ANA PEPINE - "Trebuie să fii copleșit de dragoste ca să poți să joci"

Actriță la Compania de Teatru "Passe-partout - Dan Puric"

Subțire și fragilă ca o nimfă a pădurii, bucu­rându-se de fiecare mugur, de fiecare floare, Ana Pepine e însăși întruchiparea primă­ve­rii acesteia atât de așteptate. Spirit jucăuș și inocent, își găsește bucuria vieții în a transfigura pe scenă, fo­losindu-și inima, mintea, vocea, chipul expresiv și tru­pul elastic, bagajul uriaș de emoții și trăiri ome­nești. Și nu numai omenești, căci Ana poate fi și o floare, și o pasăre cântătoare, și un fir de iarbă crudă tremu­rând în vântul subțire al primăverii - dacă vrea! Și așa este și în viață. Fără rezerve, dăruindu-se cu toa­tă ființa ei. În ceasurile puține care îi rămân din zi după ce coboară de pe scenă între prieteni, acasă, pe străzile din Centrul Vechi al Bucureștiului, în cartierul ei de blocuri unde trăiește ori în camera ei plină cu flori și cu marionete agățate în cuie, pe pereți, actrița so­fisticată se transformă în fata simplă și fer­me­cătoare, care este cu adevărat. Să-i ascultăm povestea.

Printre pensule și vopsele

- Doar 27 de ani? Pe scenă pare că poți să ex­primi orice trăire, orice emoție, ca și cum le-ai fi exer­sat îndelung.

- Da, acesta e un lucru foarte interesant. Un miraj al actoriei. Pun la bătaie, fără rezerve, experiența vieții mele, atâta câtă e până acum, la 27 de ani, tot ce am trăit pe pielea mea. Dar, în același timp, și ale altora. Pe care le-am văzut, le-am asumat în imaginația mea și le-am esențializat, până la gestul artistic. Și am avut destule exemple în jurul meu, dat fiind că provin din­tr-o familie numeroasă. Părinții mei sunt pictori, amân­doi absolvenți de Arte Plastice, cu mare iubire pentru artă, dar și pentru familie, pentru valorile ei. Au făcut cinci copii, eu sunt cea mijlocie, și toți sunt înzestrați artistic, chiar dacă nu toți dintre noi și-au ales o pro­fesie în domeniu. Așadar, am crescut printre șevalete, pensule și vopsele, cu jocurile pe care ni le inventam sin­guri, cu jucăriile pe care ni le confecționam împre­ună cu mama, cu piesele de teatru pe care le puneam în scenă pentru amu­za­mentul prietenilor și vecinilor. Am avut o copilărie modestă, cu cinci copii în casă, vă imaginați, tata de multe ori lucra verile pe șantier, ca vopsitor (că, deh, era pictor), iar în restul anului, ca pro­fesor de desen la școală. Mama desena im­primeuri la o fa­bri­că de textile, dar când au început să vină co­piii, a trebuit să stea acasă și să aibă grijă de noi. Sărăcia noastră materială ne-a făcut însă să avem altă ati­tudine față de viață, să compensăm lipsurile prin bogăția trăirilor noastre spirituale, prin căutările noastre de noi limbaje artistice, dar și printr-o solida­ri­tate și o camaraderie spe­cială, printr-o dra­goste de netăgăduit între noi. Din­colo de relația părin­te-copil, între noi a crescut și o afi­ni­tate artistică, astfel că acum, eu cu pă­rinții mei sun­tem ca niște colegi de studiu, ne consul­tăm, ne sfătuim, ne împărtășim preo­cupările, obsesiile artistice. Tata e ar­delean, s-a născut în Brașov, iar mama e bucureș­teancă, fiica unui cele­bru medic chi­rurg, bunicul meu, care spera ca eu să-i ur­mez în ca­rie­ră. Nu a fost așa și s-a împăcat cu gân­dul, în cele din urmă, când s-a convins că sunt o bună actriță, premiată și recunoscută la mari festivaluri de teatru interna­țio­nale.

