Iubit și plâns deopotrivă. Un curajos, "un spirit neînvins", așa s-a spus despre el. Șaptesprezece ani între gratii, într-o "celulă" insalubră, de doi/trei metri, înfometat, cu ghearele pe cimentul ud al unei părăsite grădini zoologice, singur și mândru ca un împărat, privind neclintit lumea din bezna rece a închisorii sale. Povestea leului Cezar din Tecuci a făcut înconjurul lumii. E socotită o pildă a voinței de a trăi, a puterii de supraviețuire dincolo de limite. Tecucenii spun că, atât cât a stat în orașul lor, leul Cezar nu a fost atins niciodată de o altă ființă. Doar a stat acolo, privindu-i pe toți cu demnitate. Pentru faptul că a stat acolo, oamenii l-au iubit. Și au luptat ca să îi recâștige libertatea.
Un răcnet de tristețe peste oraș
Dan Ghiorghiu din Tecuci are 28 de ani, e un bărbat frumos, foarte puternic fizic, motociclist pătimaș, cu brațele acoperite de tatuaje, tipul de "băiat dur", care de obicei nu prea-și bate capul cu sentimentalisme. Când vine vorba însă despre leul din orașul său, devine alt om. Cred că a fost singura dată când l-am văzut profund afectat de emoție, de compasiune, ca un copil. Și mi-am zis că, dacă Dan rockerul are lacrimi în ochi când vorbește despre "leul lui", trebuie neapărat să fie ceva cu povestea asta. El a fost cel dintâi care mi-a spus "istoria unui rege neînfrânt" și cât de mult a contat prezența lui pentru cei din orășelul acela, c-un trai destul de monoton, o urbe pierdută pe undeva, prin podișul înalt al Moldovei. "Eu îl știu pe leu încă de când eram copil. Practic, aproape toată viața mea a fost alături de el. Pe toți ne-a impresionat animalul ăsta, forța asta a lui, să vrea să trăiască. Frate, tare animal!... Eu stau aproape de parcul vechi, unde era grădina. Cea mai mare aventură a noastră, a copiilor, era să mergem la leu. «Hai să mergem să ne uităm la leu!...». Spre adolescență, ajunsesem să ne împrietenim cu paznicul, ne mai lăsa și gratis. Mergeam cu teamă prin pădurea aia cu plopi bătrâni, de vreo sută de ani, ne gândeam ce-ar fi dacă leul a scăpat din cușcă și e pe acolo, printre copaci, liber și flămând... Mergeam cu toții la leu și ne uitam cum stătea el acolo, singur, în întuneric, jigărit, dar totuși așa de mândru, și se uita fix la noi. Se mai ridica puțin și mai făcea câțiva pași, înceeet, pe urmă iar se așeza pe ciment și se uita. Mereu ne era teamă, să nu se repeadă la noi, la gratii. Să treacă dincolo de gratii chiar. Ne era frică, dar parcă... ne și plăcea, cumva, frica asta. Culmea, niciodată de când mă știu n-a sărit la nimeni. Și parcă tot ne temeam. De demnitatea lui. Noi, copiii, țipam la el, îi aruncam bețe înăuntru, dar nici nu ne băga în seamă. Nici măcar nu s-a aplecat, vreodată, să miroasă bățul de pe jos. Mi-aduc aminte că odată, au venit niște vânători să mai împuște din ciorile care se înmulțiseră foarte mult în parc. Am luat o cioară moartă și am aruncat-o la leu, în cușcă. Leul s-a uitat la ea, dar nu s-a clintit, nu s-a obosit să meargă până la ea să o miroasă. Era, cumva, sub demnitatea lui. Simțeai. Nu știu, avea ceva în el. Rege, omule! O putere pe care-o simți de la distanță. Respect. Forță. Teamă. Dar și o atât de mare tristețe...".
