PDL-ul a fost acuzat de mulți actori mediatici de inerție și detașare, după pierderea catastrofală a ultimelor alegeri parlamentare. Mulți analiști i-au prezis chiar soarta PNȚCD-ului, dispărut, practic, de pe scena politică, după alegerile din anul 2000. "Predicția" este însă lipsită de acoperire: PD-ul a intrat, totuși, în Parlament și a beneficiat de sprijinul Președinției țării, ocupată de fostul său conducător, d-l Traian Băsescu. PDL-ul a suferit, e drept, o înfrângere umilitoare la alegerile (locale și parlamentare) din 2012, dar aceste alegeri s-au desfășurat în circumstanțe speciale. Reculul masiv, de la peste 30% din voturi, la aproximativ 17%, a fost provocat de durele măsuri anticriză (ce au dublat scăderea de popularitate provocată de uzura - normală - a guvernării), dar și de scăderea impactului personal al președintelui Băsescu, în urma exacerbatei și îndelungatei campanii de denigrare, purtate de instituțiile media ostile. Rezultatul referendumului pentru demiterea sa confirmă faptul că audiența președintelui s-a redus masiv, din multiple motive, speculate și îngroșate la maximum de aceste medii. Chiar dacă referendumul nu a reușit din lipsa cvorumului, identitatea - percepută așa de foarte mulți alegători - dintre președinte și partidul din care a provenit nu putea să nu aibă efecte.
În situația dată, s-a pus problema înlocuirii actualei garnituri de conducere a partidului, învinuită de rezultatul extrem de slab la alegeri și, mai ales, de lipsa unei atitudini ferme de opoziție față de noua putere. Mulți observatori, dar și mai mulți foști susținători ai PDL, l-au acuzat deschis pe președintele în funcțiune, Vasile Blaga, de lipsă de combativitate, ba chiar de colaboraționism subteran cu USL. Tot pe seama lui s-au pus și trădările care au provocat căderea parlamentară a guvernului Mihai Răzvan Ungureanu, dar și presiunile care au impus demiterea guvernului anterior, al lui Emil Boc. Blaga a mai fost acuzat și de subțirimea campaniei electorale de la ultimele "parlamentare" și chiar de acceptarea unor "blaturi", pentru asigurarea alegerii în legislativ a câtorva PDL-iști. Când pierzi o bătălie pentru care te-ai angajat "din mers" (Blaga preluând partidul cu puțin timp înainte de evenimentele electorale succesive ale anului 2012), poți fi învinuit de toate relele lumii. Moștenitorul lui Emil Boc la șefia PDL n-a avut nici timpul și nici puterea de a face o analiză riguroasă a situației din partidul său, a raporturilor interne de forțe și - cu atât mai puțin - posibilitatea unor necesare schimbări drastice. Deși înfrânt la alegeri, segmentul salvat din PDL a păstrat aproape neschimbate aceste raporturi, între - să zicem - "conservatori" și "reformiști", între "veterani" și "nou veniți".
PDL-ul a fost, totuși, singurul partid din România care a acceptat integrarea unui grup de reformiști radicali, de orientare ferm europeană, care își propusese transformarea profundă a vieții politice, marcat balcanice, din România. Acest grup (cu Monica Macovei, Cristian Preda, Sever Voinescu ș.a.), de o fermă, chiar idealistă opțiune democratică, a contat puțin în jocul politic intern, deși a beneficiat, la un moment dat, de sprijinul președintelui Băsescu. Graba acestui grup de a-și impune criteriile de competență și onestitate a fost, însă, dublată de o lipsă evidentă de experiență, lupta politică din România presupunând, mai degrabă, o serie de "pași mici și prudenți", un sistem de alianțe cu cei mai puțin oportuniști dintre politicienii deja consacrați. "Reformiștii" trebuiau, în fapt, să realizeze un compromis - fie și momentan - cu una din cele două grupări majore din interiorul PDL-ului, gruparea Blaga (alcătuită din "veterani" care au asigurat stabilitatea și chiar victoriile trecute ale partidului) sau gruparea Udrea (compusă, în special, din protejații președintelui Băsescu) pentru a putea începe un proces real de transformare a acțiunii politice într-o mișcare socială corectă, de tip occidental. N-a fost să fie așa. După înfrângerea în alegeri, crevasa dintre grupări s-a adâncit, realizarea unității fiind practic imposibilă.
În ce-l privește pe Vasile Blaga, el a mizat pe o reconstrucție lentă, filială cu filială, a PDL-ului, în contextul părăsirii lui de către clientela oportunistă. Elena Udrea și-a propus, dimpotrivă, un asalt opoziționist continuu asupra noii puteri, deși aceasta are o majoritate zdrobitoare și un aparat mediatic pe măsură. Efectele campaniei antiprezidențiale, ce identifică acțiunea partidului cu cea prezidențială, sunt încă persistente. Opțiunea lui Traian Băsescu de a o impune ca lider pe Elena Udrea ar putea avea, în consecință, efecte perverse, indiferent de motivația ei pe termen lung. De aceea, indiferent de victoria unei grupări sau a alteia, moțiunea câștigătoare la Convenția Națională ar trebui să ducă, cu sprijinul "reformiștilor", la realizarea unei platforme politice unitare, care să asigure atât reorganizarea cât și reactivarea formațiunii. Uzura - și ea previzibilă - a USL-ului îi va oferi mai mult ca sigur un spațiu de manevră comod. Cuplat cu afirmarea fermă a valorilor de centru-dreapta, acesta va da PDL-ului o nouă șansă de afirmare și câștig.