SELECȚIA "FORMULA AS"

Adriana Bittel
Florica Di­mi­tres­cu (co­or­donator), Ale­xan­dru Ciolan, Coman Lupu, "Dicționar de cu­vinte recente", Editura Lo­gos (tel. 021/327. 14.78), 584 p.

Vi se întâmplă, ca și mie, să citiți ziare, să ascultați la radio și TV comentarii, să auziți con­versații între tineri și să nu în­țelegeți unele cuvinte? A­tunci n-ar trebui să vă lip­seas­că din casă acest dicționar, ajuns la a treia ediție din 1982 încoace, perioadă în care și-a triplat volumul. Primele două, din 1982 și 1997, le datoram exclusiv d-nei pro­fesoare Florica Dimitrescu, lingvistă cu lucrări valo­roa­se pentru istoria limbii române, de la cea veche la cea contemporană. Pentru "Dicționarul de cuvinte re­cente - 2013", ca să poată ține pasul cu dinamica ac­celerată a îmbogățirii lexicale, și-a asociat alți doi spe­cialiști, reputați nu doar ca lexicografi - Alexandru Ciolan este editor și publicist, iar prof. univ. Coman Lupu este șeful catedrei de spaniolă de la Universitatea București și traducător literar. Dicționarul era cu atât mai necesar acum, cu cât până și cei mai cultivați din­tre noi au nevoie de explicații pen­tru anumite cuvinte și expresii, cre­ate fie prin forța internă a limbii ro­mâne și îmbogățirea cu sensuri noi a unor cuvinte vechi, fie prin îm­prumuturi frecvente din alte limbi. D-na profesoară Florica Dimitrescu va împlini peste o lună 85 de ani și este o stenică dovadă că vioiciunea de spirit, curiozitatea intelectuală, verticalitatea caracterului, asociate unei firi altruiste și calde, pot ține la distanță inconvenientele senec­tuții. Continuitatea preocupărilor sale profesionale, a activității științifice pentru care a devenit membră de onoare a Academiei Române, considerația și afec­țiunea de care se bucură printre lingviști și foști stu­denți din multe generații sunt motorul energiei pozitive și secretul minții ei tinere, capabile de proiecte labo­rioa­se. Pentru mine, doamna Florica Dimitrescu și so­țul ei, profesorul de romanistică Alexandru Niculescu - ce a ținut decenii la rând cursuri de limba română la uni­versități celebre din Franța și Italia, trezind inte­resul tinerilor străini pentru cultura noastră - sunt și exemple de veritabil patriotism. În fapte, nu la nivelul declarativ la care se limitează atâtea persoane publice (multe, nici măcar limba maternă nu o vorbesc corect, iar cunoștințele lor de istorie, literatură, arte naționale nu depășesc programa școlii primare). Printre concre­tizările muncii neobosite a doamnei profesoare - 19 cărți și peste 200 de studii publicate în țară și străină­ta­te - de o specială valoare practică pentru publicul larg de la noi este acest "Dicționar de cuvinte re­cen­te", care a urmărit de la o ediție la alta evoluția limbii vii. Limba română ca un organism complex, în care se nasc sau sunt transplantate cuvinte și expresii cu o viață mai lungă sau efemeră, cu reactivări și devieri de sensuri, dar și cu dispariții ale unor vocabule odată cu obiectul ce-l denumeau sau realitatea la care se refe­reau. Încă de la prima ediție ni se explica de ce a fost pre­ferat termenul cuvânt recent celui de neologism: acesta din urmă desemna la noi cuvinte împrumutate sau create începând de la sfârșitul sec. XVIII, pe când dicționarul avea în vedere o perioadă mult mai apro­piată de momentul actual, ultimele două-trei decenii (lingviștii au constatat că lexicul se transformă se­sizabil în aproximativ 10 ani). Fiindcă presa scrisă și audio-vizualul surprind pe viu schimbările și nu doar că reflectă, ci și influențează realitatea lingvistică, D.C.R. a recoltat, în principal, din aceste surse mate­rialul și l-a organizat după reguli lexicografice clare, pentru a-i înlesni folosirea. Fiecărui articol-titlu i se precizează domeniul, originea, etimologia, i se dă de­finiția prin sinonime general cunoscute și explicații pe înțelesul oricui. Când e cazul, se indică și pronunția cu­vintelor de origine străină, neadaptate sistemului nostru fonetic, iar înțelesurile sunt exemplificate prin citate datate. "Dicționarul de cuvinte recente-2013" pe care vi-l recomand azi cuprinde 9875 de intrări, din­tre care jumătate sunt noi față de ediția de acum 15 ani, dovadă a deschiderii României spre lumea largă și a îm­bogățirii zestrei ei lexicale, în sincronie cu glo­ba­lizarea. În plus, se pot vedea și tendințele din limbajul noii generații, branșate din fașă la rețele informatice, care preia și adaptează termeni internaționali, sau vi­teza de răspândire în toate straturile societății a unor cu­vinte specifice din sport, modă, gastronomie, medi­cină, cinematografie etc. "DCR-2013", la care, pe lângă cei trei autori, au contribuit și alți cercetători ai neo­logiei lexicale și semantice este - până la viitoarea ediție, prevăzută pentru 2022 - indispensabil oricui vrea să înțeleagă exact despre ce e vorba.