Dan Ghiorghiu aude și acum răcnetul leului Cezar, în fiecare seară, în amurg, plutind tragic și amplu peste întregul oraș. Nu răcnea decât atunci când rămânea singur și când cădea înserarea. Când avea vizitatori, niciodată. Doar seara, un răget sfâșietor, enorm, "ca un tunet lung", care-i neliniștea pe oameni în case, făcându-i să se oprească din mâncat, la cină, cu lingura în mână, și să privească în gol, spre pădurile întunecate. "Țin minte că noi, copiii, ieșeam toți la balcoane seara, să auzim leul. Ieșeau și copiii de la case, din marginea orașului. Stăteam toți și ascultam. Nu știu cum să spun... Cine n-a auzit vreodată răgetul unui leu în tristețe n-are cum să înțeleagă ce zic. Te înfiori, parcă tremură cerul!... Ne era frică, jur, tuturor. De fiecare dată la aceeași oră, exact când se lăsa amurgul. Era așa, ca o bătaie lungă de clopot, pentru patruzeci de mii de oameni, venind dinspre parc spre noi. Semnul că peste oraș apune soarele. Și că leul nostru încă trăiește...".
"Dacă și noi, oamenii, am avea puterea..."
Cu grădina asta zoologică a fost, de fapt, doar o poveste absurdă: un primar de prin anul 1970, având mândria prostească să facă din Tecuci, la un fel de concurs inter-orășenesc, "cel mai frumos oraș din țară", a adus în cuști, de-a valma, cele mai nepotrivite specii de animale: yaci, urși tibetani, lupi, urși carpatini, păuni, lebede, maimuțe, căprioare... Stăteau îngrămădite, într-un colț al unui parc comunist, situat la marginea orașului. Toate au suferit, au murit sau au fost duse apoi în alte grădini, cu condiții mai bune. Apoi s-a răspândit știrea că numai în Tecuci, din toată țara, se nasc și trăiesc puii de leu, datorită unei clime aparte, subtropicale, care există numai aici, taman la capătul Moldovei. Informația a fost preluată aiurea de televiziuni cu mare audiență, oamenii chiar au crezut. Astfel a fost adus Cezar, un prunc de leu abia născut, de cine mai știe unde, "tocmai din Africa!", s-a zis. Localnicii erau mândri - puține alte grădini zoologice, în afară de cea din București, mai aveau așa ceva, prin anii' 90: un leu! Nici în orașele mari ale României nu erau. În toată Moldova a fost unic. L-au băgat într-o cușcă veche, cu gratiile acelea groase, verzi, coclite de rugină, cu ciment pe jos și fără soare, lăsându-l acolo vreme de șaptesprezece ani. Un trai crâncen. Era îngrijit de "niște țopârlani alcoolici, grobieni. Niște brute, aduse acolo pe lefuri de nimic. Habar n-aveau despre cum se cresc animalele astea, cu ce trebuie hrănite și nici nu le păsa. Ce să știe ei despre îngrijirea felinelor mari?!... Pe leu doar îl mai mânau uneori într-un alt padoc, ca să-i curățe fecalele cu furtunul, apoi îi aruncau câte ceva de mâncare și-l lăsau în mizeria lui, până ce-și mai aminteau încă o dată de el", după cum declară Dan Ghiorghiu, astăzi mare iubitor de animale având el însuși o cățelușă bej, pe care a găsit-o pe stradă și pe care o iubește "ca pe sora lui".
În anul 2007, când s-a intrat în Uniunea Europeană, în toată grădina mai rămăseseră doar Cezar și doi urși carpatini, la fel de subnutriți, murdari, amărâți. Pe 11 martie 2009, leul a fost ultimul care a părăsit grădina zoologică din Tecuci, după ce a fost desființată. Motivul desființării, unul cât se poate de firesc: "nerespectarea flagrantă a măsurilor dispuse în autorizația de mediu". O sentință ce trebuia dată de mult. De atât de mult timp...
