Convergenţele lui Céline cu ideologia fascistă nu sunt uitate, dar precumpănitor peste ani rămâne "colaboraţionismul" lui la înnoirea artei romanului din secolul XX. Omul plin de contradicţii nu poate fi redus la opţiunile lui politice exprimate în polemici şi pamflete publicate între 1936-1943, deşi studiul operei nu are cum să le ocolească nici pe acestea. Ponderea o au însă romanele cu care a revoluţionat genul, creînd, după cum el însuşi le definea, simfonii literare emotive. Originalitatea frapantă şi forţa lui Céline, impuse de la Călătorie la capătul nopţii (1932) şi Moarte pe credit (1936) rezidă în primul rând în stilul bazat în întregime pe limba populară, vorbită, foarte diferită în Franţa de limba literară, normată de Academie. Scriitura febrilă - cu fraze dislocate, improvizaţii lexicale atente la ritm ca o coregrafie, teme recurente cu orchestraţii diferite - face pagina sonoră, dându-i un impact incomparabil. De aceea Céline e infernal de greu de tradus. Cu atât mai mult trebuie apreciată performanţa Irinei Negrea, care ar merita un Mare Premiu pentru echivalările ei, cu condiţia ca membrii juriilor să-i citească traducerile şi să fie obiectivi, ceea ce practic nu se prea întâmplă. (Am mai avut cu ani în urmă nişte tălmăciri foarte aproximative din Céline, care îi pierdeau tocmai specificul). După ce a publicat, la Ed. Nemira, variante româneşti ale Trilogiei germane (De la un castel la altul, Nord şi Rigodon) în care romancierul îşi ficţionaliza experienţele trăite între iunie 1944 şi martie 1945, acum Irina Negrea dă cititorului de la noi posibilitatea de a cunoaşte şi cărţile anterioare trilogiei, cele ce inaugurează ultima perioadă de creaţie céliniană - "Feerie pentru altă dată I" şi "Feerie pentru altă dată II" (Normance). Fiindcă şi în aceste romane autorul îşi confundă vocea cu a naratorului şi exploatează experienţe trăite, sunt semnificative împrejurările biografice în care au fost scrise. În 1944, când Céline avea 50 de ani şi o a treia soţie, dansatoarea Lucette, prevăzând înfrângerea nemţilor şi pedepsirea colaboraţioniştilor, fuge împreună cu Lucette şi motanul Bébert prin Germania (acest drum e subiectul Trilogiei) spre Danemarca, unde soseşte în primăvara lui 1945. Acolo îl ajunge mandatul de arestare pentru trădare al justiţiei franceze. Poliţia judiciară daneză îl încarcerează în decembrie şi îl ţine închis până în iunie 1947. Eliberat, se refugiază în casa avocatului său danez de la Baltica şi acolo scrie Feeria I. Amnistiat în 1951, se întoarce în Franţa, unde romanele începuseră să-i fie reeditate, şi în 1952 i se publică şi Feeria. Stabilit la Meudon, unde-şi reia profesia de medic, iar Lucette dă lecţii de dans, scrie Feeria II, care apare în 1954, şi lucrează la Trilogie, al cărei ultim volum nu mai apucă să-l vadă tipărit fiindcă moare de un anevrism în 1961, la 67 de ani. Ambele Feerii pentru altă dată le avem acum în româneşte, reunite în volumul pe care vi-l recomand azi. Naratorul-scriitorul Ferdinand, aflat în închisoare, se consideră ţap ispăşitor, evocă vârtejul vieţii lui, mai ales din ultimii ani, când lumea i se pare că se scufundă în întuneric, în răzbunări crude, ură şi minciuni (starea de spirit de imediat după Eliberare din Franţa, evocată de Celine, era cam ca la începutul lui 1990 la noi). Ferdinand şi-a salvat viaţa fugind, dar acum vrea să îşi salveze şi opera - lucrul cel mai de preţ ce i-a rămas după ce a pierdut totul. Feeria... e de fapt lupta unui om singur cu toată lumea, în acest scop. Pentru învingătorii din Franţa, el e mort şi îngropat. Bătălia pentru dreptul lui la existenţă e mutată de Céline pe terenul literaturii, cu o efervescenţă stilistică şi o virtuozitate compoziţională ce se impun agresiv cititorului. Totul ţine însă de strategia céliniană de a ne face părtaşi la confruntarea lui cu răul. Pro-nazistul de la care lumea se aştepta să-şi facă după război mea culpa îşi evocă ficţional experienţele atroce, încă din anii Primului Război, în care fusese rănit şi decorat, face exerciţii funambuleşti pe o coardă întinsă la maxim, care vibrează muzical. Exilat din patrie, se refugiază în limbaj ca spaţiu dintre viaţă şi moarte, zgomot şi armonie, disperare şi încredere în magia literaturii. Céline pune în scenă un spectacol, inserând în solilocviul provocator al lui Ferdinand, cântece, scenete groteşti, consideraţii literare şi politice, detalii fiziologice obscene, oaze de tandreţe pentru animale şi femei, gelozie, iubire filială... Procedează ca în jazz, pe teme cu variaţiuni, ritm sincopat şi onomatopee, rezultatul fiind uimitor ca rafinament (ei, da!) al lucrăturii literare şi ca efect de live, de autenticitate. Abia din traducerile Irinei Negrea cititorul român poate înţelege valoarea, dincolo de timpuri, a enervantului Céline.