Gregor von Rezzori, "Zăpezile de altădată. Portrete pentru o biografie pe care nu o voi scrie niciodată", traducere de Sanda Munteanu, Editura "Humanitas", colecția "Memorii/Jurnale", 304 p.

Unul din marii povestitori de limbă germană ai Europei Centrale, Gregor von Rezzori (1914-1998) e legat prin fire biografice de România și de aceea are, pe lângă frumusețea literară, un interes aparte pentru noi. S-a născut la Cernăuți, într-o familie austriacă (în ale cărei rădăcini împestrițate etnic exista o străbunică fanariotă împământenită ca româncă, dar și un strămoș italian), iar fabulosul lui ținut natal, Bucovina - dar și Bra­șovul, Bucureștiul, Sibiul - sunt aduse de el în spațiul literar european al secolului XX. Istoria mai pu­țin știută a acestei părți de lume e povestită de Rezzori prin istorii particulare de familie (auzite sau trăite de el însuși) într-un mod inclasabil, situat între roman și memorialistică. O formulă literară adaptată de minune temei predominante: căutarea sinuoasă de sine prin Mitteleuropa a unui cosmopolit, aparținând deopo­tri­vă lumii de la marginea Imperiului Austro-Ungar, dar și modernității europene occidentale, mar­cate de trage­dia ce a schimbat totul după al Doilea Război. În romanele lui (dintre care Memoriile unui antisemit a fost tradus acum cinci ani la Hu­manitas și vi l-am recomandat aici) se întâlnesc spi­ritul ger­ma­nic și cel latin-balcanic, fiecare cu va­lorile lui cul­turale care au conlocuit o vreme pașnic în Cer­năuți. "Zăpezile de altădată" ne transportă înapoi în timp cu aproape un secol, în perioada prenaș­terii, copilăriei și adolescenței scri­itorului, con­figurată prin "portretele" persoa­nelor care l-au mo­delat. Portretele-destine alcă­tuiesc îm­preună un roman de familie, oscilând mereu între comedie și tragedie, cu atât mai viu-evocator cu cât nu există nici pic de nostalgie, înduioșare sau ranchiună. Pa­ginile se încarcă literar doar prin finețea obser­vației psihologice, prin calitatea picturală și dramatică a tablourilor și scenelor și prin frumusețea stilistică (bine redată în traducerea Sandei Munteanu). Artist multivalent (Rezzori a fost nu doar scriitor - și ce scriitor! - ci și plastician, actor, critic de artă, vor­bi­tor a opt limbi, între care și româna la perfecție, căci își dăduse bacalaureatul în românește), el are, lucru rar la un memorialist, o capacitate de detașare care-l face să sesizeze chiar și în cazul rudelor apropiate slăbi­ciunile, trăsăturile grotești, pretențiile absurde. Nicio­dată iu­bi­rea filială, fraternă, admirația sau recunoștința nu-i aburesc perspicacitatea lucidă grație căreia scoate din adâncul memoriei scene-cheie pentru com­por­tamentul personajelor. O a doua temă dominantă, pe lângă Bu­covina, este relația timpului personal cu vremurile, capacitatea sau neputința de a ține pasul cu eveni­mentele din lumea înconjurătoare, de a te acomoda. Cele cinci capitole ale căr­ții sunt consacrate dădacei, mamei, ta­tălui, surorii, unei guvernante și ro­lului lor, așa cum îl vede naratorul de 75 de ani, în devenirea copilului ce a fost: mi­cul Gregor sufocat de grija unei ma­me ne­vrotice și obsedate de rolurile in­cul­cate prin convenții. Femeie deli­cată, fixată în trecutul imperial, deza­măgită de vitalitatea debordantă a soțului non­con­formist, absorbit total de pasiunea pentru vânătoare și mai mult absent, aris­tocrata von Rezzori se simte exilată în Cernăuțiul multietnic, printre "barbari", față de care are complexe de superioritate. De aceea se izolează în casa cu vastă grădină, concentrându-se asupra înda­to­ri­rilor de mamă, reduse la zel igienic și la dirijarea au­toritară după principiile ei educative. După ce în tim­pul Primului Război fuge cu copiii la Trieste, e ne­voită, după prăbușirea monarhiei habsburgice și pier­derea averii, să se întoarcă în Cernăuțiul acum româ­nesc: soțul ei nu concepea să se despartă de pădurile Bucovinei în care dispărea cu săptămânile în expediții nu doar cinegetice. Copiii, în special fata mai mare cu 4 ani decât Gregor, își adorau tatăl năstrușnic, mereu bine dispus și se simțeau terorizați de crizele de nervi ale mamei, astfel încât, atunci când părinții divorțează, ei înclină afectiv spre incorigibilul vânător. De altfel, sunt trimiși departe de casă, la școli cu internat din Bra­șov și Viena, iar perioadele petrecute în familie sunt rare. Capitolul dedicat surorii moarte de o boală incu­rabilă la 22 de ani e o bijuterie de evocare și ana­liză psihologică, după cum excepțional e și portre­tul altei figuri din panteonul personal, dădaca poreclită Ca­sandra, o localnică urâtă și primitivă, care suplinește lipsa de afecțiune a mamei cu atâta iubire, fantezie populară și ghidușie, încât privirea îndeobște rece a memorialistului vibrează, ca și în cazul guvernantei Straussel. Toate cele cinci portrete se imbrică într-o legendă despre lumea apusă a Europei Centrale, pe care o mai putem recompune azi doar din cărți.

