Piatra magică a Dolomiților

Uluitoarea viață a lui Vittorino Cazzetta, ladinul care a murit căutând fericirea

Zâmbetul

Au fost ceva aplauze în seara aceea de 7 august 1996 în Pescul. Și lume. Neobișnuit de multă lume, pentru un sătuc din inima Dolomiților, o așezare ca oricare alta, risipită pe pajiș­tile înalte ale Văii Fioren­tina. Lume, prea multă lume pen­tru Vittorino Cazzetta, obli­gat să stea la aceeași masă cu profesorii Giuliano și Marco Palmieri, autorii unui volum care tocmai se lansase și în care era vorba și despre el, săteanul acela ciudat, care făcuse atâtea și atâtea desco­periri geologice uluitoare. Autorii i-au mulțumit, oa­me­nii l-au aplaudat, iar Vitto­rino a tăcut. Era, ori­cum, lu­crul pe care știa să-l facă cel mai bine. Abia când invitații au început să plece, iar sala de festivități s-a golit, Vitto­rino Cazzetta a în­drăznit să zâmbească. Pen­tru unul ca el, un băr­bat retras și ursuz, ajuns la 49 de ani, zâmbetul acela era un soi de mi­racol. O îmblânzire stin­gheră și târzie a unei mari singurătăți senine. S-a apro­piat atunci de singu­rul om care rămăsese în sală, Pierino Lorenzini, l-a strâns ușor de braț și i-a șoptit: "Azi sunt chiar fericit. Să bem o bere duminică. Fac eu cinste". Pierino Lo­ren­zini, sin­gu­rul om cu care Caz­zetta se încumeta, rar, să po­ves­tească, își amintește glasul acela ușor tremurat, stăpânit de emoție, ochii sfredelitori, privirea intensă. Privirea lui dintotdeauna. Doar că duminica aceea n-a mai venit. Sâmbătă, pe 10 august 1996, Vittorino Cazzetta a plecat din nou pe munte.

Chemarea

În 1966, la 19 ani, Vittorino Cazzetta își urma tatăl. Așa trebuia să fie, tânărul să învețe meseria părintelui, chiar dacă asta însemna să se îmbarce pe vase de croazieră și să vânture mările Italiei, dintr-un port în altul. Avea să cunoască marea, nu ca marinar, ci ca ucenic patiser, ajutorul de nădejde al unui om care știa ce e mai bine pentru fiul său. Avea să se oprească apoi în hote­luri, ca simplu angajat, și să fră­mânte mai departe ouă și făină, să pregătească aluaturi. Doar că alua­tul lui era altul, iar în inima sa să­lășluia un duh ciudat, care nu-i dădea pace. Un duh șuierător, aido­ma vântului aspru ce cobora de sus, de pe Piz del Corvo, pe văile Mon­deval și Fiorentina, un duh roșiatic-albăstrui, întocmai ca lumina vrăjită a înserării ce rămâne multă vreme pe vârfurile Munților Dolomiți. Du­hul acesta viu, răscolitor, neliniștit. Duhul ca un dor, duhul ca o che­ma­re neîntreruptă. Nici măcar Ve­neția, acolo unde a lucrat la cofe­tăria un­chiului său, nu l-a îmblânzit pe tâ­nărul Vittorino Cazzetta. Nici nu avea cum. Laguna, străduțele la­bi­rintice, fastul poleit al unor bo­gății apuse, vânzoleala neîntreruptă nu erau pentru el. Stelele străluceau cu adevărat prea departe de locul ăsta. Iar Vittorino avea steaua lui. Ea îi arăta drumul. Drumul spre casă.
Și a plecat. A plecat lăsând în urmă destinul acela trasat cu rigla, ca să asculte de un alt destin, mai tulbure, mai înalt, mai viu. N-a contat nici o clipă că pentru asta a trebuit să devină un simplu angajat la telescaun, nici că lumea satului nu te privește cu ochi buni când, după ani lungi de pribegie, te întorci la munca aceea pe care o fac toți: să cosești fânul, să tai lemnele, să îngrijești vitele. Dar Vittorino Cazzetta nu era ca ei.