Selecţia "Formula As"
Louis-Ferdinand Céline, "Feerie pentru altă dată", traducere de Irina Negrea, Editura "Paralela 45" (tel. 0753/04.04.44), 504 p.
Convergenţele lui Céline cu ideologia fascistă nu sunt uitate, dar precumpănitor peste ani rămâne "colaboraţionismul" lui la înnoirea artei romanului din secolul XX. Omul plin de contradicţii nu poate fi redus la opţiunile lui politice exprimate în polemici şi pamflete publicate între 1936-1943, deşi studiul operei nu are cum să le ocolească nici pe acestea. Ponderea o au însă romanele cu care a revoluţionat genul, creînd, după cum el însuşi le definea, simfonii literare emotive. Originalitatea frapantă şi forţa lui Céline, impuse de la Călătorie la capătul nopţii (1932) şi Moarte pe credit (1936) rezidă în primul rând în stilul bazat în întregime pe limba populară, vorbită, foarte diferită în Franţa de limba literară, normată de Academie. Scriitura febrilă - cu fraze dislocate, improvizaţii lexicale atente la ritm ca o coregrafie, teme recurente cu orchestraţii diferite - face pagina sonoră, dându-i un impact incomparabil. De aceea Céline e infernal de greu de tradus. Cu atât mai mult trebuie apreciată performanţa Irinei Negrea, care ar merita un Mare Premiu pentru echivalările ei, cu condiţia ca membrii juriilor să-i citească traducerile şi să fie obiectivi, ceea ce practic nu se prea întâmplă. (Am mai avut cu ani în urmă nişte tălmăciri foarte aproximative din Céline, care îi pierdeau tocmai specificul). După ce a publicat, la Ed. Nemira, variante româneşti ale Trilogiei germane (De la un castel la altul, Nord şi Rigodon) în care romancierul îşi ficţionaliza experienţele trăite între iunie 1944 şi martie 1945, acum Irina Negrea dă cititorului de la noi posibilitatea de a cunoaşte şi cărţile anterioare trilogiei, cele ce inaugurează ultima perioadă de creaţie céliniană - "Feerie pentru altă dată I" şi "Feerie pentru altă dată II" (Normance). Fiindcă şi în aceste romane autorul îşi confundă vocea cu a naratorului şi exploatează experienţe trăite, sunt semnificative împrejurările biografice în care au fost scrise. În 1944, când Céline avea 50 de ani şi o a treia soţie, dansatoarea Lucette, prevăzând înfrângerea nemţilor şi pedepsirea colaboraţioniştilor, fuge împreună cu Lucette şi motanul Bébert prin Germania (acest drum e subiectul Trilogiei) spre Danemarca, unde soseşte în primăvara lui 1945. Acolo îl ajunge mandatul de arestare pentru trădare al justiţiei franceze. Poliţia judiciară daneză îl încarcerează în decembrie şi îl ţine închis până în iunie 1947. Eliberat, se refugiază în casa avocatului său danez de la Baltica şi acolo scrie Feeria I. Amnistiat în 1951, se întoarce în Franţa, unde romanele începuseră să-i fie reeditate, şi în 1952 i se publică şi Feeria. Stabilit la Meudon, unde-şi reia profesia de medic, iar Lucette dă lecţii de dans, scrie Feeria II, care apare în 1954, şi lucrează la Trilogie, al cărei ultim volum nu mai apucă să-l vadă tipărit fiindcă moare de un anevrism în 1961, la 67 de ani. Ambele Feerii pentru altă dată le avem acum în româneşte, reunite în volumul pe care vi-l recomand azi. Naratorul-scriitorul Ferdinand, aflat în închisoare, se consideră ţap ispăşitor, evocă vârtejul vieţii lui, mai ales din ultimii ani, când lumea i se pare că se scufundă în întuneric, în răzbunări crude, ură şi minciuni (starea de spirit