Într-un cătun de lângă Siliştea-Gumeştilor lui Marin Preda, la Râca, împărăţeşte peste gospodăria ei de la marginea pădurii, peste ograda plină cu vite şi orătănii, peste cele 10 hectare de pământ pe care şi le lucrează singură şi, mai ales, peste comoara ei de cântece şi poveşti Gherghina Stancu. Urcă mai rar pe scenă şi înregistrările ei sunt puţine, dar oamenii locului o cunosc şi nu-i nuntă ori cumetrie fără cântecul şi oraţiile Gherghinei. Iar scena ei cea mare sunt pădurea de la Râca, pe unde umblă după ierburi vindecătoare şi se-ngână cu cucul şi merliţa, ca şi câmpia care i se deschide în faţă, atunci când se urcă pe tractor, ca o amazoană rurală, să-şi are "locul", cântând de mama focului. Căci, iată, afară amiroase-a primăvară şi inima freamătă din nou de nelinişte şi speranţă! Cu o vitalitate şi o dragoste de viaţă cum rar întâlneşti, Gherghina Stancu ştie să dibuiască, din fiecare zi dăruită de Dumnezeu, bucata de aur curat a bucuriei.
"Dorul îmi ţine de coarne şi dragostea pune boabe!"
- Cântecul dvs. vine din locul unde câmpia Burnasului se ridică spre dealurile argeşene, de la marginea de sus a Teleormanului. Cum a intrat el în sufletul dvs.?
- Râca e o aşezare întemeiată de ciobani ardeleni, veniţi cu oile la iernat în câmpie. Spun asta ca să înţelegeţi că la noi, firea oamenilor are dârzenia şi puterea de muncă a ardelenilor, dar şi dragul de cântec şi de viaţă al celor din câmpia de sud a ţării. În ceea ce mă priveşte, deşi sunt în zodia Peştilor, prin născare (un semn sensibil şi visător), copilăria mea la ţară şi educaţia primită acasă, ca şi greutăţile vieţii de după aceea, au făcut din mine un om foarte puternic şi determinat. Ceea ce-mi pun în minte duc la bun sfârşit şi nu am odihnă până nu reuşesc. Şi nu-mi e teamă de nimic, fără decât numai de Bunul Dumnezeu. Am muncit de mică, am învăţat să fac tot ceea ce ţine de casă, de gospodărie. Mergeam cu vaca toată vara la păscut, primăvara devreme ieşeam cu cioporul de oi, până le dădeam la cioban, şi în timp ce vitele păşteau, eu cu alţi copii din sat jucam tot felul de jocuri copilăreşti ori adunam flori şi cântam de răsuna crângul. Legam vaca la capul locului şi seceram costreiul şi mohorul din rândurile de porumb. Făceam covergă din costrei şi ţineam acolo ulciorul cu apă la rece ori stăteam şi noi să ne adăpostim de vipia verii. Doamne, câte ulcioare am spart! Uneori adunam cioburile şi, din codiţa de la ulcior, făceam păpuşi îmbrăcate în cârpe şi cu păr din mătase de porumb. A fost foarte frumoasă copilăria mea, m-am bucurat de jocurile ei, tocmai pentru că în rest munceam foarte mult: săpam, seceram, treieram la batoză, dar şi mulgeam vaca, făceam mămăligă, ştiam să cos, să ţes la război ori să împletesc cu cârlige de lemn. Primul cântec de care-mi amintesc că îl cântam cât mă ţineau baierile, pe când dădea primăvara şi ieşea colţul ierbii pe islaz, era o doină foarte frumoasă: "Veni şi vremea de plug,/ Şi mi-am pus boii la jug,/ Cucul cântă şi eu mâi/ Şi mă-ngân cu glasul lui,/ Dorul îmi ţine de coarne/ Şi dragostea pune boabe". Ştiam cântecul de la tata, care-l cânta când ieşea la arat, cu plugul tras de boi. Avea două perechi de boi mari şi blânzi, fala satului era cu ei. Uneori, mă lua cu el la prăşit, ca eu să ţin boii de căpăstru, iar el să ţină de coarnele de la prăşitoare. Doamne, ce mai cânta tata atunci! Era fericit, simţea că trăieşte. Tatăl meu cânta foarte frumos, avea un glas pătrunzător şi puternic, când îi dădea drumul, sărea lampa din cui. Aşa că am crescut cu cântecul în casă. Şi dacă tata n-a avut feciori, m-a învăţat pe mine să fac de toate cele ce face un bărbat la gospodărie. Când el mergea la cosit, eu trebuia să înjug boii şi să vin cu carul, ca să încărcăm fânul. Şi eram micuţă, nu ajungeam la greabănul lor să-i înjug, şi atunci ei ştiau, Doamne, ce înţelepte animale, se lăsau jos în genunchi, ca să le pun jugul peste cap şi apoi se ridicau! N-am să-i uit niciodată: Florică şi Mugurel, că tata le pusese nume! Aşa era o armonie în tot ceea ce făcea ţăranul pe atunci şi-un rost în mersul lumii lui, încât acum mă-ntreb, unde s-au pierdut toate lucrurile acestea? Omul acum vrea prea multe şi prea repede! Nu se mai mulţumeşte cu puţinul pe care i-l dă Dumnezeu şi de aici toate nefericirile lumii de azi! Mă uit cu durere la mine în sat şi-mi pare că oamenii nu mai iubesc animalele ca odinioară şi nici între ei nu se mai iubesc şi nu mai sar unul pentru altul, ca atunci! Şi-au pierdut omenia! Dar, în copilăria mea, deşi erau oamenii săraci, parcă aveau mai mult drag şi poftă de viaţă!