Cinci copii și Jean-Thome

- Au fost "semne" deja din copilărie că vei face teatru?

- Am avut de la început o predispoziție spre artă și cred că, oricare ar fi fost forma ei, aș fi făcut-o la fel de bine. Îmi aduc aminte cum mama ne făcea fiecărui copil portrete, îmbrăcându-ne în draperii de catifea pe care le drapa pe noi ca să pară niște rochii de prințese, de contese și făcându-ne pieptănături savante. A făcut chiar și un portret cățelului nostru Jean-Thome, care a trăit 17 ani și care a fost ca un membru al familiei, fra­tele nostru cel mic, al șaselea. Nu erau limite de ex­presie artistică pentru noi, copiii, și am început, bi­neînțeles, prin a desena pe pereți, apoi a-mi confec­ționa păpuși din cârpă cu ochi de nasturi și păr de ață, cu tot cu hăinuțe cusute de mine. Țineam la ele, dar nu erau chiar ca păpușile din magazin, pentru că eu voiam să le fac baie și în apă se înmuiau. Apoi, îmi fă­ceam jucării din carton pictat, întruchipând personaje din desene animate, odată am făcut un întreg parc de dis­tracții, cu carusel, leagăne și tobogan. Verile mai mer­geam uneori la Agapia, la mânăstire, și acolo pă­rinții mei pictau și pe noi ne lăsau liberi ca păsările ce­rului, să ne jucăm în poienile întinse, ca gâzele în iar­bă. Scriam poezii, compuneam povești cu personaje din pădure, zâne și pitici, vorbeam cu ei, sora mea mai mare avea chiar un castel în pădure și în fiecare zi ne po­vestea ce s-a mai întâmplat acolo. Mai mergeam în va­canțe la o soră a mamei, într-un sat din Prahova. Acolo am scris o piesă de teatru, am făcut scenariul și cos­tumele, am compus muzica la un pian de jucărie, am regizat-o și am jucat-o eu cu surorile mele mai mici (se numea "Trei stele"!!!), pe terasa casei mătușii. A fost un succes grandios în fața vecinilor și prietenilor de acolo, cărora le pusesem invitațiile în cutiile poștale și cu care ne-am trezit apoi că ne umplu curtea. Mai târ­ziu, am scos și o revistă, fratele meu mai mare era directorul și el aproba articolele. El avea un imaginar atât de bogat și o mare putere de a fabula, încât ne povestea viețile noastre viitoare, iar noi stăteam cu gu­rile căscate și îl ascultam ore întregi. A devenit inginer politehnist, dar cu aceeași pasiune pentru artă și pentru filosofiile orientale în special. Eu scriam atunci poezii, vo­iam să fac și Arte Plastice, dar prin clasa a noua de liceu (făceam filologie, la "Gheorghe Lazăr"), mi-a ie­șit în cale teatrul. Cel adevărat, nu cel pe care-l făceam noi, când improvizam, ca și copii.

Vasluianu și Dan Puric

- Și cum te-a prins teatrul cel adevărat în mrejele lui?