de imediat după Eliberare din Franţa, evocată de Celine, era cam ca la începutul lui 1990 la noi). Ferdinand şi-a salvat viaţa fugind, dar acum vrea să îşi salveze şi opera - lucrul cel mai de preţ ce i-a rămas după ce a pierdut totul. Feeria... e de fapt lupta unui om singur cu toată lumea, în acest scop. Pentru învingătorii din Franţa, el e mort şi îngropat. Bătălia pentru dreptul lui la existenţă e mutată de Céline pe terenul literaturii, cu o efervescenţă stilistică şi o virtuozitate compoziţională ce se impun agresiv cititorului. Totul ţine însă de strategia céliniană de a ne face părtaşi la confruntarea lui cu răul. Pro-nazistul de la care lumea se aştepta să-şi facă după război mea culpa îşi evocă ficţional experienţele atroce, încă din anii Primului Război, în care fusese rănit şi decorat, face exerciţii funambuleşti pe o coardă întinsă la maxim, care vibrează muzical. Exilat din patrie, se refugiază în limbaj ca spaţiu dintre viaţă şi moarte, zgomot şi armonie, disperare şi încredere în magia literaturii. Céline pune în scenă un spectacol, inserând în solilocviul provocator al lui Ferdinand, cântece, scenete groteşti, consideraţii literare şi politice, detalii fiziologice obscene, oaze de tandreţe pentru animale şi femei, gelozie, iubire filială... Procedează ca în jazz, pe teme cu variaţiuni, ritm sincopat şi onomatopee, rezultatul fiind uimitor ca rafinament (ei, da!) al lucrăturii literare şi ca efect de live, de autenticitate. Abia din traducerile Irinei Negrea cititorul român poate înţelege valoarea, dincolo de timpuri, a enervantului Céline.
Convergenţele lui Céline cu ideologia fascistă nu sunt uitate, dar precumpănitor peste ani rămâne "colaboraţionismul" lui la înnoirea artei romanului din secolul XX. Omul plin de contradicţii nu poate fi redus la opţiunile lui politice exprimate în polemici şi pamflete publicate între 1936-1943, deşi studiul operei nu are cum să le ocolească nici pe acestea. Ponderea o au însă romanele cu care a revoluţionat genul, creînd, după cum el însuşi le definea, simfonii literare emotive. Originalitatea frapantă şi forţa lui Céline, impuse de la Călătorie la capătul nopţii (1932) şi Moarte pe credit (1936) rezidă în primul rând în stilul bazat în întregime pe limba populară, vorbită, foarte diferită în Franţa de limba literară, normată de Academie. Scriitura febrilă - cu fraze dislocate, improvizaţii lexicale atente la ritm ca o coregrafie, teme recurente cu orchestraţii diferite - face pagina sonoră, dându-i un impact incomparabil. De aceea Céline e infernal de greu de tradus. Cu atât mai mult trebuie apreciată performanţa Irinei Negrea, care ar merita un Mare Premiu pentru echivalările ei, cu condiţia ca membrii juriilor să-i citească traducerile şi să fie obiectivi, ceea ce practic nu se prea întâmplă. (Am mai avut cu ani în urmă nişte tălmăciri foarte aproximative din Céline, care îi pierdeau tocmai specificul). După ce a publicat, la Ed. Nemira, variante româneşti ale Trilogiei germane (De la un castel la altul, Nord şi Rigodon) în care romancierul îşi ficţionaliza experienţele trăite între iunie 1944 şi martie 1945, acum Irina Negrea dă cititorului de la noi posibilitatea de a cunoaşte şi cărţile anterioare trilogiei, cele ce inaugurează ultima perioadă de creaţie céliniană - "Feerie pentru altă dată I" şi "Feerie pentru altă dată II" (Normance). Fiindcă