Foșnetul oaselor de corali

Nici măcar dimineață. Doar o presimțire a luminii care se furișează pae vârfurile acelea stranii, Cernera, Latoni di Formin, Pelmo, coboară încet pe pajiști și ajunge, tăcută ca o pisică la pândă, la marginea unui sat ca oricare altul, Pescul. E ora aceea tăinuită în care munții devin ființe vii, niște oase umbrite și albe ca­re respiră. Ora în care încre­menește totul, ora la care nu mai există decât visele celor care știu să viseze și respira­ția asta șoptită a unor corali dintr-o mare uitată și adâncă, Tetis, o mare care s-a retras: niște corali care au devenit ghețari și niște ghețari care au devenit munți. Apoi lumina intră încet în Pescul, foșnește, îndepărtează cu grijă în­tunericul, fâșie cu fâ­șie, dă la o parte tăcerea și noaptea. Mai întâi se trezesc păsările, apoi animalele. Se trezesc și oamenii, Vittorino Cazzetta e primul din­tre ei. În pragul casei, se bucură de lumina care începe să urce, ridică ochii spre oasele acelea care respiră, Dolomiții, și se roagă în tăcere. Abia apoi hrănește pă­să­rile și vitele și, pășind cu grijă în iarba încă udă, începe să cosească. Fășâitul ierbii tăiate devine totuna cu respirația lui. Abia când soarele s-a ridicat deasupra munților, iar satul s-a umplut din nou de viața obiș­nui­tă, Vittorino se oprește. Își schimbă hainele, mănâncă în tăcere, apoi pleacă spre telescaun, locul unde își are serviciul. Vittorino Cazzetta e un om ciudat, nu vor­bește mult, abia răspunde la salut, lumea s-a obișnuit să-l lase în pace. Locuiește cu ma­ma sa, fără familie, fără copii. La telescaun, își face treaba, veșnic moro­că­nos, și atât. Abia așteaptă să se facă ora să plece, și plea­că. Trece mai întâi pe la pă­dure, aduce lemne pen­tru casă, apoi, în loc de crâș­mă, îl vezi cu privirea ațin­tită spre munți și cu caietul acela al lui pe care tot mâzgălește ceva. Ni­meni nu știe ce și nici nu prea in­teresează pe nimeni. Vittorino e puțin scrântit, dacă nu mai mult: oamenii s-au lămurit.
Și, de parcă n-ar fi de ajuns, sâmbătă de dimineață, când bărbații se odihnesc și se pregătesc să meargă la cârciumă, Cazzetta se suie în Fiatul său Panda și, sin­gur, absolut singur, se tot duce spre munți. Își lasă ma­șina la marginea pădurii, iar apoi începe să urce, de nebun, pe culmile pietroase. Ploaie, vânt, ceață, vipie, pentru el nu contează. Sâmbăta și duminica e acolo, pe creste, scormonind cu ciocanul său, spre groaza și, uneori, furia salvamontiștilor, stânca muntelui, căutând lucruri pe care nici un om normal nu ar vrea să le caute: fosile, roci ciudate, dovezi ale unei vieți vechi de mi­li­oane, de sute de milioane de ani. Și asta, într-un loc pe care oamenii de știință îl trecuseră de mult în rândul celor fără interes. An după an, dormind în văgăunile de piatră care-i deveniseră a doua casă, Vittorino și-a trăit viața ascunsă febril, scormonind sâmbăta și duminica după lucrurile pentru care a simțit că trebuie să trăiască. Două zile din șapte pentru chemarea sa sfredelitoare, și e mai mult decât trebuie ca să te simți împlinit.