- Sora mea mai mare era în trupa de teatru a aceluiași liceu, "Lazăr", și imitând-o pe ea, am început primele teme de studiu în arta actoriei. Îmi doream foarte mult să fac și eu teatru, iar când s-au dat probe pentru înlocuirea trupei vechi, care termina clasa a douăsprezecea, eu am fost admisă în noua "garnitură", cu felicitări speciale din partea lui Andi Vasluianu, cel care conducea atunci trupa liceului și despre care pot spu­ne că m-a descoperit și m-a îndrumat către teatru. Am învățat mult de la Andi Vasluianu, actorie, dar și miș­care, dans, fantezie, și mai ales energia lor îm­pre­ună, bucuria de a juca, de a crea potriveala și "si­nap­sele" acelea artistice, când simți ce fac partenerii de sce­nă și vii pe aș­tep­tările lor, într-o simfonie a gestu­rilor, cuvintelor, mu­zicii. Abia aș­tep­tam să ajung acasă, intram în baie, ști­am că acolo nu in­tră nimeni peste mi­ne, și exersam. Mă spionam în oglindă să văd cum îmi ies expresiile feței, mi­­mica, mă con­cen­tram pe stări, pe emo­ții, reușeam să și plâng, dacă vo­iam. Aveam impre­sia că pot să joc orice, mă iden­ti­fi­cam cu per­so­najele mele, tră­iam cu to­tul într-o rea­litate abstractă. Am jucat cu el trei ani, până la ter­mi­narea liceului, apoi am dat ad­mitere la Fa­cultatea de Limbi Stră­ine, Franceză-Ru­să (e­ram în­dră­gostită de literatura și filmele rusești, de Nichita Mi­halkov). După un an și ju­mătate, am avut un nou prag de trecut: am dat probă pentru a fi primită în trupa lui Dan Puric. Am intrat, am renunțat la Filo­logie și am început să mă pre­gătesc pentru Aca­de­mia de Teatru. La 20 de ani, in­tram la Tea­tru, secția Actorie-Păpuși-Marionete, la clasa lui Gruia Sandu. De la 19 ani, lucram deja cu trupa lui Puric, cu ea sunt și acum și acolo fac specta­cole minunate, împreună cu colegii mei. Am învățat enorm de la Dan Puric, în materie de arta actorului. Am fost crisalidă, și sub îndrumarea lui, m-am metamorfozat în fluture. Am învățat de la el să transmit emoția către public, să nu o țin doar pentru mine, doar pentru a-mi umple universul interior. Am înflorit, deodată, eu, timida. Am prins forță și încredere de a face lucruri și mai mari. Vreau să învăț chitară cla­sică. Am luat niște cursuri la Paris, de la un profesor celebru, apoi am început să studiez sin­gură. Ca să în­țeleg mai bine emo­ția sunetului, vibrația lui. Mai stă­pânesc un instrument muzical: pantofii de step. Am învățat de la Dan Puric. Ritmul e halucinant. Mu­zică, dans, pantomimă, toate acestea mă ajută enorm pe scenă. Tot așa cum mă ajută teatrul de umbre și mario­nete cu care creez perspective în teatru (ceea ce obții foarte ușor în film, dar în teatru, pe scenă, e mai greu). Uneori, emoția de a fi pe scenă e atât de mare, încât nu-ți mai dai seama ce se întâmplă în ex­teriorul tău. E o stare de euforie atât de pu­ter­nică, de parcă o doză mare de haluci­nogene ți s-ar revărsa brusc în creier și ești transportat în altă lume.

Un dragon cu șapte capete

- Ce ți-a spus mama ta că e dragostea? Ce te-a învățat viața că e și ce se întâmplă pe scenă, atunci când vine vorba de dragos­te?

