Drăgos­ti­ţele

Vi s-a întâmplat să trăiţi în copilărie o poveste de dragoste care să se potrivească cu sărbătoarea Drăgostiţelor? E acelaşi lucru cu Dragobetele, doar că sună mult mai gingaş şi se potriveşte mai bine cu primele tresăriri de iubire, păstrate în amintiri. Dragi cititori ai revistei "Formula AS", la toate aceste întrebări sunteţi poftiţi să răspundeţi şi dvs.

Matei FLORIAN
84 la 2
Era groaznic să stai cu Alexandra în aceeaşi ban­că. Pur şi simplu groaznic. Dacă îmi zâmbea, toate frac­ţii­le de pe tablă începeau să se răstoarne şi să se ames­tece, 2 sărea pe bara de deasupra lui 5, iar 5 se trans­forma în 8, Carpaţii Meridionali se scufundau de­finitiv în râul Olt şi nu mai ie­şeau de acolo, iar Ştefan cel Ma­re se cocoţa pe tancuri şi îi zdro­bea pe nazişti, la Posada. Îmi pier­deam stiloul, caietele dictan­do, capul. Cel mai rău era dacă to­varăşa mă scotea la tablă. Eram năuc, îmi trebuia minute bune până să înţeleg despre ce e vorba, ţineam creta în mână şi nu ştiam la ce foloseşte. Ale­xan­dra îmi zâmbise, iar comple­men­tul direct era un fel de muscă care bâzâia degeaba în jurul predicatului. Când mă dez­meticeam puţin, cât să rostesc un "ă" mai lung decât o balenă albastră, era de obicei prea târziu. Tovarăşa apuca să deschidă catalogul, să ajun­gă la litera "F", şi doar cerneala cu care îmi trecea nota 4 mai avea un pic până se se usu­ce. "Gata. Poţi să treci la loc. Nu ştiu ce se în­tâmplă cu tine", zicea. Ade­vărul e că nici eu nu ştiam. Bă­nu­iam că ceea ce se petrece are mare legătură cu Alexandra şi cu zâm­betul ei, dar nu puteam pricepe ce e cu ameţeala asta care mă făcea să plutesc uşor, în rotocoale mici, deasupra clasei a IV-a B. Acolo, deasupra, era tare bine, doar că jos, mai existau orele astea nesuferite, o tovarăşă, o tablă la care trebuia să ieşi şi un catalog care se um­plea încet de foarte multe note de 4. Iar asta nu era aşa de bine. Când mă pri­vea, simţeam că în mine cresc o sută de mii de plante şi de rădăcini care încep să foşnească, simţeam că mă topesc şi că inima se pre­face într-o locomotivă cu aburi, deve­neam mut şi uitam tot într-o secundă. Re­cunosc, îmi şi plăcea, îmi plăcea, de fapt, al naibii de mult. Nu prea mai eram în stare să-mi fac temele, fie­care pro­blemă, oricât de complicată, ajungea de fiecare dată la acelaşi rezultat: ochii ei migdalaţi, părul buclat, faţa albă şi buzele ace­lea care începeau să zâm­beas­că. Eram pierdut. Cel mai bine era noap­tea, când începeam să visez. În vise nu mai aveam nicio temă de făcut, nu existau nici tovarăşe, nici ore, nici şcoli. Eram doar noi doi şi era de ajuns. Ne plim­bam prin parcuri, iar parcurile de­veneau păduri, se însera, iar copacii îşi pierdeau con­tururile şi începeau să se um­ple de vânt, ei îi era tea­mă şi se lipea de mi­ne, îi şop­­team că nimic rău n-are să ni se întâmple şi o prin­­deam de mână, ea tăcea, tă­ceam şi eu, ne strân­geam degetele şi apoi ne desprin­deam de la pământ, zbu­ram o vreme deasupra pădurii, aşa, noi doi, până când trebuia să mă trezesc. Iar asta era groaznic, pur şi simplu groaznic. Şi nu, nu era doar că trebuia să te întorci în banca ta, cu capul plecat, umilit de realitatea asta stăpânită de cel mai fioros Bau-Bau, tovarăşa de la a IV-a B. Cel mai rău era că în banca aia stătea şi Alexandra şi că Alexandra nu le zâmbea colegilor care luau 4. Nu-mi zâmbea nici mie, o întrebam doar dacă poate să-mi împrumute ascuţi­toa­rea, iar ea scria mai departe şi răspundea scurt: "ia-o".