Pietrele ciudate

Pierino Lorenzini își amintește de o zi oarecare de la sfârșitul anilor '70, în care Cazzetta a urcat până la el, la mansardă, cu un rucsac plin de pietre ciudate și i-a spus, în felul său abrupt, de om obișnuit cu munții și nu cu oamenii: "Vezi dacă primarul poate face o expo­ziție în școală cu lucrurile astea, poate că așa, copiii ar putea învăța ceva despre locul în care tră­iesc". Rucsacul acela (iar Vittorino adusese doar o mică parte din "lucrurile" pe care le găsise) era doldora de comori paleontologice, fosile uluitoare care, în timp, aveau să răstoarne și să impună alte teorii privitoare la viața de milioane de ani a Munților Dolomiți. Proiectul s-a urnit greu, ca întotdeauna, când știința trebuie să accepte că e mai prejos decât pasiunea, sau că un pro­fesor doctorand poate însemna mai puțin decât un să­tean tăcut și cu faimă de nebun. Dar s-a urnit. Mai întâi, pe baza descoperirilor sale, a luat naștere, în 1980, Muzeul din Selva di Cadore. O vreme, la muzeu nu au existat angajați, ci doar voluntari. Doar că lucrurile au început să se schimbe, faima descoperirilor să fie pur­tată din gură în gură, ușile să se tot deschidă. Au trecut ani, până când una dintre aceste uși deschise să-l găsească pe Paolo Mietto, profesor docent în geologia stratificată a Pa­dovei, care să ateste, uluit, că pie­tre­le care îi fuseseră prezentate con­ți­neau amprente vechi de 220 de milioane de ani, de dinozauri. Studiul său, bazat pe descoperirea extraordinară a lui Cazzetta, avea să facă înconjurul lumii: conform celor știute până atunci, dinozaurii nu aveau ce să caute în locul acela. Iar printre pietrele scoase la iveală de săteanul ciudat, s-au aflat și altele, în care nu mai era vorba doar de dinozauri.
Într-un caiet obscur, descoperit întâmplător la Udine, de unul dintre voluntarii muzeului din Selva di Cadore, un cercetător necunoscut vorbea despre urme ale populației mezolitice în Dolomiți. Caietul, își amintește Pierino Lorenzini, ajunge la Cazzetta, iar fața lui se lumi­nează. Îi povestește singurului său prieten de o întâm­plare din copilărie când, trimis cu vitele în munte, la păscut, a dat la o parte o piatră ca să des­copere o altă piatră, teribil de asemănătoare cu cea despre care se vorbea în caiet. Vittorino știe unde să caute, dar este iar­nă și trebuie să aștepte să se topească zăpada. În pri­ma zi de primăvară, se întoarce cu ceva în mână, își amintește Lorenzini. Se așează la o masă la bar, des­face un pachețel de hârtie, scoate bucățele de piatră. Era fericit: "Vezi, aveam dreptate", îi spune lui Pierino.
Și chiar avea dreptate. Pietrele sale șlefuite atestau ceva ce nu se credea a fi posibil: prezența omului mezolitic în Dolomiți. Vestea a făcut din nou încon­ju­rul lumii. La scurtă vreme după aceea, Cazzetta gă­sește, aproape intact, scheletul Vânătorului din Monde­val, vechi de mai bine de 7000 de ani. Dovezile nu mai puteau fi oprite. O tabără științifică permanentă se așea­ză în partea superioară a Văii Fiorentina. Vestea Vânătorului din Mondeval agită lumea științei, iar noi și noi situri împânzesc Munții Dolomiți. Revoluția paleontologică începuse.

Rajetta

Lumea științei, însă, nu prea vorbește de cea mai importantă descoperire a săteanului din Pescul. Cea pentru care, probabil, a trăit, cea care l-a căutat toată viața. Și asta, pentru că știința nu știe ce să creadă des­pre legende, le respinge trufaș sau întoarce capul, ruși­nată, când e vorba de ele. Sau poate că, pur și simplu, înțelege că nu e treaba ei.
Aici, în Dolomiți, în locurile acestea în care demult se afla o mare tropicală, plină de recife de corali care au devenit munți, a existat cândva o fată, Moltina. Cres­­cută de copil, de o zeiță tainică a pământului, Mol­tina dobândise secretul simplu al fericirii. Iar feri­cirea nu avea niciun nume, era, pur și simplu, și se ascundea în munți, în ape și în ceruri, iar toate se oglin­deau în sufletul fetei, cum și sufletul ei se oglindea în ele. Iar sufletul fetei și natura, spune legenda ladină, deveni­seră totuna. Și pentru că așa trebuie să fie toate poveș­tile, de când e lumea lume, Moltina a crescut și s-a în­drăgostit de un prinț bun, frumos și curat. S-au căsătorit și au ajuns să trăiască în lumea de la poalele munților, acolo unde oamenii aveau pământuri, avuții și bunuri, iar Moltina nimic altceva decât sufletul ei, în care se oglindea natura, și o piatră pe care o luase la plecare, piatra fericirii nenumite, piatra magică a Dolomiților, Rajetta. Apoi Moltina și prințul ei s-au întors în Munte și au avut copii, iar copiii lor, la rândul lor, copii. A luat naștere Regatul Fanes, oameni mândri, nesupuși, demni și curajoși, oameni care, protejați de forța magi­că a pietrei Rajetta, trăiau în pace, după legile simple și fericite ale naturii. Toate poveștile sunt pline, însă, și de oameni răi: ultima prințesă a Regatului Fanes se căsătorește cu un prinț străin, care pornește bătălii și face alianțe și în care crește pofta de noi și noi cuceriri. Piatra fericirii, Rajetta, este furată, noul ei stăpân de­vine Spina de Mul, un vrăjitor crud și straniu, ce se ara­tă doar noaptea, cu o înfățișare ciudată: piele de mă­gar pe picioare scheletice de om. Protejat de forța Rajettei, vrăjitorul ce trăiește în peștera de pe înălțimile din Lastoni di Formin începe să semene teroarea. Re­ga­tul Fanes este distrus, iar puținii lui oameni se as­cund în măruntaiele pământului. Ladinii mai spun doar că la fiecare lună plină din au­gust, Zeița Pămân­tului trece cu barca pe Lacul Braies, însoțită de o prințesă Fanes, ca să vadă dacă oamenii au renunțat la războaie și la bunuri, ca să redescopere piatra magică a păcii și a naturii, a fericirii nenumite, Rajetta...
O piatră ciudată, ca o inimă de cuarț stră­lucitor, iden­tică cu toate descrierile ladine ale Rajettei, a fost găsită de Vittorino Cazzetta lângă Lastoni di For­min, la câteva zile după ce făcuse descoperirea ului­toare a sche­letului de vânător din mezolitic. A dus-o la poalele mun­telui și a dăruit-o Muzeului din Selva di Cadore. Câteva zile după aceea, Vittorino nu a mai fost văzut de nimeni.