şi în aceste romane autorul îşi confundă vocea cu a naratorului şi exploatează experienţe trăite, sunt semnificative împrejurările biografice în care au fost scrise. În 1944, când Céline avea 50 de ani şi o a treia soţie, dansatoarea Lucette, prevăzând înfrângerea nemţilor şi pedepsirea colaboraţioniştilor, fuge împreună cu Lucette şi motanul Bébert prin Germania (acest drum e subiectul Trilogiei) spre Danemarca, unde soseşte în primăvara lui 1945. Acolo îl ajunge mandatul de arestare pentru trădare al justiţiei franceze. Poliţia judiciară daneză îl încarcerează în decembrie şi îl ţine închis până în iunie 1947. Eliberat, se refugiază în casa avocatului său danez de la Baltica şi acolo scrie Feeria I. Amnistiat în 1951, se întoarce în Franţa, unde romanele începuseră să-i fie reeditate, şi în 1952 i se publică şi Feeria. Stabilit la Meudon, unde-şi reia profesia de medic, iar Lucette dă lecţii de dans, scrie Feeria II, care apare în 1954, şi lucrează la Trilogie, al cărei ultim volum nu mai apucă să-l vadă tipărit fiindcă moare de un anevrism în 1961, la 67 de ani. Ambele Feerii pentru altă dată le avem acum în româneşte, reunite în volumul pe care vi-l recomand azi. Naratorul-scriitorul Ferdinand, aflat în închisoare, se consideră ţap ispăşitor, evocă vârtejul vieţii lui, mai ales din ultimii ani, când lumea i se pare că se scufundă în întuneric, în răzbunări crude, ură şi minciuni (starea de spirit de imediat după Eliberare din Franţa, evocată de Celine, era cam ca la începutul lui 1990 la noi). Ferdinand şi-a salvat viaţa fugind, dar acum vrea să îşi salveze şi opera - lucrul cel mai de preţ ce i-a rămas după ce a pierdut totul. Feeria... e de fapt lupta unui om singur cu toată lumea, în acest scop. Pentru învingătorii din Franţa, el e mort şi îngropat. Bătălia pentru dreptul lui la existenţă e mutată de Céline pe terenul literaturii, cu o efervescenţă stilistică şi o virtuozitate compoziţională ce se impun agresiv cititorului. Totul ţine însă de strategia céliniană de a ne face părtaşi la confruntarea lui cu răul. Pro-nazistul de la care lumea se aştepta să-şi facă după război mea culpa îşi evocă ficţional experienţele atroce, încă din anii Primului Război, în care fusese rănit şi decorat, face exerciţii funambuleşti pe o coardă întinsă la maxim, care vibrează muzical. Exilat din patrie, se refugiază în limbaj ca spaţiu dintre viaţă şi moarte, zgomot şi armonie, disperare şi încredere în magia literaturii. Céline pune în scenă un spectacol, inserând în solilocviul provocator al lui Ferdinand, cântece, scenete groteşti, consideraţii literare şi politice, detalii fiziologice obscene, oaze de tandreţe pentru animale şi femei, gelozie, iubire filială... Procedează ca în jazz, pe teme cu variaţiuni, ritm sincopat şi onomatopee, rezultatul fiind uimitor ca rafinament (ei, da!) al lucrăturii literare şi ca efect de live, de autenticitate. Abia din traducerile Irinei Negrea cititorul român poate înţelege valoarea, dincolo de timpuri, a enervantului Céline.
Alte articole din acest numar
- "Gândurile şi emoţiile noastre pot influenţa realitatea fizică, pe distanţe mari"
- "Îi mulţumesc d-nei dr. Laura Puiu pentru starea de bine în care mă aflu"
- Răspuns pentru BOTA GABRIEL, F. AS nr. 1056 - "Tata are de 6 ani sindrom Cluster Headache"
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