Venise primăvara, ajunsese chiar şi la noi pe stra­dă, nişte copaci începuseră să înmugurească, vântul nu mai era acelaşi, umfla hârtii şi pungi şi le ridica în aer, era un vânt cald şi semăna foarte bine cu cel din visele mele. Visam mai de­parte, doar că nu ştiam ce să fac cu vi­sele astea. Sea­ra mai ales, când sim­ţeam că plantele şi rădăcinile încep să se zvârco­lească în mine, îmi luam mingea de 35 şi ie­şeam năuc pe stradă. Ajun­geam la casa ei, doar cât să văd că, după per­dea, ea e acolo, la bi­rou, şi îşi face temele. Îmi tra­­sam o poartă ima­ginară sub fereastră şi înce­peam să trag. Bubuiam minge după min­ge, ajungeam la scoruri ini­magina­bile, 84 la 2, sau ceva pe acolo. După per­dea, Ale­­xan­dra se uita o clipă la mine şi scria mai departe. Era de ajuns, tatăl ei mă gonea, mă ame­ninţa că îmi confiscă mingea, că o sparge, mă du­rea în cot, apăruseră ste­lele, le vedeam pe toate, erau in­cre­dibil de multe pentru un cer de oraş, mă întor­ceam aca­să.
De 1 martie, i-am dat cel mai fru­mos mărţişor pe care l-am gă­sit, iar ea mi-a zâm­bit. Apoi am văzut-o de mână cu Răzvan şi am simţit că mor. De atunci n-am mai vi­sat-o, am început să învăţ ceva mai bine şi am terminat cla­sa a IV-a cu men­ţiu­ne.
(Matei Florian este scriitor. În 2009 a pu­bli­cat ro­manul "Şi Hams Şi Regretel", la editura Po­li­rom)

LUIZA VASILIU
Prima mea logodnă

Probabil că pe Emi îl cunosc din ziua în care m-au adus ai mei acasă de la maternitate. Era cu doi ani mai mare ca mine, locuiam amândoi în acelaşi bloc şi îl chema tot Vasiliu. El m-a luat de mână şi mi-a arătat universul din spa­tele blo­cului, planeta Uranus de la cen­trala termică, planeta Mar­te de la spălătorie, planeta Ju­pi­ter de la bătătorul de co­voare, asteroizii din grădina de la scara B, gala­xiile de la cofetăria din gang. Cu el am văzut prima dată un şobolan gras cât un purcel de lapte, în­fipt în coada de mătură a dom­nului Dorin, profesor universitar la Politehnică, ve­cinul de la unu, care ne-a spus: "Să nu vă fie milă de el, muşcă foarte rău şi umblă prin casele oamenilor. Bestiile astea nu trebuie să trăiască".
Ai noştri erau prieteni buni şi se bucurau că eu şi Emi creştem îm­preună. Când dădeau petreceri, noi ne închideam în camera cea­laltă şi ne ju­cam de-a medicul şi pacientul, consul­tându-ne pe rând cu stetos­copul de jucărie, tuşind, căscând gura şi punând diag­nos­tice mor­tale, cum ar fi "corminişcă cu pete gal­bene pe tot corpul" sau "guturai ver­zui cu buburuze după urechi". Avem poze în care ne ţi­nem de mână şi zâm­bim încurcat, suflăm în lumâ­nări, dansăm, poze alb negru şi poze color, eu cu ochelari şi codiţe, el blond şi înalt. Mama lui era pro­fesoară de pian, mama mea era pro­fe­soară de franceză. O vreme, am tot coborât să iau lecţii de pian, iar Emi a tot urcat să ia lecţii de franceză. La pian, eu n-am trecut mai departe de Ceata lui Pi­ţigoi; la franceză, Emi a rămas blocat la numeralul or­dinal. Dar ne iubeam, asta era clar. Şi a fost şi mai clar când Emi m-a salvat de la înec. În faţa cen­tralei termice apăruse peste noapte o groapă adâncă de vreo doi metri, plină cu apă gălbuie de la o con­ductă spartă. M-am împiedicat în baretele de la sandale şi am căzut în ea. Toţi copiii au fugit speriaţi. Emi a rămas, s-a culcat pe burtă, mi-a întins mâna şi m-a tras cu toată puterea lui la mal. Eu aveam 5 ani, el 7. Înghiţisem apă şi plân­geam, eram udă din cap pâ­nă-n picioare şi mă uitam la el ca un pui de căprioară salvat din ghearele unui pră­dător.