Un alt tânăr localnic, Bogdan Pohodnicaru, în vârstă de 29 de ani, a văzut leul chiar în ultimele zile ale șederii lui în captivitate. Își amintește și acum ultimul său bilet la Zoo Tecuci... Nu-l mai văzuse de destulă vreme, fusese plecat la București, la studii, apoi la serviciu, venea mai rar pe acasă. Când l-a regăsit acolo, în aceeași cușcă mizeră, atât de bătrân și distrus, zice că s-a cutremurat. "Abia se mai târa pe podeaua aia de ciment, năpârlit până la piele, până la rană. Își pierduse jumătate de coamă, fiindcă fusese sterilizat și nu vasectomizat, așa cum ar fi trebuit. Să vezi un leu fără coamă... E atât de umilitor! Când eram copil, îl visam mereu. Se făcea că intra la mine în casă. Mergea prin camera mea, mare, încet, elegant. Mă căuta, să mă mănânce. Iar eu stăteam sub plapumă și îmi era atât de frică, uitându-mă la el cum pășește... Și acum îl mai visez, uneori. A făcut parte din viața mea. Când mi-l amintesc, mereu mă gândesc la cei atâția ani în care am trecut prin parcul ăla, la cum am crescut, la cum m-am schimbat, la serile în care veneam acasă și apoi mă gândeam la el... El, care nu a făcut nimic. A stat închis și ne-a scos pe noi afară, cu răgetele lui de tristețe, în fiecare seară...". Amintirea lui Bogdan este aceeași cu cea a lui Dan Ghiorghiu și a majorității tinerilor din oraș: "Două sentimente: frică și milă totodată. Mai rar o asemenea combinație...". Și zâmbește.
Și mai spun băieții ăștia frumoși că și noi, oamenii, am putea să învățăm ceva din teribila putere de supraviețuire a acestui animal singuratic, o hotărâre de-a trăi, de a nu te lăsa biruit, care a depășit toate legile firescului. "Dacă și noi am avea în inimă măcar puțin din această forță, cu siguranță, lumea ar arăta astăzi altfel", spun ei.
Africa. Un miracol al reînvierii
Ei bine, încă din 2007, tocmai astfel de oameni tineri au făcut apel la o mulțime de organizații internaționale, ca să-și salveze leul de la moarte. "Leul nostru", așa spun toți, ca și cum le-ar aparține, într-un mod profund, ca și cum ar avea un vechi legământ față de dânsul. Au reușit să aducă în orășelul lor, abia în martie 2009, una din cele mai puternice organizații de salvare a animalelor din lume, Vier Pfoten. Elicopter, mașini, o echipă de medici, cei mai buni specialiști în astfel de feline, atât de pretențioase și sofisticate ca fire. Când au văzut leul, efectiv, și-au făcut semnul crucii. Starea lui de sănătate era critică, aproape letală. Se târa, nu pășea. Cu capul coborât până la pământ, din gură îi curgeau pe ciment bale albe. "Și câți ani are?... Nu se poate. Așa a trăit tot timpul? E-un adevărat miracol că mai este în viață...". După ce l-au tranchilizat și l-au scos din temnița aceea tenebroasă, câțiva copii au cerut voie să vină să îl vadă mai de aproape. Mâinile lor au fost cele dintâi care l-au mângâiat vreodată, de când s-a născut. Primele ființe care i-au atins grumazul puternic, capul imens, fără coamă, pe care și-o pierduse pe jumătate, ochii stinși și aproape orbi, de fiară bolnavă de-atâta însingurare, ce n-a privit niciodată decât ziduri cenușii și un chenar îngust cu gratii. Medicii au acționat ca într-o situație de spital de urgență. Cezar a fost pus pe o targă și, în nici două zile, a fost dus până în savanele cele mai calde și binefăcătoare de la capătul Africii, acolo unde ar fi trebuit să trăiască dintotdeauna. În jurnalul lor, ei scriu cu reală emoție despre scoaterea leului român din temniță, despre acest drum foarte istovitor pentru el, despre teama continuă că l-ar putea pierde. Apoi, despre primii săi pași pe pământ. Felul temător în care înainta, clătinându-se ca un nou-născut, refuzul inițial de a ieși din cușca sanitară și de a păși mai departe, fiindcă în creierul său nu putea concepe ce-ar putea fi imensitatea aceea verde dinaintea lui - iarba!... A fost pentru prima oară în viață când a atins cu picioarele pământul. Moale, reavăn și cald. Este descrisă bucuria sa de a călca prin iarba înaltă, de a simți freamătul naturii, apoi fericirea nestăvilită de a se azvârli spre libertate. Aici, specialiștii vorbesc și de un alt miracol: în doar câteva săptămâni, leul și-a revenit incredibil. Cazul i-a pus pe gânduri: un animal muribund, care întinerea cu o rapiditate fantastică, de la o zi la alta. Musculatura i se întărea, în câteva zile s-a ridicat iarăși, semeț, pe umerii lui înalți, scrutând cu privirea-i virilă orizonturile junglei. Blana i s-a deschis la culoare, devenind strălucitoare, deasă, fără urmă de năpârlire, iar coama i-a redevenit spectaculos întreagă, bogată, galben-luminoasă. Când îl privești în două poze făcute la două săptămâni distanță, efectiv nu îl recunoști. Era iarăși rege, stăpân. Un animal superb, ager, ocrotit de Dumnezeu. Care întinerea către moarte. Principalele sale medicamente au fost următoarele: iarba, pământul, savana, soarele... Dar, mai ales, libertatea.
