Piatra magică a Dolomiţilor

Uluitoarea viaţă a lui Vittorino Cazzetta, ladinul care a murit căutând fericirea

Zâmbetul

Au fost ceva aplauze în seara aceea de 7 august 1996 în Pescul. Şi lume. Neobişnuit de multă lume, pentru un sătuc din inima Dolomiţilor, o aşezare ca oricare alta, risipită pe pajiş­tile înalte ale Văii Fioren­tina. Lume, prea multă lume pen­tru Vittorino Cazzetta, obli­gat să stea la aceeaşi masă cu profesorii Giuliano şi Marco Palmieri, autorii unui volum care tocmai se lansase şi în care era vorba şi despre el, săteanul acela ciudat, care făcuse atâtea şi atâtea desco­periri geologice uluitoare. Autorii i-au mulţumit, oa­me­nii l-au aplaudat, iar Vitto­rino a tăcut. Era, ori­cum, lu­crul pe care ştia să-l facă cel mai bine. Abia când invitaţii au început să plece, iar sala de festivităţi s-a golit, Vitto­rino Cazzetta a în­drăznit să zâmbească. Pen­tru unul ca el, un băr­bat retras şi ursuz, ajuns la 49 de ani, zâmbetul acela era un soi de mi­racol. O îmblânzire stin­gheră şi târzie a unei mari singurătăţi senine. S-a apro­piat atunci de singu­rul om care rămăsese în sală, Pierino Lorenzini, l-a strâns uşor de braţ şi i-a şoptit: "Azi sunt chiar fericit. Să bem o bere duminică. Fac eu cinste". Pierino Lo­ren­zini, sin­gu­rul om cu care Caz­zetta se încumeta, rar, să po­ves­tească, îşi aminteşte glasul acela uşor tremurat, stăpânit de emoţie, ochii sfredelitori, privirea intensă. Privirea lui dintotdeauna. Doar că duminica aceea n-a mai venit. Sâmbătă, pe 10 august 1996, Vittorino Cazzetta a plecat din nou pe munte.

Chemarea

În 1966, la 19 ani, Vittorino Cazzetta îşi urma tatăl. Aşa trebuia să fie, tânărul să înveţe meseria părintelui, chiar dacă asta însemna să se îmbarce pe vase de croazieră şi să vânture mările Italiei, dintr-un port în altul. Avea să cunoască marea, nu ca marinar, ci ca ucenic patiser, ajutorul de nădejde al unui om care ştia ce e mai bine pentru fiul său. Avea să se oprească apoi în hote­luri, ca simplu angajat, şi să fră­mânte mai departe ouă şi făină, să pregătească aluaturi. Doar că alua­tul lui era altul, iar în inima sa să­lăşluia un duh ciudat, care nu-i dădea pace. Un duh şuierător, aido­ma vântului aspru ce cobora de sus, de pe Piz del Corvo, pe văile Mon­deval şi Fiorentina, un duh roşiatic-albăstrui, întocmai ca lumina vrăjită a înserării ce rămâne multă vreme pe vârfurile Munţilor Dolomiţi. Du­hul acesta viu, răscolitor, neliniştit. Duhul ca un dor, duhul ca o che­ma­re neîntreruptă. Nici măcar Ve­neţia, acolo unde a lucrat la cofe­tăria un­chiului său, nu l-a îmblânzit pe tâ­nărul Vittorino Cazzetta. Nici nu avea cum. Laguna, străduţele la­bi­rintice, fastul poleit al unor bo­găţii apuse, vânzoleala neîntreruptă nu erau pentru el. Stelele străluceau cu adevărat prea departe de locul ăsta. Iar Vittorino avea steaua lui. Ea îi arăta drumul. Drumul spre casă.
Şi a plecat. A plecat lăsând în urmă destinul acela trasat cu rigla, ca să asculte de un alt destin, mai tulbure, mai înalt, mai viu. N-a contat nici o clipă că pentru asta a trebuit să devină un simplu angajat la telescaun, nici că lumea satului nu te priveşte cu ochi buni când, după ani lungi de pribegie, te întorci la munca aceea pe care o fac toţi: să coseşti fânul, să tai lemnele, să îngrijeşti vitele. Dar Vittorino Cazzetta nu era ca ei.