A doua zi, după ce m-am întors de la grădiniţă, i-am spus mamei că vreau să mă mărit cu Emi. Mama a ră­mas calmă, a zis că, totuşi, ar trebui să ne logodim mai întâi, ca să vedem dacă ne potrivim. Eu am fost de acord. Am pus-o pe mama să-l sune şi să-l anunţe ofi­cial că e invitat la petrecerea noastră de logodnă şi am început să înşir în faţa oglinzii din dormitor ceş­cuţele şi farfurioarele de plastic din serviciul meu de ceai pentru păpuşi. Emi a venit în zece minute cu o ga­roafă în mână, probabil o luase din vaza din sufra­gerie, ne-am aşezat unul în faţa ce­lui­lalt şi am aşteptat cuminţi să ne spună mama ce trebuie să facem. Iar mama, care-şi luase un aer te­ribil de serios, ne-a întrebat pe rând dacă vrem să ne logodim şi să renunţăm la singurătate. Eu am zis da, Emi a zis da. Mama a zis să ne pupăm pe obraz, că de-acuma suntem logodnică şi logodnic şi avem voie. Ne-am pupat, după care am sorbit nişte aer gol din ceşcuţele de plastic. Am mai rămas logodiţi până când ai mei s-au mutat de pe Tudor Vladimirescu pe Alexandru Lăpuşneanu, la vreo 7-8 staţii de autobuz distanţă. Ne-am mai sunat o vreme la telefon şi, în­cet-încet, am uitat unul de celălalt. Până acum câţiva ani, când am dat nas în nas într-un bar din Bucureşti. Emi a terminat UNATC-ul şi s-a făcut regizor. Ne mai nimerim uneori în acelaşi tren spre casă, de Paşti sau de Crăciun. Nu cred că mai ţine minte că am fost logodiţi.
(LUIZA VASILIU este jurnalist. Publică în revista "Dilema veche")

MARIN MĂLAICU-HONDRARI
Desculţa

Mama Ofeliei fusese învăţătoare. Acum era surdă şi zicea că surzise de la nenumăraţii ani în care suportase gălăgia din clase, dar ea, Ofelia, mi-a spus că nu-i adevărat, că surzise de la atâta băutură. Când am întrebat-o de unde ştie asta, mi-a zis că de la ta­tăl ei, cel care se ocupase cu tâm­plăria, până când îşi ciuntise mâna dreaptă. Tot băutura îl făcuse neom, mi-a zis Ofelia şi, când am întrebat-o de unde mai ştie şi asta, mi-a zis că de la maică-sa, care spunea că a băut până n-a mai văzut bine şi, în loc să taie scândura, şi-a tăiat degetele. Aşa erau părinţii Ofeliei, şi în casa lor lu­mina nu se stingea niciodată. Uneori, noaptea, când ai mei erau plecaţi şi mă lăsau în grija fratelui meu mai ma­re, reuşeam să mă furişez din casă şi vedeam fe­reastra dinspre parc lu­mi­nată. Mă aşezam la pândă, sperând că am s-o zăresc pe Ofelia. Uneori aveam noroc, şi prin sticla prăfuită îi vedeam faţa pistruiată şi pletele blon­de.
