Compania nu ne onorează, pentru că, exceptând deja clasicizatul scepticism britanic, avem de-a face cu țări cu probleme de adaptare la rigorile europene.
Ani de zile, și mai ales după '89, când am putut vedea Occidentul cu ochiul liber, am trăit cu fascinația lui. Nimeni nu crezuse mai mult decât noi în Europa. La integrarea din ianuarie 2007, optimismul românilor, aflat la cote nemaivăzute pe continent, lăsa deja să se înțeleagă dezamăgirea ce avea să vină. Pentru că noi înțeleseserăm din Europa doar salariile mari, standardul ridicat de viață, orașele luminoase, consumismul de mall și mașinile pentru fiecare membru al familiei. Programul de muncă cu media de 16 ore pe zi, stresul că azi ai, iar mâine nu, un loc de muncă, despiritualizarea, competitivitatea, adesea trucată, competența cu sprijin de la partid, pe toate le-am trecut cu vederea. Ne-am lovit de ele abia în ultimii ani, iar șocul întâlnirii cu noua Europă, Europa încăpățânată și riguroasă, a fost devastator. O Europă chițibușară, mereu atentă la orice derapaj financiar, juridic sau constituțional, o Europă care nu mai era deloc dispusă să repete modelul falimentar al unei Grecii încurajate să se păcălească și să păcălească Uniunea, o Europă isterizată de propria-i criză financiară și de identitate. O Europă în care fiecare cent contează, în care bătălia pentru bani se dă, fără complezențe, între Germania și Franța, între Belgia și Olanda, între Polonia și Cehia, între Italia și Grecia, între România și Bulgaria. O Europă "unită", mai fragilă ca oricând, în fața demagogiei și naționalismului. O Europă pentru care nu eram pregătiți și o Europă care, mai ales în contextul crizei globale, nu era pregătită să ne primească.
Cum negociem cu această "nouă" Europă? E marea întrebare la care conflictul dintre președintele Traian Băsescu și coaliția din jurul premierului Victor Ponta nu dă semne că ar avea un răspuns... Are un răspuns, însă, franc și tulburător, și într-o chestiune cu adevărat stringentă, un fost director de politici publice din Ministerul Economiei, Petru Ianc. Petru Ianc are o teorie infailibilă: Oltchim, bunăoară, spune domnia sa, nu trebuie privită ca o companie românească cu probleme, e o companie europeană, pe o piață delicată, unde Europa nu are foarte multe atuuri. Și atunci, spune Petru Ianc, așa cum Europa investește, prin Fondul de Stabilitate, miliarde de euro în companii din Olanda, Franța sau Germania, pentru salvarea sistemului bancar european, de ce nu ar face-o și pentru o întreprindere strategică din România? Iată cum o slăbiciune în relația cu UE poate deveni un atu. Un atu valabil și în cazul mineritului cu cianuri, și în cazurile flagrante de distrugere a naturii și a patrimoniului, și în cazul gazelor de șist. Decât să fim anti-europeni, ne-ar fi mai profitabil să dovedim că suntem la fel de europeni ca ceilalți, sau chiar mai mult decât atât: lecția imbatabilă a domnului Petru Ianc.