Ibovnica lui Moromete
- Lumea înainte era umăr la umăr - ne strângeam la muncă şi la petrecut - ori bucurii, ori necazuri! La clacă, la curăţat porumb, toamna, la făcutul caselor noi din pământ amestecat cu paie, vara, la lucru de mână la "furcărie" (şezătoare), iarna. Chemam câte-un lăutar ori câte-un tânăr de zicea cu fluierul ori cu cavalul, pentru un coş de porumb, făceam gogoşi şi vin dulce fiert şi cântam torcând caierul de lână, până albeau zorii. Când ne-am mai mărit, eu şi sora mea chemam şi feciori şi jucam tot felul de jocuri de adolescenţi, la care ne făceam cu ochiul, ne sărutam pe furiş cu ei, eram ciupite ori mângâiate ori ieşeam în tindă să ne vorbim şi să schimbăm batistele, ca să ne ţinem de drăguţi şi să arătăm intenţiile serioase! Totul era prin semne, într-un limbaj al iubirii pubere incredibil astăzi, în epoca "comunicării virtuale"! Tinerii stăteau într-o odaie, iar femeile bătrâne, mătuşile şi vecinele, în alta, şi mai spuneau şi ele câte o glumă fără perdea, ca să ne înveţe, chipurile, cu viaţa. Duminica se făcea horă în sat şi se făceau perechile, ieşeau la vedere logodnele şi se făceau înţelegerile între părinţi, fiecare ce-i dă fetei, respectiv băiatului, la căsătorie. Nunţile ţineau trei zile, de sâmbătă până luni, şi de pe la 16 ani, am început şi eu să cânt la ele, ucenică la mari lăutari şi lăutărese. Se mai întâmpla să iasă şi cu bătăi ori capete sparte, dacă unuia i se părea că nevasta lui şi-a prins ibovnic pe vreunul şi s-a dus cu el în gluga de coceni din vreo grădină, ori cu păruială, dacă vreuneia i se părea că bărbatul ei şi-a făcut semne cu alta, că cine vrea (şi cine putea!), până murea îşi ţinea ibovnică. Şi ce să spună la popă, că şi popa iubea mai abitir ca ăilalţi! Aşa au ieşit şi cântecele de dragoste şi de iubit! Ehei!... Păi la noi, la Râca, avea şi tatăl lui Marin Preda ibovnică, pe Fica! Marin Preda chiar povesteşte despre ea în carte, în "Moromeţii"! Eu am şi scris o poezie despre asta: "Marin Preda povesteşte/ Că Ilie Moromete/ Avea cai, avea căruţă/ Şi la Râca o mândruţă./ Murgu-n zori îl adăpa/ Şi la Râca el pleca/ Să-şi vadă ibovnica!". De Moşi ori de Sfântă Mărie mergeam la târg, la Miroşi, şi ne dădeam în roata mare, beam bragă de la bragagiu, mâncam îngheţată de la un turc care făcea tot felul de zaharicale, apoi ne cumpăram bagadele şi mărgele ori testemea (legătură de cap) de mătase, luam oale şi străchini, iar mama lua boia de la boiangiu, ca să vopsească pânza ţesută în război. Ţăranii trudeau mult, dar ştiau să se şi bucure şi să-şi crească copiii cu omenie şi după rânduiala veche. Şi-au ţinut obiceiurile lor din moşi-strămoşi, fie c-a fost vorba de nunţi, cumetrii ori înmormântări, turta ori datul de grindă al copiilor ori c-a fost Paşti sau Crăciun ori Rusalii. Jocul Paparudelor - fete ţigănci goale, încinse cu fuste de bozii, care jucau pe un ciur de mălai ori câteva ouă, pentru ploaie, şi se mai lăsau ciupite de bărbaţi ori de flăcăi. Ori jocul Căluşarilor, cu staroste şi mut, încins cu un paloş de lemn pentru alungarea relelor şi a bolilor, ori pentru rodul femeilor sterpe. La fiecare sărbătoare, aveam haine noi, iar duminica, ne puneam ţoalele bune, din ladă, scrobite şi netezite cu fierul cu cărbuni, de nu rămânea nicio cută. Femeile şi fetele erau care mai de care mai gătite, marca de frumuseţe era: "Ia uite ce obraz frumos are, e trăită bine!". Acum, mare minune, toate fetele tinere vor să se siliconeze! Ehei, ce viaţă era în sat în copilăria mea! Aşa am învăţat, aşa am trăit! Şi am trăit frumos!