Ultima și singura iubire
În imensa rezervație din Africa de Sud, leul Cezar a mai trăit încă patru ani și jumătate. O renaștere, un record de longevitate. În acești patru ani, și-a retrăit întreaga viață năpăstuită, atât de demn, tumultuos și plenar, așa cum foarte puțini dintre oameni, chiar și vitejii ieșiți din închisori, reușesc să o facă. În scurtă vreme, Cezar și-a găsit o iubită, leoaica numită Carmen, exact de aceeași vârstă și la fel de chinuită întreaga viață, ca și el. Îngrijitorii de la Lionsrock vorbesc despre o "poveste de dragoste", aproape omenească, care s-a născut între cei doi. Doi lei atât de bătrâni, veteranii întregii rezervații, uniți prin suferință în libertate... Nedespărțiți, alergau împreună, se îmbrățișau tăvălindu-se prin ierburile portocalii, luminoase, legănate de vânt, ale savanei africane... Au fost cele mai respectate animale din acest celebru parc internațional, pentru puterea lor de-a supraviețui și de-a se iubi până la moarte. Cezar a murit recent, pe data de 7 februarie 2013, la vârsta de 21 de ani. După doar 18 zile de la moartea iubitei sale. Dacă nu s-ar fi întâmplat decesul leoaicei Carmen, specialiștii susțin că leul din România ar mai fi putut să trăiască ceva timp. Era puternic, ager, neînfricat. S-a stins de dragoste, de jale, de regret față de toată existența lui neîmplinită, care ar fi putut fi altfel. Cezar este acum protagonistul unui film documentar, numit "I'm a Lion" (Eu sunt un leu), realizat de cei de la organizația Vier Pfoten, care a făcut înconjurul lumii. O pledoarie pentru viață, pentru iubire, pentru puterea de a nu te lăsa învins niciodată.
Dan Ghiorghiu și Bogdan Pohodnicaru trăiesc de multă vreme la București. La câteva zile după ce au aflat de moartea leului lor, s-au întors în Tecuci și s-au întâlnit acolo cu încă vreo douăzeci de "prieteni vechi", din copilărie. Băieți tineri, la fel ca și dânșii. Au stat împreună, într-o casă mare. N-au petrecut, nu s-a dansat, n-au vorbit despre rock, cai putere, geci de piele, ținte, nebunii și motociclete. Au văzut filmul despre "leul lor". Era scurt, doar de vreo 5 minute, dar ei l-au văzut cam de vreo 50 de ori, toată noaptea. O noapte întreagă n-au vorbit decât despre el, amintindu-și. Unii dintre ei chiar au plâns, apoi au zâmbit, gândindu-se la cât de frumoasă a fost viața lor în perioada aceea, cât El trăia. "O, Doamne, ce-am mai îmbătrânit", au spus câțiva, cumva melancolic. În rest, n-au făcut mare lucru. Doar au stat acolo. Au stat împreună și au vorbit toată noaptea despre leu, ca la o pomană a unei rude apropiate.