Foşnetul oaselor de corali

Nici măcar dimineaţă. Doar o presimţire a luminii care se furişează pae vârfurile acelea stranii, Cernera, Latoni di Formin, Pelmo, coboară încet pe pajişti şi ajunge, tăcută ca o pisică la pândă, la marginea unui sat ca oricare altul, Pescul. E ora aceea tăinuită în care munţii devin fiinţe vii, nişte oase umbrite şi albe ca­re respiră. Ora în care încre­meneşte totul, ora la care nu mai există decât visele celor care ştiu să viseze şi respira­ţia asta şoptită a unor corali dintr-o mare uitată şi adâncă, Tetis, o mare care s-a retras: nişte corali care au devenit gheţari şi nişte gheţari care au devenit munţi. Apoi lumina intră încet în Pescul, foşneşte, îndepărtează cu grijă în­tunericul, fâşie cu fâ­şie, dă la o parte tăcerea şi noaptea. Mai întâi se trezesc păsările, apoi animalele. Se trezesc şi oamenii, Vittorino Cazzetta e primul din­tre ei. În pragul casei, se bucură de lumina care începe să urce, ridică ochii spre oasele acelea care respiră, Dolomiţii, şi se roagă în tăcere. Abia apoi hrăneşte pă­să­rile şi vitele şi, păşind cu grijă în iarba încă udă, începe să cosească. Făşâitul ierbii tăiate devine totuna cu respiraţia lui. Abia când soarele s-a ridicat deasupra munţilor, iar satul s-a umplut din nou de viaţa obiş­nui­tă, Vittorino se opreşte. Îşi schimbă hainele, mănâncă în tăcere, apoi pleacă spre telescaun, locul unde îşi are serviciul. Vittorino Cazzetta e un om ciudat, nu vor­beşte mult, abia răspunde la salut, lumea s-a obişnuit să-l lase în pace. Locuieşte cu ma­ma sa, fără familie, fără copii. La telescaun, îşi face treaba, veşnic moro­că­nos, şi atât. Abia aşteaptă să se facă ora să plece, şi plea­că. Trece mai întâi pe la pă­dure, aduce lemne pen­tru casă, apoi, în loc de crâş­mă, îl vezi cu privirea aţin­tită spre munţi şi cu caietul acela al lui pe care tot mâzgăleşte ceva. Ni­meni nu ştie ce şi nici nu prea in­teresează pe nimeni. Vittorino e puţin scrântit, dacă nu mai mult: oamenii s-au lămurit.
Şi, de parcă n-ar fi de ajuns, sâmbătă de dimineaţă, când bărbaţii se odihnesc şi se pregătesc să meargă la cârciumă, Cazzetta se suie în Fiatul său Panda şi, sin­gur, absolut singur, se tot duce spre munţi. Îşi lasă ma­şina la marginea pădurii, iar apoi începe să urce, de nebun, pe culmile pietroase. Ploaie, vânt, ceaţă, vipie, pentru el nu contează. Sâmbăta şi duminica e acolo, pe creste, scormonind cu ciocanul său, spre groaza şi, uneori, furia salvamontiştilor, stânca muntelui, căutând lucruri pe care nici un om normal nu ar vrea să le caute: fosile, roci ciudate, dovezi ale unei vieţi vechi de mi­li­oane, de sute de milioane de ani. Şi asta, într-un loc pe care oamenii de ştiinţă îl trecuseră de mult în rândul celor fără interes. An după an, dormind în văgăunile de piatră care-i deveniseră a doua casă, Vittorino şi-a trăit viaţa ascunsă febril, scormonind sâmbăta şi duminica după lucrurile pentru care a simţit că trebuie să trăiască. Două zile din şapte pentru chemarea sa sfredelitoare, şi e mai mult decât trebuie ca să te simţi împlinit.