Dispariția

Ce s-a întâmplat atunci, în vara lui 1985, nimeni n-a știut. Se poves­tește doar că, după ce a donat piatra de cuarț muzeului, Vittorino s-a în­tors, ca de obi­cei, pe munte. Apoi nu s-a mai aflat ni­mic de el, zile bune. Poliția și Salva­montul au fost aler­tate, elicopterele au început să survo­leze piscurile Dolomi­ților în căutarea lui, lumea a început să se agite. Ni­mic. Nicio urmă. La câteva zile de la dispariție, în toiul căutărilor, Vitto­rino Cazzetta apare singur, răvășit, fără mașină și fără rucsac, pe străzile din Selva di Cadore. Nu vorbește cu nimeni, nu-și amintește sau nu doreș­te să-și amintească nimic, abia se ține pe picioa­rele pline de răni, ca și cum ar fi fost sfârtecate de frig, de șoareci și de corbi. Se închide în casă și nu mai iese luni bune. Încet, așa cum e soarta multor în­tâmplări pe lume, oame­nii încep să uite. Nici Cazzetta nu vrea să pomenească de zilele acelea în care a fost dispărut, iar lucrurile se întorc, încet, pe făgașul lor știut. Vittorino se alătură după o vreme echipei de cercetători din munți. Nu pu­tea să stea deoparte prea mult, chemarea era încă vie. Anii trec, descoperirile se înmulțesc, faima lui de pa­leon­tolog ne­șco­lit continuă să crească. În august 1996, cercetătorul singuratic pleacă din nou în munți. Avea de în­deplinit o da­torie veche.