Pe Ofelia o tot văzusem stră­bă­tând desculţă uliţa noastră. Mergea, din două în două zile, să cumpere lapte de la o ve­cină. Am întrebat-o de ce um­blă desculţă şi mi-a zis că de picioare nu trebuie să ai grijă. M-am gândit că şi pe ea o ceartă părinţii că strică prea repede încălţările. Apoi am chemat-o să joace fotbal cu copiii de pe uliţa noastră şi a venit de câteva ori. De fie­care dată, sfârşeam prin a ră­mâne singur cu ea, de fapt asta îmi doream cel mai mult şi nici nu mai ju­cam fotbal, ne întâlneam şi fă­ceam propriul nostru joc. Într-o iarnă, Ofelia m-a în­văţat jocul de-a băutura. A venit cu o sticlă şi cu două păhărele de ţuică şi ne-am dus în spatele gării şi am umplut sticla cu ză­padă. Am aşteptat să se topească, am turnat în pă­hărele şi am băut, apoi am început să vorbim tare şi să umblăm clătinându-ne. Iar eu am învăţat-o jocul de-a cearta. Ea era mama şi eu eram tata şi ea mă certa că nu tăiasem lemne destule sau că băusem banii şi eu trebuia să zbier la ea şi să îi dau câte un dos de palmă. Atunci Ofelia se supăra şi nu mai vor­bea cu mine. O dată cred că am lovit-o prea tare, căci a izbucnit în plâns şi atunci nu am mai ştiut cum să continui jocul şi m-am dus acasă.
În cei doi ani, cât a fost cea mai bună prietenă a mea, singura mea prietenă, de fapt, am repetat de ne­numărate ori cele două jocuri, pe care le jucam numai noi. Când ploua, uneori ne adăposteam în curtea mea, sub scara de la intrarea în casă, stăteam acolo în praf, ca găinile, şi Ofelia îşi scotea picioa­rele în afară şi lăsa ploaia să i le spele şi să-i scoată la iveală zgârieturile.
Odată, într-o vacanţă de vară, m-a chemat la ea şi am urcat în podul casei. Am umblat printre sticle goale şi haine vechi şi am găsit câteva nuci într-un colţ, dar toate erau seci, şi din coaja uneia am făcut o barcă cu care am plecat pe Someş. Şi Someşul era sucul stors dintr-o cireaşă, şi avea vreo doi centi­metri în lăţime şi lungime şi vreo doi milimetri în adâncime, şi am naufragiat pe o insulă pustie unde am murit. Am stat aşa, morţi, până seara, când Ofelia m-a întrebat dacă mi-e teamă de păianjeni şi eu i-am zis că nu, şi atunci ea m-a rugat să o ajut să prindă câteva muşte şi am prins patru, apoi ea le-a luat pe rând şi le-a răsturnat în plasa unui păianjen.Mi-a zis că dacă vom hrăni păianjenul, el ne va face o plasă cât un hamac, în care o să ne legănăm toată ziua şi o să ne hrănim şi noi cu muşte şi nu va trebui să mai mergem la şcoală ni­ciodată. Apoi m-a între­bat dacă vreau să fiu prie­tenul ei şi eu am zis că da, dar că nu ştiam prea bine ce trebuie să facă un prie­ten şi ea a zis că prietenul şi cu prietena se aşteaptă când ies de la şcoală şi merg de-a lungul zidurilor şi vorbesc în limbi străine şi el nu are voie să plângă şi nu pleacă niciodată de lângă ea, iar ea îl duce de mână ca pe un căţeluş orb. I-am zis că nu o să plâng niciodată şi că niciodată nu o să mai plec de lângă ea şi atunci ea m-a luat de mână şi am stat aşa, ţinându-ne de mână, morţi, în timp ce păianjenul ei preferat de­vora muştele şi muncea la hamacul nostru.
Toate astea s-au sfârşit într-o noapte, când casa lor a ars şi Ofelia a trebuit să se mute cu părinţii într-un alt sat. Am revăzut-o abia du­pă foarte mulţi ani. Era încălţată şi nu am pomenit niciunul nimic despre jocu­rile noastre. Acum amân­doi beam şi ne cer­tam, dar nu în joacă, şi nu mai eram prieteni, fiindcă eu plânsesem mult între timp şi plecasem de lângă ea.
(MARIN MĂLAICU-HONDRARI este scriitor. În 2010, a publicat romanul "Apropierea", la editura Cartea Românească.)