Pietrele ciudate

Pierino Lorenzini îşi aminteşte de o zi oarecare de la sfârşitul anilor '70, în care Cazzetta a urcat până la el, la mansardă, cu un rucsac plin de pietre ciudate şi i-a spus, în felul său abrupt, de om obişnuit cu munţii şi nu cu oamenii: "Vezi dacă primarul poate face o expo­ziţie în şcoală cu lucrurile astea, poate că aşa, copiii ar putea învăţa ceva despre locul în care tră­iesc". Rucsacul acela (iar Vittorino adusese doar o mică parte din "lucrurile" pe care le găsise) era doldora de comori paleontologice, fosile uluitoare care, în timp, aveau să răstoarne şi să impună alte teorii privitoare la viaţa de milioane de ani a Munţilor Dolomiţi. Proiectul s-a urnit greu, ca întotdeauna, când ştiinţa trebuie să accepte că e mai prejos decât pasiunea, sau că un pro­fesor doctorand poate însemna mai puţin decât un să­tean tăcut şi cu faimă de nebun. Dar s-a urnit. Mai întâi, pe baza descoperirilor sale, a luat naştere, în 1980, Muzeul din Selva di Cadore. O vreme, la muzeu nu au existat angajaţi, ci doar voluntari. Doar că lucrurile au început să se schimbe, faima descoperirilor să fie pur­tată din gură în gură, uşile să se tot deschidă. Au trecut ani, până când una dintre aceste uşi deschise să-l găsească pe Paolo Mietto, profesor docent în geologia stratificată a Pa­dovei, care să ateste, uluit, că pie­tre­le care îi fuseseră prezentate con­ţi­neau amprente vechi de 220 de milioane de ani, de dinozauri. Studiul său, bazat pe descoperirea extraordinară a lui Cazzetta, avea să facă înconjurul lumii: conform celor ştiute până atunci, dinozaurii nu aveau ce să caute în locul acela. Iar printre pietrele scoase la iveală de săteanul ciudat, s-au aflat şi altele, în care nu mai era vorba doar de dinozauri.
Într-un caiet obscur, descoperit întâmplător la Udine, de unul dintre voluntarii muzeului din Selva di Cadore, un cercetător necunoscut vorbea despre urme ale populaţiei mezolitice în Dolomiţi. Caietul, îşi aminteşte Pierino Lorenzini, ajunge la Cazzetta, iar faţa lui se lumi­nează. Îi povesteşte singurului său prieten de o întâm­plare din copilărie când, trimis cu vitele în munte, la păscut, a dat la o parte o piatră ca să des­copere o altă piatră, teribil de asemănătoare cu cea despre care se vorbea în caiet. Vittorino ştie unde să caute, dar este iar­nă şi trebuie să aştepte să se topească zăpada. În pri­ma zi de primăvară, se întoarce cu ceva în mână, îşi aminteşte Lorenzini. Se aşează la o masă la bar, des­face un pacheţel de hârtie, scoate bucăţele de piatră. Era fericit: "Vezi, aveam dreptate", îi spune lui Pierino.
Şi chiar avea dreptate. Pietrele sale şlefuite atestau ceva ce nu se credea a fi posibil: prezenţa omului mezolitic în Dolomiţi. Vestea a făcut din nou încon­ju­rul lumii. La scurtă vreme după aceea, Cazzetta gă­seşte, aproape intact, scheletul Vânătorului din Monde­val, vechi de mai bine de 7000 de ani. Dovezile nu mai puteau fi oprite. O tabără ştiinţifică permanentă se aşea­ză în partea superioară a Văii Fiorentina. Vestea Vânătorului din Mondeval agită lumea ştiinţei, iar noi şi noi situri împânzesc Munţii Dolomiţi. Revoluţia paleontologică începuse.

Rajetta

Lumea ştiinţei, însă, nu prea vorbeşte de cea mai importantă descoperire a săteanului din Pescul. Cea pentru care, probabil, a trăit, cea care l-a căutat toată viaţa. Şi asta, pentru că ştiinţa nu ştie ce să creadă des­pre legende, le respinge trufaş sau întoarce capul, ruşi­nată, când e vorba de ele. Sau poate că, pur şi simplu, înţelege că nu e treaba ei.
Aici, în Dolomiţi, în locurile acestea în care demult se afla o mare tropicală, plină de recife de corali care au devenit munţi, a existat cândva o fată, Moltina. Cres­­cută de copil, de o zeiţă tainică a pământului, Mol­tina dobândise secretul simplu al fericirii. Iar feri­cirea nu avea niciun nume, era, pur şi simplu, şi se ascundea în munţi, în ape şi în ceruri, iar toate se oglin­deau în sufletul fetei, cum şi sufletul ei se oglindea în ele. Iar sufletul fetei şi natura, spune legenda ladină, deveni­seră totuna. Şi pentru că aşa trebuie să fie toate poveş­tile, de când e lumea lume, Moltina a crescut şi s-a în­drăgostit de un prinţ bun, frumos şi curat. S-au căsătorit şi au ajuns să trăiască în lumea de la poalele munţilor, acolo unde oamenii aveau pământuri, avuţii şi bunuri, iar Moltina nimic altceva decât sufletul ei, în care se oglindea natura, şi o piatră pe care o luase la plecare, piatra fericirii nenumite, piatra magică a Dolomiţilor, Rajetta. Apoi Moltina şi prinţul ei s-au întors în Munte şi au avut copii, iar copiii lor, la rândul lor, copii. A luat naştere Regatul Fanes, oameni mândri, nesupuşi, demni şi curajoşi, oameni care, protejaţi de forţa magi­că a pietrei Rajetta, trăiau în pace, după legile simple şi fericite ale naturii. Toate poveştile sunt pline, însă, şi de oameni răi: ultima prinţesă a Regatului Fanes se căsătoreşte cu un prinţ străin, care porneşte bătălii şi face alianţe şi în care creşte pofta de noi şi noi cuceriri. Piatra fericirii, Rajetta, este furată, noul ei stăpân de­vine Spina de Mul, un vrăjitor crud şi straniu, ce se ara­tă doar noaptea, cu o înfăţişare ciudată: piele de mă­gar pe picioare scheletice de om. Protejat de forţa Rajettei, vrăjitorul ce trăieşte în peştera de pe înălţimile din Lastoni di Formin începe să semene teroarea. Re­ga­tul Fanes este distrus, iar puţinii lui oameni se as­cund în măruntaiele pământului. Ladinii mai spun doar că la fiecare lună plină din au­gust, Zeiţa Pămân­tului trece cu barca pe Lacul Braies, însoţită de o prinţesă Fanes, ca să vadă dacă oamenii au renunţat la războaie şi la bunuri, ca să redescopere piatra magică a păcii şi a naturii, a fericirii nenumite, Rajetta...
O piatră ciudată, ca o inimă de cuarţ stră­lucitor, iden­tică cu toate descrierile ladine ale Rajettei, a fost găsită de Vittorino Cazzetta lângă Lastoni di For­min, la câteva zile după ce făcuse descoperirea ului­toare a sche­letului de vânător din mezolitic. A dus-o la poalele mun­telui şi a dăruit-o Muzeului din Selva di Cadore. Câteva zile după aceea, Vittorino nu a mai fost văzut de nimeni.