Până la capăt

10 august 1996 a fost o zi din cale afară de mo­horâtă. Soarele n-a vrut să se arate, un vânt rece, coborât din munți, i-a ținut pe oameni în casă. Nu și pe Vitto­rino. Singur, neîndu­plecat, a luat cu el rucsacul, ceva provizii și un obiect nou, pe care l-a învelit cu grijă. Pager-ul, ca de obicei, l-a lăsat acasă. Era prea mân­dru ca să poarte cu el așa ceva. Sus, pe crestele mun­telui, la mai bine de 2000 de metri, vremea era de-a dreptul cumplită. Se pornise vijelia, iar, odată cu ea, o nin­soare măruntă te orbea cu totul. Vittorino Cazzetta trebuie să fi în­chis ochii, să fi simțit frigul și vântul șuierător, să fi zâm­bit poate, liber, cel mai liber, în timp ce ninsoarea îi biciuia fața, și să fi mers mai de­parte. Până la capăt.
Nu s-a întors în ziua aceea. Nici în cea următoare. A mai trecut o altă zi, iar Vitto­rino nu s-a arătat. Era deja a doua oară când se întâmpla asta. Era deja a doua oară când se dădea alarma, iar Salvamontul, jandar­mii, voluntari, pompieri și elicoptere, în total 150 de persoane, se adunau să-l cau­te. Doar că, de data asta, Vittorino nu a mai apărut, vara a trecut, iar cău­tările au fost abandonate. Venise iarna în munți, zăpada aco­perise totul, Do­lomiții străluceau albas­tru, sub o crustă de gheață.
A mai trecut un an până când, de Sfântă Mărie, un speolog, Gianni Lo­vato, are un vis straniu. Simte ce tre­buie să facă. Urcă muntele, pe partea lui nordică, de la Piz del Corvo, pașii îl poartă fără să știe prea bine unde, iar din iarba înaltă de la picioa­rele sale, o piatră se ros­togolește și cade. Cade, pur și sim­plu: 30 de metri de hău ascuns chiar la pi­cioarele sale. Sub iarba aceea de mun­te, ca o poartă tai­ni­că, se cască o fisură nevăzută, care co­boa­ră și tot coboară în măruntaiele mun­te­lui. Lovato își fi­xează coarda și pă­trunde înăuntru. Jos, la capătul acestei fisuri, îl așteptau, exact ca în visul său, rămă­șițele celui ce a fost Vittorino Ca­zzetta. Alături, ruc­sacul cu provi­ziile ne­începute, semn că sfârșitul l-a găsit repede pe cercetătorul sin­guratic. Și încă ceva: în rucsacul acela, bine învelită, se afla o sta­tuetă din lemn cioplit a Fecioarei Maria.
La câteva zile, o nouă expediție a cobo­rât pe coardă în fisura aceea. Sub bolovanii adunați pe fundul gro­tei, au găsit un alt ruc­sac, o coardă deteriorată și coada unui cio­can, toa­te pierdute de Cazzetta cu mult timp înainte, atunci, în 1985, când Vitto­rino a dis­părut pen­tru prima oară. Și au înțeles. Vittorino Cazzetta trebuia să se întoarcă aici, în locul acesta unde s-a mai prăbușit o dată, ca să-i mulțu­mească Fecioarei că atunci, cu 11 ani în ur­mă, printr-un miracol pe care nu l-a putut explica nimeni, l-a ajutat să iasă la lumină (30 de metri de căță­rare liberă cu picioarele a­proa­pe zdro­bite) și i-a călăuzit mai apoi pașii spre oraș. Dar a mai fost ceva ce l-a obligat pe Cazzetta să se în­toar­că, să mul­țumeas­că și să moa­ră, chiar în locul acesta. Tot aici, pe un perete al grotei, oamenii au ob­servat un mic gol, ca și cum o piatră mică, alungită, asemănătoare unei inimi de cuarț, a fost smulsă din lo­cul acela. Cei care au avut ocazia să o vadă pot să jure că de acolo a fost desprinsă Rajetta.

Fericirea nenumită

Pe 23 august, a avut loc slujba de în­mor­mântare, în vechea biserică din Santa Fosca. S-a vorbit mult, așa cum se întâmplă întot­deauna la moartea unui om. S-a spus că "iu­bea munții, vorbea puțin și căuta să cunoască mult". S-a vorbit despre "omul simplu, prin care munții și-au dezvăluit se­cre­tele sale". Despre "cel care a știut să des­chidă porțile trecutului acestor munți". Despre "rezultatul cercetărilor lui ce a deve­nit cunoscut în toată lumea". A fost numit "vână­torul dinozaurilor din Pelmetto", "au­todidactul pasio­nat, care făcea abstracție de restul lumii". În semn de omagiu, muzeul din Selva di Cadore se numește de atunci "Vittorino Cazzetta".
Auzind toate astea, probabil că Vittorino ar fi tăcut, ar fi privit încruntat în pământ și ar fi plecat repede, odată ce oma­giile ar fi încetat. Ar fi zâmbit mai târziu, singur, în peștera în care obișnuia să se adăpostească, peștera pe care oamenii au gă­sit-o foarte aproape de fisura în care și-a aflat sfârșitul. Ar fi zâmbit din tot sufletul către valea aceea de la picioarele sale, către un sat, Pescul, un punct mic, pierdut pe o întindere uriașă, și-ar fi ridicat ochii spre cer și ar fi fost, pur și simplu, fericit. Ferici­rea aceea nenumită, în care sufle­tul tău se oglindește în natură, iar natura devine totuna cu sufletul.
De Rajetta nu se mai vorbește la muzeul "Vittorino Cazzetta" din Selva di Cadore. A fost expu­să o vreme, dar acum, din motive pe care nimeni nu vrea să le ex­plice, e ținută ascunsă.

Fotografii de ANDREI CHERAN