LINA VDOVÎI
Lina +Nicu = Love

Habar n-am ce-oi fi găsit eu la el. Era un copil obişnuit, ca toţi ceilalţi. Ba chiar, dacă mă gândesc bine, era urecheat şi avea nările mai mari decât era cazul. Dar asta nu conta. Nici eu nu eram mai brează. Umblam cu noroi pe sub un­ghii şi adunam toate prostiile de sub balcoanele oamenilor, de la şosete umede până la piu­neze stricate. Eu stăteam la etajul patru, el la parter şi niciunuia nu-i intra vişinul în casă, ca celorlalţi copii. Într-o zi, s-a căţărat în copac şi mi-a cules râvnitele boabe negre şi amărui. Aveam şase ani şi un prieten care îmi lua apărarea şi se juca numai cu mine. Şi zău, nu era puţin! Cu Nicu aveam o ascun­zătoare fabuloasă, la marginea unei râpe. Ne furişam acolo prin stufăriş, de fiecare dată când voiam să fim singuri. Nu ştiu de ce, nu se în­tâm­pla nimic, nu fă­ceam nimic. Dar era o taină, era a noastră şi asta ne făcea să ne simţim altfel. Mucoşii din bloc se ţineau după noi şi ne pândeau chicotind printre tu­fe. După o vreme, se plicti­seau.
Jos, în vale, era plin de saci de gunoi, de ambalaje şi sacoşe care dansau cu vântul mai ceva ca în "American Beauty". Nu ne păsa. Ne aşe­zam romantic pe două pietre colţuroase şi nu­mă­ram maşinile care treceau în goană.
Într-o vară, când a venit de ziua mea să mă feli­cite, a transportat pe braţe, cu multă grijă, un buchet imens de crizanteme. Au fost primele flori primite vreo­dată de la un băiat. E posibil să le fi cumpărat maică-sa pentru mine. Cred că mi-a spus asta şi era şi mai bine. Îmi plăcea de mama lui. Era basara­bean­că, dar vorbea frumos româneşte, aproape fără accent şi în mod sigur fără rusisme. Tatăl lui Nicu era jurnalist.
Când am început să mergem la şcoală, venea să mă ia de acasă în fiecare dimineaţă. Urca scările de la parter la etajul patru, ajungea transpirat şi uneori gâfâind. Se lungea până la sonerie şi, până deschidea tata uşa, îşi îndrepta sacoul maroniu. "Lina merge azi la şcoală?" Mergeam, desigur, ce întrebare! Tata râdea, îl lăsa pe hol şi se minuna apoi către mama: "Ia­răşi a venit băiatul ăsta! Nu înţeleg de ce urcă pa­tru etaje, de parcă ieduţa noastră n-ar putea co­borî singură!" Mă moşmondeam ca o fată mare şi-l fă­­ceam să aştepte. O luam apoi printre blocuri, pe scur­tături numai de noi cunoscute. Uneori, ne opream pe la o tarabă, cu toate bagatelele din lume.Nicu îmi cumpăra gume de mestecat. Erau dreptun­ghiu­lare, aromate şi aveau abţibilduri pe care eu le colecţionam. Cu ele se vindeau şi albume, pe care nu mi le permiteam. M-a văzut o dată zgâindu-mă la unul şi a venit în aceeaşi după-amiază la mine. "Mi-a dat mama bani să ţi-l cumpăr", mi-a zis simplu şi mi l-a întins.
Nu ştiu ce s-a mai întâmplat apoi. Îmi amintesc de o fată cu păr lung şi negru, prins în coadă de cal, pe care o chema Liuda. Liudmila. Era colega lui de clasă şi locuia în blocul vecin. Venise iarna şi Nicu nu mai urca la mine, la patru, în fiecare dimineaţă. În pri­mă­vară, am descoperit o inscripţie pe tabla cărămizie a unui garaj. Cineva scrisese cu creta, puţin înclinat spre dreapta, cu litere mari şi nesigure, "Lina+Nicu=Love". M-am dus la el. Construia o co­li­bă împreună cu Liuda. L-am întrebat fericită când a scris pe garaj. S-a uitat la mine speriat şi a dat din cap. "Nu eu", a zis, şi de atunci nu ne-am mai uitat la maşini împreună.
(LINA VDOVÎI este jurnalist. Lucrează la Televi­ziunea Română)