Dispariţia

Ce s-a întâmplat atunci, în vara lui 1985, nimeni n-a ştiut. Se poves­teşte doar că, după ce a donat piatra de cuarţ muzeului, Vittorino s-a în­tors, ca de obi­cei, pe munte. Apoi nu s-a mai aflat ni­mic de el, zile bune. Poliţia şi Salva­montul au fost aler­tate, elicopterele au început să survo­leze piscurile Dolomi­ţilor în căutarea lui, lumea a început să se agite. Ni­mic. Nicio urmă. La câteva zile de la dispariţie, în toiul căutărilor, Vitto­rino Cazzetta apare singur, răvăşit, fără maşină şi fără rucsac, pe străzile din Selva di Cadore. Nu vorbeşte cu nimeni, nu-şi aminteşte sau nu doreş­te să-şi amintească nimic, abia se ţine pe picioa­rele pline de răni, ca şi cum ar fi fost sfârtecate de frig, de şoareci şi de corbi. Se închide în casă şi nu mai iese luni bune. Încet, aşa cum e soarta multor în­tâmplări pe lume, oame­nii încep să uite. Nici Cazzetta nu vrea să pomenească de zilele acelea în care a fost dispărut, iar lucrurile se întorc, încet, pe făgaşul lor ştiut. Vittorino se alătură după o vreme echipei de cercetători din munţi. Nu pu­tea să stea deoparte prea mult, chemarea era încă vie. Anii trec, descoperirile se înmulţesc, faima lui de pa­leon­tolog ne­şco­lit continuă să crească. În august 1996, cercetătorul singuratic pleacă din nou în munţi. Avea de în­deplinit o da­torie veche.