Marina Țvetaieva, "Povestire despre Sonecika", traducere și note de Janina Ianoși, Editura Contem­po­ranul (tel. 021/212.56.92), 256 p.

La edituri mici, fără bani de publicitate, se publică uneori cărți mari, care trec neobservate. E și cazul tra­ducerilor Janinei Ianoși din opera Marinei Țvetaieva (1892-1941), făcute după ediții critice rusești mai recente și însoțite de prefețe, note și comentarii ale lui Ion Ianoși. La Editura Contemporanul - Ideea euro­peană a apărut Roman epistolar 1926 - Rilke, Țve­ta­ieva, Pasternak, considerat cel mai frumos document poetic al secolului XX, nu doar fi­indcă cei trei au în co­mun Po­ezia, vehicul ce îi poar­­tă prin "turnul cel mai înalt al bucu­riei", ci și pentru iubirea ira­diată din sufletul Marinei ca punte între ei. Tot la această editură și în aceeași traducere a fost tipărit volu­mul Proză de Marina Țveta­ieva, și el cu apa­rat critic lă­muritor al contextelor de epo­că și bio­grafice. Prozele me­mo­­ria­lis­tice scrise în perioada exilului parizian au fost or­do­nate te­matic în ediția română, astfel încât ele alcătuiesc un soi aparte de autobiografie, și ea fundamentală în în­țelegerea marii poete. Vedeți ce se întâmplă cu ea, dar și cu Mandelștam, Ahmatova, poetul Pasternak? Nu­mele lor sunt cunoscute la noi mai curând ca vic­time ale stalinismului decât prin traducerile operelor. Și destinul cumplit, de martiră, al Marinei Țvetaieva a atras atenția și a impresionat mai mult decât scrierile ei, de care se mai ocupă azi doar Janina și Ion Ianoși (selecția de poeme, tradusă de Aurel și Ion Covaci în urmă cu vreo patru decenii - o ediție, firește, cenzurată - e acum intruvabilă). Țvetaieva e aproape necunos­cută de generațiile tinere de la noi (care resping pros­tește tot ce e rusesc), așa cum aproape necunoscută a fost în timpul vieții ei în URSS, blamată oficial ca "reacționară" și "trădătoare" fiindcă plecase în 1922, pe urmele soțului, la Paris. Cea mai mare greșeală a ei a fost însă întoarcerea în patrie în 1939: soțul îi e ares­tat și împușcat, fiica trimisă în gulag, iar ea pri­mește domiciliu obligatoriu la Elabuga, unde se spân­zură în 1941, devansându-și călăii. Pe certificatul de deces e trecută profesia: evacuată. Opera ei însă n-a putut fi evacuată din memoria culturală a lumii și azi face parte din patrimoniul universal. I se consacră, nu doar în Rusia, monografii, biografii, lucrări academice, do­cumentare, i se publică poemele și proza în tra­du­ceri. Sigur că Marina Țvetaieva e în primul rând o poetă novatoare pentru epoca ei, cu o explozivă forță de expresie și o "tehnică" - neobișnuită în urmă cu atâția ani (sintaxă eliptică, ultradensă, ritmuri sincopate, treceri îndrăznețe de la un vers la altul, o punctuație personală), dar devenită co­mună în poezia contemporană. Cea mai acce­sibilă cale de pătrundere în universul literar al Marinei Țveta­ieva rămân povestirile ei auto­biografice pe care le avem acum în competenta traducere a Janinei Ianoși. Ar fi bine să începeți chiar cu cea pe care vi-o recomand azi, ca pe un concentrat revelator al fe­meii și scriitoarei, al abi­salului suflet rus și al mă­iestriei narativ-poetice, al cru­zimii istoriei și al iubirii izbă­vi­toare. Este ultima proză a Ma­rinei, scrisă înaintea fatalei întoarceri în URSS și con­si­de­rată de ea însăși "cântecul le­be­dei". Povestirea evocă prietenia intensă cu tânăra actriță de la MHAT, Sonia Evghenievna Holliday, în cele două luni din 1919 în care au fost ne­des­păr­țite. Perioada de foamete, frig și nesiguranță din timpul răz­boiu­lui civil ce a urmat revoluției e luminată de această comuniune sufletească a două ființe pa­sio­nale, două artiste ce nu pot face compromisuri cu viața și arta lor. Afectivitatea excesivă a Ma­rinei, "maximalismul" trăi­ri­lor ei, combustia interioară autodevoratoare se revarsă asu­pra ingenuei "sclave a iubirii", Sonecika, într-o proză dintre cele mai impresionante din câte am citit.