică uneori cărți mari, care trec neobservate. E și cazul traducerilor Janinei Ianoși din opera Marinei Țvetaieva (1892-1941), făcute după ediții critice rusești mai recente și însoțite de prefețe, note și comentarii ale lui Ion Ianoși. La Editura Contemporanul - Ideea europeană a apărut Roman epistolar 1926 - Rilke, Țvetaieva, Pasternak, considerat cel mai frumos document poetic al secolului XX, nu doar fiindcă cei trei au în comun Poezia, vehicul ce îi poartă prin "turnul cel mai înalt al bucuriei", ci și pentru iubirea iradiată din sufletul Marinei ca punte între ei. Tot la această editură și în aceeași traducere a fost tipărit volumul Proză de Marina Țvetaieva, și el cu aparat critic lămuritor al contextelor de epocă și biografice. Prozele memorialistice scrise în perioada exilului parizian au fost ordonate tematic în ediția română, astfel încât ele alcătuiesc un soi aparte de autobiografie, și ea fundamentală în înțelegerea marii poete. Vedeți ce se întâmplă cu ea, dar și cu Mandelștam, Ahmatova, poetul Pasternak? Numele lor sunt cunoscute la noi mai curând ca victime ale stalinismului decât prin traducerile operelor. Și destinul cumplit, de martiră, al Marinei Țvetaieva a atras atenția și a impresionat mai mult decât scrierile ei, de care se mai ocupă azi doar Janina și Ion Ianoși (selecția de poeme, tradusă de Aurel și Ion Covaci în urmă cu vreo patru decenii - o ediție, firește, cenzurată - e acum intruvabilă). Țvetaieva e aproape necunoscută de generațiile tinere de la noi (care resping prostește tot ce e rusesc), așa cum aproape necunoscută a fost în timpul vieții ei în URSS, blamată oficial ca "reacționară" și "trădătoare" fiindcă plecase în 1922, pe urmele soțului, la Paris. Cea mai mare greșeală a ei a fost însă întoarcerea în patrie în 1939: soțul îi e arestat și împușcat, fiica trimisă în gulag, iar ea primește domiciliu obligatoriu la Elabuga, unde se spânzură în 1941, devansându-și călăii. Pe certificatul de deces e trecută profesia: evacuată. Opera ei însă n-a putut fi evacuată din memoria culturală a lumii și azi face parte din patrimoniul universal. I se consacră, nu doar în Rusia, monografii, biografii, lucrări academice, documentare, i se publică poemele și proza în traduceri. Sigur că Marina Țvetaieva e în primul rând o poetă novatoare pentru epoca ei, cu o explozivă forță de expresie și o "tehnică" - neobișnuită în urmă cu atâția ani (sintaxă eliptică, ultradensă, ritmuri sincopate, treceri îndrăznețe de la un vers la altul, o punctuație personală), dar devenită comună în poezia contemporană. Cea mai accesibilă cale de pătrundere în universul literar al Marinei Țvetaieva rămân povestirile ei autobiografice pe care le avem acum în competenta traducere a Janinei Ianoși. Ar fi bine să începeți chiar cu cea pe care vi-o recomand azi, ca pe un concentrat revelator al femeii și scriitoarei, al abisalului suflet rus și al măiestriei narativ-poetice, al cruzimii istoriei și al iubirii izbăvitoare. Este ultima proză a Marinei, scrisă înaintea fatalei întoarceri în URSS și considerată de ea însăși "cântecul lebedei". Povestirea evocă prietenia intensă cu tânăra actriță de la MHAT, Sonia Evghenievna Holliday, în cele două luni din 1919 în care au fost nedespărțite. Perioada de foamete, frig și nesiguranță din timpul războiului civil ce a urmat revoluției e luminată de această comuniune sufletească a două ființe pasionale, două artiste ce nu pot face compromisuri cu viața și arta lor. Afectivitatea excesivă a Marinei, "maximalismul" trăirilor ei, combustia interioară autodevoratoare se revarsă asupra ingenuei "sclave a iubirii", Sonecika, într-o proză dintre cele mai impresionante din câte am citit.