- Dragostea, da... Mama picta și ne cânta șansonete interbelice, îmi amintesc "Lili Mar­leen": "Undeva, departe, un soldat scria,/ Vorbe de iubire pentru draga sa". Nu înțelegeam atunci dragostea mai mult decât o afinitate profundă, o atracție inexplicabilă, o sensi­bilitate și o senzitivitate uriașă. Vor­beam de această empatie dintre noi, mem­brii familiei noastre, de faptul că sensi­bilitatea mea specială mă făcea să mă implic emoțional în problemele fiecăruia, să le trăiesc ca și cum ar fi ale mele, să mă scufund în ele și să le găsesc înțelesuri. Aveam trei ani atunci când, de exemplu, mama și tata au stat zile în șir să demons­treze în 1990 în Piața Uni­versității și ne cântau cântecele Golaniadei. Nu știam ni­mic despre comunism, dar simțeam emo­ția aceea uriașă a revoltei lor, știam că se întâmplă ceva important. Bunicul meu de la Brașov făcuse puș­cărie politică șapte ani, pentru simpatii legio­nare, așa că tata știa, la rândul său, ce înseamnă să lupți contra sistemului. Tot așa, mult înainte de a mă îndrăgosti eu însămi, am aflat ce în­seam­nă dragostea atunci când sora mea mai ma­re ori fratele meu mai mare au fost "loviți" de ea. Eram ca un fel de cameleon, mă "con­fun­dam" cu mediul emoțional în care tră­iam (aveam predispoziția asta din naștere, ultima zi de Balanță spre Scorpion este ziua mea). Am avut o mare iubire în liceu, m-am în­dră­gostit de cineva cu mult mai mare decât mine, care m-a tratat ca pe o copilă, deci nu mi-a dat aten­ție. Mi-a trecut după vreo patru ani și apoi aveam sentimentul că mă în­drăgosteam prea ușor și mi se părea jalnic. Pe urmă, mi-am im­pus să nu mă mai îndră­gostesc și mi-am închis inima. Apoi, am avut o altă iubire imposibilă... Ca pasionalitate, ca posesivitate, sunt cam agre­sivă!... Cred că dragostea e absolută, dar numai în mintea noastră. În practică, nu e deloc așa. Ci, dimpotrivă, trebuie să-i lași spațiu ce­luilalt. Uneori îi spun inimii: "Ești nebună? Ce tot speri, nu înțelegi că nu se poate?". Îmi pare că inima mea e un dragon cu șapte capete care aruncă flăcări, pârjolește totul. Mama mi-a spus că a avut și ea o iubire neîmplinită, dar că a găsit înțelepciunea să se bucure de ea, doar fi­ind în preajma celui iubit, fără măcar ca el să știe, darmite să-i împărtășească iubirea. Faptul că îl iubea ea i se părea cu mult mai important decât faptul că nu era al ei, nu-i aparținea. În­tr-ade­văr, posesivitatea distruge foarte mult re­la­țiile. Dar, cred... Cred în dragoste! Cred în cu­­plu, în forța a doi oameni care se iubesc. Îmi doresc o familie armonioasă. Și mulți copii.

Floarea și lumina

- Mulți artiști spun că instituția familiei le limitează libertatea artistică, că greutățile vie­ții de zi cu zi le inhibă elanul creator. Nu crezi că te-ar putea cuprinde și pe tine spaima asta?

- Tata și mama nu s-au plâns niciodată că rolul serios de părinți le-ar fi inhibat dezvol­tarea artistică. Dimpotrivă! Au zis că a fost alegerea lor și că nu s-au simțit frustrați din cauza asta. Au găsit chiar, în maternitate, respectiv, paternitate, o sursă de inspirație, acumulări noi de trăiri și sentimente, un contact cu materia absolut necesar: som­nul pruncilor, mirosul laptelui cald, al rufelor proas­păt spălate și uscate... Iar în teatru... dragostea e ceva de care un artist are cel mai mult nevoie! Trebuie să fii copleșit de dragoste ca să poți să joci! Să trans­miți! E întot­deauna prea puțină dragoste pe pământul ăsta! Când sufăr din dragoste, întotdeauna lucrez, mă refugiez în joc. Ca artist, ai privilegiul ăsta enorm, ca toate sufe­rințele tale să le transfigurezi creator și să le și eli­berezi, în același timp. Uneori, în spectacole nu aveam roluri atât de "cos­tisitoare", adică să te coste mult, să te epuizeze. Și spu­neam: "Nu joc nimic față de ce trăiesc eu! Simt nevoia să arăt mult mai mult pe scenă, să strig, să plâng, să cânt, să vorbesc despre lucrurile care mă ard pe mine!" Și dacă nu te distribuie nimeni într-un ase­menea rol, în­cepi să ți le construiești singur. Să-ți faci propriile sce­narii. Dan Puric așa ne-a crescut. Să crești în di­recția în care ai ceva de spus. Ca floarea în direcția lu­minii. Arta actorului e un dozaj foarte fin între viață și ficțiune.