Desculţă, cu cântecul la inimă
- Cântam de micuţă pe scenă, la serbările şcolare, ori pe la clăci şi furcării şi căscam gura la lăutarii bătrâni, cu gând să-nvăţ măsura şi arta improvizaţiei. La 14 ani am ieşit şi eu la horă în sat, gătită cu cămaşă nouă, ţesută de mama în război (am multe costume populare ţesute de mama), cu ilic de catifea cusut cu fir de argint, cu maramă ca spuma, din tort de borangic, dar... desculţă! Aşa umblam din primăvară până-n toamnă, pân-am plecat din sat. Dar şi acum, când fug de la Bucureşti acolo - că acolo e viaţa mea! - îmi arunc pantofii şi umblu desculţă! Aş fi vrut eu să intru mai de mică în horă, dar nu mi-a dat tata voie, că de pregătit, eram pregătită, trăgeam cu ochiul şi frământam ţărâna cu picioarele de când eram o mucoasă, şi ştiam şi Brâul, şi Hora mare, şi Hora ca la Râca, şi Sârba, şi Geamparalele! Iar pe flăcăi ştiam eu cum să-i întorc pe deget! Când mi-am prins primul drăguţ, am făcut şi un cântec în care povestesc cum îl învăţam, că, dacă las lampa în tindă, înseamnă că pot ieşi la poartă, dacă nu, să nu mă fluiere degeaba, că nu pot să ies!
Am terminat liceul la Piteşti şi în paralel am făcut acolo şi Şcoala Populară de Artă, secţia canto. Dar tata s-a prăpădit când eu aveam 18 ani, aşa că a trebuit să încep să-mi câştig singură pâinea şi să o ajut şi pe mama în gospodărie, deşi mi-ar fi plăcut să merg mai departe, la studii. Am început să cânt cu Orchestra Populară din Piteşti şi, prin 1980, am ajuns în Bucureşti, după ce colaborasem o perioadă şi cu Orchestra de Muzică Populară din Slatina. În Capitală, am cunoscut-o pe Maria Cornescu, mare interpretă a cântecului oltenesc, care m-a luat sub oblăduirea sa şi m-a învăţat multe lucruri legate de cântec şi de apariţiile scenice. În 1984, am fost selectată pentru emisiunea-concurs "Floarea din grădină" de către însuşi regretatul prof. Mihail Florea, iar apoi am făcut primele înregistrări în radio, prezentându-mă cu piese culese din zona mea, în faţa unei comisii foarte riguroase, din care făceau parte şi cunoscuţii realizatori de emisiuni folclorice Jeni Florea şi Gruia Stoia. În 1987, am avut şi primul disc la Electrecord, un album de debut colectiv, împreună cu alţi doi interpreţi din Muntenia. Dar norocul n-a ţinut cu mine. Am rămas văduvă la 40 de ani. Fetiţa mea avea 9 ani, iar acum e studentă la Medicină. M-am luptat singură cu viaţa, dar nu m-am lăsat! Numai că a trebuit să dau mai puţină importanţă carierei mele artistice şi scenei muzicii populare şi să muncesc. Nu m-am mai zbătut atât ca să mă fac cunoscută şi să apar peste tot, deşi eu am continuat să creez şi să cânt pe unde am fost chemată, pe la televiziuni ori la nunţi, în sat.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