Până la capăt

10 august 1996 a fost o zi din cale afară de mo­horâtă. Soarele n-a vrut să se arate, un vânt rece, coborât din munţi, i-a ţinut pe oameni în casă. Nu şi pe Vitto­rino. Singur, neîndu­plecat, a luat cu el rucsacul, ceva provizii şi un obiect nou, pe care l-a învelit cu grijă. Pager-ul, ca de obicei, l-a lăsat acasă. Era prea mân­dru ca să poarte cu el aşa ceva. Sus, pe crestele mun­telui, la mai bine de 2000 de metri, vremea era de-a dreptul cumplită. Se pornise vijelia, iar, odată cu ea, o nin­soare măruntă te orbea cu totul. Vittorino Cazzetta trebuie să fi în­chis ochii, să fi simţit frigul şi vântul şuierător, să fi zâm­bit poate, liber, cel mai liber, în timp ce ninsoarea îi biciuia faţa, şi să fi mers mai de­parte. Până la capăt.
Nu s-a întors în ziua aceea. Nici în cea următoare. A mai trecut o altă zi, iar Vitto­rino nu s-a arătat. Era deja a doua oară când se întâmpla asta. Era deja a doua oară când se dădea alarma, iar Salvamontul, jandar­mii, voluntari, pompieri şi elicoptere, în total 150 de persoane, se adunau să-l cau­te. Doar că, de data asta, Vittorino nu a mai apărut, vara a trecut, iar cău­tările au fost abandonate. Venise iarna în munţi, zăpada aco­perise totul, Do­lomiţii străluceau albas­tru, sub o crustă de gheaţă.
A mai trecut un an până când, de Sfântă Mărie, un speolog, Gianni Lo­vato, are un vis straniu. Simte ce tre­buie să facă. Urcă muntele, pe partea lui nordică, de la Piz del Corvo, paşii îl poartă fără să ştie prea bine unde, iar din iarba înaltă de la picioa­rele sale, o piatră se ros­togoleşte şi cade. Cade, pur şi sim­plu: 30 de metri de hău ascuns chiar la pi­cioarele sale. Sub iarba aceea de mun­te, ca o poartă tai­ni­că, se cască o fisură nevăzută, care co­boa­ră şi tot coboară în măruntaiele mun­te­lui. Lovato îşi fi­xează coarda şi pă­trunde înăuntru. Jos, la capătul acestei fisuri, îl aşteptau, exact ca în visul său, rămă­şiţele celui ce a fost Vittorino Ca­zzetta. Alături, ruc­sacul cu provi­ziile ne­începute, semn că sfârşitul l-a găsit repede pe cercetătorul sin­guratic. Şi încă ceva: în rucsacul acela, bine învelită, se afla o sta­tuetă din lemn cioplit a Fecioarei Maria.
La câteva zile, o nouă expediţie a cobo­rât pe coardă în fisura aceea. Sub bolovanii adunaţi pe fundul gro­tei, au găsit un alt ruc­sac, o coardă deteriorată şi coada unui cio­can, toa­te pierdute de Cazzetta cu mult timp înainte, atunci, în 1985, când Vitto­rino a dis­părut pen­tru prima oară. Şi au înţeles. Vittorino Cazzetta trebuia să se întoarcă aici, în locul acesta unde s-a mai prăbuşit o dată, ca să-i mulţu­mească Fecioarei că atunci, cu 11 ani în ur­mă, printr-un miracol pe care nu l-a putut explica nimeni, l-a ajutat să iasă la lumină (30 de metri de căţă­rare liberă cu picioarele a­proa­pe zdro­bite) şi i-a călăuzit mai apoi paşii spre oraş. Dar a mai fost ceva ce l-a obligat pe Cazzetta să se în­toar­că, să mul­ţumeas­că şi să moa­ră, chiar în locul acesta. Tot aici, pe un perete al grotei, oamenii au ob­servat un mic gol, ca şi cum o piatră mică, alungită, asemănătoare unei inimi de cuarţ, a fost smulsă din lo­cul acela. Cei care au avut ocazia să o vadă pot să jure că de acolo a fost desprinsă Rajetta.

Fericirea nenumită

Pe 23 august, a avut loc slujba de în­mor­mântare, în vechea biserică din Santa Fosca. S-a vorbit mult, aşa cum se întâmplă întot­deauna la moartea unui om. S-a spus că "iu­bea munţii, vorbea puţin şi căuta să cunoască mult". S-a vorbit despre "omul simplu, prin care munţii şi-au dezvăluit se­cre­tele sale". Despre "cel care a ştiut să des­chidă porţile trecutului acestor munţi". Despre "rezultatul cercetărilor lui ce a deve­nit cunoscut în toată lumea". A fost numit "vână­torul dinozaurilor din Pelmetto", "au­todidactul pasio­nat, care făcea abstracţie de restul lumii". În semn de omagiu, muzeul din Selva di Cadore se numeşte de atunci "Vittorino Cazzetta".
Auzind toate astea, probabil că Vittorino ar fi tăcut, ar fi privit încruntat în pământ şi ar fi plecat repede, odată ce oma­giile ar fi încetat. Ar fi zâmbit mai târziu, singur, în peştera în care obişnuia să se adăpostească, peştera pe care oamenii au gă­sit-o foarte aproape de fisura în care şi-a aflat sfârşitul. Ar fi zâmbit din tot sufletul către valea aceea de la picioarele sale, către un sat, Pescul, un punct mic, pierdut pe o întindere uriaşă, şi-ar fi ridicat ochii spre cer şi ar fi fost, pur şi simplu, fericit. Ferici­rea aceea nenumită, în care sufle­tul tău se oglindeşte în natură, iar natura devine totuna cu sufletul.
De Rajetta nu se mai vorbeşte la muzeul "Vittorino Cazzetta" din Selva di Cadore. A fost expu­să o vreme, dar acum, din motive pe care nimeni nu vrea să le ex­plice, e ţinută ascunsă.

Fotografii de ANDREI CHERAN