Compania nu ne onorează, pentru că, exceptând deja clasicizatul scepticism britanic, avem de-a face cu ţări cu probleme de adaptare la rigorile europene.
Ani de zile, şi mai ales după '89, când am putut vedea Occidentul cu ochiul liber, am trăit cu fascinaţia lui. Nimeni nu crezuse mai mult decât noi în Europa. La integrarea din ianuarie 2007, optimismul românilor, aflat la cote nemaivăzute pe continent, lăsa deja să se înţeleagă dezamăgirea ce avea să vină. Pentru că noi înţeleseserăm din Europa doar salariile mari, standardul ridicat de viaţă, oraşele luminoase, consumismul de mall şi maşinile pentru fiecare membru al familiei. Programul de muncă cu media de 16 ore pe zi, stresul că azi ai, iar mâine nu, un loc de muncă, despiritualizarea, competitivitatea, adesea trucată, competenţa cu sprijin de la partid, pe toate le-am trecut cu vederea. Ne-am lovit de ele abia în ultimii ani, iar şocul întâlnirii cu noua Europă, Europa încăpăţânată şi riguroasă, a fost devastator. O Europă chiţibuşară, mereu atentă la orice derapaj financiar, juridic sau constituţional, o Europă care nu mai era deloc dispusă să repete modelul falimentar al unei Grecii încurajate să se păcălească şi să păcălească Uniunea, o Europă isterizată de propria-i criză financiară şi de identitate. O Europă în care fiecare cent contează, în care bătălia pentru bani se dă, fără complezenţe, între Germania şi Franţa, între Belgia şi Olanda, între Polonia şi Cehia, între Italia şi Grecia, între România şi Bulgaria. O Europă "unită", mai fragilă ca oricând, în faţa demagogiei şi naţionalismului. O Europă pentru care nu eram pregătiţi şi o Europă care, mai ales în contextul crizei globale, nu era pregătită să ne primească.
Cum negociem cu această "nouă" Europă? E marea întrebare la care conflictul dintre preşedintele Traian Băsescu şi coaliţia din jurul premierului Victor Ponta nu dă semne că ar avea un răspuns... Are un răspuns, însă, franc şi tulburător, şi într-o chestiune cu adevărat stringentă, un fost director de politici publice din Ministerul Economiei, Petru Ianc. Petru Ianc are o teorie infailibilă: Oltchim, bunăoară, spune domnia sa, nu trebuie privită ca o companie românească cu probleme, e o companie europeană, pe o piaţă delicată, unde Europa nu are foarte multe atuuri. Şi atunci, spune Petru Ianc, aşa cum Europa investeşte, prin Fondul de Stabilitate, miliarde de euro în companii din Olanda, Franţa sau Germania, pentru salvarea sistemului bancar european, de ce nu ar face-o şi pentru o întreprindere strategică din România? Iată cum o slăbiciune în relaţia cu UE poate deveni un atu. Un atu valabil şi în cazul mineritului cu cianuri, şi în cazurile flagrante de distrugere a naturii şi a patrimoniului, şi în cazul gazelor de şist. Decât să fim anti-europeni, ne-ar fi mai profitabil să dovedim că suntem la fel de europeni ca ceilalţi, sau chiar mai mult decât atât: lecţia imbatabilă a domnului Petru Ianc.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
