PDL-ul a fost acuzat de mulţi actori mediatici de inerţie şi detaşare, după pierderea catastrofală a ultimelor alegeri parlamentare. Mulţi analişti i-au prezis chiar soarta PNŢCD-ului, dispărut, practic, de pe scena politică, după alegerile din anul 2000. "Predicţia" este însă lipsită de acoperire: PD-ul a intrat, totuşi, în Parlament şi a beneficiat de sprijinul Preşedinţiei ţării, ocupată de fostul său conducător, d-l Traian Băsescu. PDL-ul a suferit, e drept, o înfrângere umilitoare la alegerile (locale şi parlamentare) din 2012, dar aceste alegeri s-au desfăşurat în circumstanţe speciale. Reculul masiv, de la peste 30% din voturi, la aproximativ 17%, a fost provocat de durele măsuri anticriză (ce au dublat scăderea de popularitate provocată de uzura - normală - a guvernării), dar şi de scăderea impactului personal al preşedintelui Băsescu, în urma exacerbatei şi îndelungatei campanii de denigrare, purtate de instituţiile media ostile. Rezultatul referendumului pentru demiterea sa confirmă faptul că audienţa preşedintelui s-a redus masiv, din multiple motive, speculate şi îngroşate la maximum de aceste medii. Chiar dacă referendumul nu a reuşit din lipsa cvorumului, identitatea - percepută aşa de foarte mulţi alegători - dintre preşedinte şi partidul din care a provenit nu putea să nu aibă efecte.
În situaţia dată, s-a pus problema înlocuirii actualei garnituri de conducere a partidului, învinuită de rezultatul extrem de slab la alegeri şi, mai ales, de lipsa unei atitudini ferme de opoziţie faţă de noua putere. Mulţi observatori, dar şi mai mulţi foşti susţinători ai PDL, l-au acuzat deschis pe preşedintele în funcţiune, Vasile Blaga, de lipsă de combativitate, ba chiar de colaboraţionism subteran cu USL. Tot pe seama lui s-au pus şi trădările care au provocat căderea parlamentară a guvernului Mihai Răzvan Ungureanu, dar şi presiunile care au impus demiterea guvernului anterior, al lui Emil Boc. Blaga a mai fost acuzat şi de subţirimea campaniei electorale de la ultimele "parlamentare" şi chiar de acceptarea unor "blaturi", pentru asigurarea alegerii în legislativ a câtorva PDL-işti. Când pierzi o bătălie pentru care te-ai angajat "din mers" (Blaga preluând partidul cu puţin timp înainte de evenimentele electorale succesive ale anului 2012), poţi fi învinuit de toate relele lumii. Moştenitorul lui Emil Boc la şefia PDL n-a avut nici timpul şi nici puterea de a face o analiză riguroasă a situaţiei din partidul său, a raporturilor interne de forţe şi - cu atât mai puţin - posibilitatea unor necesare schimbări drastice. Deşi înfrânt la alegeri, segmentul salvat din PDL a păstrat aproape neschimbate aceste raporturi, între - să zicem - "conservatori" şi "reformişti", între "veterani" şi "nou veniţi".
PDL-ul a fost, totuşi, singurul partid din România care a acceptat integrarea unui grup de reformişti radicali, de orientare ferm europeană, care îşi propusese transformarea profundă a vieţii politice, marcat balcanice, din România. Acest grup (cu Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu ş.a.), de o fermă, chiar idealistă opţiune democratică, a contat puţin în jocul politic intern, deşi a beneficiat, la un moment dat, de sprijinul preşedintelui Băsescu. Graba acestui grup de a-şi impune criteriile de competenţă şi onestitate a fost, însă, dublată de o lipsă evidentă de experienţă, lupta politică din România presupunând, mai degrabă, o serie de "paşi mici şi prudenţi", un sistem de alianţe cu cei mai puţin oportunişti dintre politicienii deja consacraţi. "Reformiştii" trebuiau, în fapt, să realizeze un compromis - fie şi momentan - cu una din cele două grupări majore din interiorul PDL-ului, gruparea Blaga (alcătuită din "veterani" care au asigurat stabilitatea şi chiar victoriile trecute ale partidului) sau gruparea Udrea (compusă, în special, din protejaţii preşedintelui Băsescu) pentru a putea începe un proces real de transformare a acţiunii politice într-o mişcare socială corectă, de tip occidental. N-a fost să fie aşa. După înfrângerea în alegeri, crevasa dintre grupări s-a adâncit, realizarea unităţii fiind practic imposibilă.
În ce-l priveşte pe Vasile Blaga, el a mizat pe o reconstrucţie lentă, filială cu filială, a PDL-ului, în contextul părăsirii lui de către clientela oportunistă. Elena Udrea şi-a propus, dimpotrivă, un asalt opoziţionist continuu asupra noii puteri, deşi aceasta are o majoritate zdrobitoare şi un aparat mediatic pe măsură. Efectele campaniei antiprezidenţiale, ce identifică acţiunea partidului cu cea prezidenţială, sunt încă persistente. Opţiunea lui Traian Băsescu de a o impune ca lider pe Elena Udrea ar putea avea, în consecinţă, efecte perverse, indiferent de motivaţia ei pe termen lung. De aceea, indiferent de victoria unei grupări sau a alteia, moţiunea câştigătoare la Convenţia Naţională ar trebui să ducă, cu sprijinul "reformiştilor", la realizarea unei platforme politice unitare, care să asigure atât reorganizarea cât şi reactivarea formaţiunii. Uzura - şi ea previzibilă - a USL-ului îi va oferi mai mult ca sigur un spaţiu de manevră comod. Cuplat cu afirmarea fermă a valorilor de centru-dreapta, acesta va da PDL-ului o nouă şansă de afirmare şi câştig.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