Cumințenia pământului

- Așa au apărut multe dintre spectacolele voastre: pornind de la un text, pe care ați brodat împreună, regizor și actori, scenografi și sunetiști, situații și personaje noi.

- Ultimul meu spectacol, realizat împreună cu cole­gul meu de scenă Paul Cimpoieru, la care acum punem "tușele finale", se numește "Tinerețe fără bătrâ­nețe și viață fără de moarte". Pornește de la eseul lui Noica despre acest basm popular, dar este inspirat și de viața și simbolurile operei lui Brâncuși. În el, eu întruchipez, printre altele, lucrarea lui numită "Cumințenia pă­mân­tului". Va avea premiera înainte de Paști și va intra în re­pertoriul Teatrului Passe-partout - Dan Puric. E greu că nu avem un sediu al teatrului, la Teatrul de pe Lipscani, unde funcționează și Teatrul "Ion Crean­gă", avem scena pusă la dispoziție doar două zile pe săp­tămână, ca să jucăm și să repetăm. N-o ducem grozav, vă închipuiți, ca și companie independentă de teatru, dar ne ține entuziasmul pe scenă, nu gândul câștigului. Pe tata îl întreabă, uneori, unul sau altul, cum a reușit să crească cinci copii dintr-un salariu de profesor de pictură. Și el spune, cu sinceritate: "Eu nu știu... Dum­nezeu, drăguțul!". Așa și eu, mă gân­­desc că are Dumnezeu grijă și de noi, ac­torii.

- Proiecte?

- În afara spectacolelor Companiei de teatru a lui Dan Puric, mai sunt distribuită și în spectacolul "Oui-Ba da", în regia și cu par­ticiparea balerinului Gigi Căciuleanu, și în spectacolul lui Dan Puric de la Teatrul Națio­nal, "Don Quijote". De asemenea, turneul "Stra­divarius" pe care l-am făcut anul trecut a fost o mare bucurie pentru mine și pentru Paul Cimpoieru, colegul meu de teatru, cu care am dansat pe scenă pe muzica live interpretată de violonistul Alexandru Tomescu. Au fost 16 concerte în toată țara, mai multe la București și unul la Chișinău, și continuă și anul acesta. A fost formidabil, îi simțeam muzica, de fie­care dată suna altfel, cu noi străluciri, nuan­țe, la fel cum în teatru, fiecărei repre­zentații îi adaugi noi culori, noi înțelesuri. Tot spec­tacolul a fost filmat și urmează să apară un DVD, care va fi lansat curând. Tocmai ne-am întors cu spectacolul "Doi dintre noi", de la un mare festival din India, spec­ta­col cu care am fost și în Rusia, la Omsk, în Siberia, la un festival internațional de teatru, unde am luat Marele Premiu, la fel și la Bel­grad.

- Pantomima pare teatrul primordial: doar expresie corporală. Cum e să vorbești fără cuvinte?

- E cu mult mai puternic! Sunt multe situații în viață în care vorbele sunt nepu­tincioase. Ce ar fi iubirea fără gesturile de tandrețe? Când iubiții se strâng în brațe și plâng de fericire, ce cuvinte mai trebuie? Sau privirea plină de ură... Nu-i mai trebuie alt cuvânt care să o însoțească! Mai mult, în zilele noastre, cuvintele sunt folosite ca să ascundă, nu să exprime ideile care ne preo­cupă. Într-atât de ipocriți am devenit. Oame­nii de oriunde înțeleg limbajul acesta al pan­tomimei. Am fost cu spectacolele noastre peste tot în lume, am fost chiar într-un eve­niment experimental într-un sat din Delta Dunării, la Caraorman. Oamenii de aco­lo au fost atât de copleșiți, încât au lă­crimat. Ne-au spus: "Parcă ar fi fost despre viața mea! Sau despre viața tatălui meu!". Tea­trul e... pur și simplu viață!