Scurt, îndesat, poartă o pălărie, un costum elegant, cu dungi subţiri, şi nu-şi arată vârsta. Cu atât mai puţin atunci când urcă pe scenă şi tună cu vocea sa vibrantă, puternică, care te ridică de la masă. Nea Vasile a devenit celebru în toată ţara, odată cu lansarea uneia dintre cele mai îndrăgite piese ale anilor 2000, "Dimineaţa pe răcoare", cântată împreună cu trupa Zdob şi Zdub. Dar povestea lui de lăutar din Mârşa, sat din Câmpia Română, binecunoscut pentru muzicanţii săi, este cu mult mai lungă şi mai plină de viaţă.
"Nu voiam mâncare, băutură; ţambal şi iar ţambal"
- Toţi lăutarii primesc din familie primele lecţii de muzică. De la cine aţi învăţat să cântaţi, de la bunicu', de la tata?
- Cânta şi bunicu', da' pe el nu l-am prins, că n-a mai venit de pe front. Tata s-a întors din război în '44, rănit la Odessa, nici nu ne cunoşteam bine, nici eu pe el şi nici el pe mine. Aveam 7 ani, plecase de acasă când eram de-un an, nici nu-l văzusem. În '37 a plecat la armată, în '38 s-a făcut concentrarea, în '39 a început războiu'. Tata a venit olog cu picioru' şi n-a mai cântat. De la el am învăţat altceva, să fiu copil cuminte, să vorbesc şi să mă comport frumos cu lumea. Că el n-a fost în viaţa lui inculpat sau reclamant, şi nici eu. Şi n-am primit şi n-am dat nicio palmă, doar o dată lu' fii-miu, că l-am găsit trei zile plecat de la şcoală.
- Şi atunci, cum aţi început să cântaţi?
- Asta a fost aşa, o preferinţă de-a mea, mi-era şi mie drag când vedeam băieţii de-o seamă cu mine sau mai mari cu un an-doi, cum cântă, aş fi cântat şi io, da' n-aveam cu ce. A venit tata, a văzut el că nu ştiu ce, şi mi-a cumpărat un ţambal de la un om care nu mai cânta cu el, tot aşa, venise din război. Nea Mitu, nea Mitu îl chema p-ăla cu ţambalu', şi tata i-a dat un porc şi a luat ţambalu'. L-am luat şi cântam şi io cu băieţii p-acolo, dă-i - dă-i, dă-i - dă-i. Cum i-e drag la fiecare copil... adică, io vorbesc de ţigani, fiecare cu preferinţa lui, unu' cu vioara, altu' cu ţambalu', cu contrabasu', că pe atunci nu era acordeoane. Când a dat tata porcu' pe ţambal, aveam vreo 12 ani, oleo, ce-mi mai plăcea, nu mai îmi trebuia mâncare, băutură, nimica, ţambal şi iar ţambal. Stăteam singurel acolo, pe prispa lu' tata, cu ţambalu' şi dă-i, dă-i, dă-i, dă-i, mai venea băieţii cu vioara, de ştia mai bine ca mine să cânte, şi mă mai învăţa şi pe mine. La orice om, când ai voinţă să înveţi o carte, o meserie, o faci, că dacă o-nveţi forţat de părinţi, de cineva, n-o-nveţi bine. N-o-nveţi bine, dom'le! Io am vrut ţambal, că aveam un unchi din partea lu' tata, unu' Mitică, şi un unchi din partea lu' mama, care cânta amândoi cu ţambalu'. Mă duceam şi io pe la ei, făceam treabă, eram slugă p-acolo şi luam şi ţambalu' cu mine. Când terminam treaba, mă lua şi-mi mai arăta una, alta. Am observat şi io că-i mai bine-n viaţă să ştii o meserie, decât să nu ştii niciuna.
Viaţă amărâtâ
- Era grea viaţa în Mârşa copilăriei dumneavoastră?
- Amărâtă! Amărâtă! Era foamete mare în '39-'43. Mama pleca la femei în sat, spoia, spăla, făcea treabă, curăţa, pe ce-i dădea ş-alea, un ciur de mălai, nişte varză, nişte lapte, să mâncăm şi noi acasă. Tata era pe front, eram amărâţi. Iarna ne uitam la soba aia mare, de cărămidă, făceam focu' cu paie şi cu coceni de pe la oameni. Amar, dom'le, amar! Ce mai spune ăştia acu', cu partidele lor, că e lipsă de bani, că suntem săraci, nu-i adevărat. Atunci să fi văzut sărăcie! Mai e şi acu' oameni săraci în Mârşa, da' n-ai să vezi ca atunci. Oamenii-s mai civilizaţi, chiar şi ţiganii are copii la liceu şi la facultăţi, cum e ăştia, ai lu' fii-miu cu care cânt, şi ai lu' fii-mea. Că eu... A venit într-o zi un nepot a lu' mama, unu' Cornică, şi i-a zis: "Măi, Stano, nu dai şi tu copilu' la şcoală?". "Mă, Cornică, n-am cu ce să-l îmbrac". Şi s-a dus ăsta acasă, a vorbit cu nevastă-sa, a adunat ei nişte haine şi m-a trimis la şcoală. Mi-era drag să merg. Învăţam de ruşinea profesorilor, când îţi dai seama că are să-ţi trebuie aia în viaţă, o-nveţi. Mă gândeam "Tata-i pe front, să învăţ ca să trăiască şi biata mama cu mine, să o ajut!". Da' de unde, că n-am făcut decât patru clase, şi alea cu întrerupere, că eram dezbrăcat şi vai de mine. Aşa era copiii atunci, pot să spun? Păduchioşi, dezbrăcaţi, şi ţiganii, şi românii, că toţi aveau părinţii pe front. E, acum s-a uitat astea.
Pe scena Clubului Ţăranului Român
- Bucuria era când venea Cornică, ăsta de m-a dus la şcoală, sau altu', la tata. "Bre, nea Bebe". "Da". "Păi să-l chemi pe ăla micu', că-l luăm cu noi". Ei avea formaţie, avea şi ţambalagiu, da' mă lua şi pe mine cu ei, că ştiau că sunt cuminte, respectuos, fac ce-mi spun ei. Io stăteam acolo lângă ei, ascultam, învăţam, mai cântam şi io un pic când mă lăsau. La horă, la prăvălie, era angajaţi, stăteam cu ei, ăhă, până seara târziu. Asta era marea bucurie. Că bani nu-mi dădea. Mă lua şi la nunţi, da' nu mă ţinea toată noaptea, mă aducea Cornică acasă, cu un prosop d-ăla în care era înfăşurată o pâine, şi o sticlă de jumătate de ţuică pentru tata. "Ia, nea Bebe, să bei şi matale!". Şi tata zicea: "Bogdaproste că-mi iei băiatu' să înveţe şi el meserie!".
- Erau mulţi lăutari în sat, aveau cartierul lor?
- Era mai multe rase de ţigani: rudari, ăia de făcea piepţeni, nea Marinache cu ursu' şi cu măgaru', ăia cu cârlige, cu alte socoteli, căldărarii, de făcea găleţi, le cositorea, toţi ăştia stătea în zona aia urâtă, unde-am copilărit şi io, în ţigănie. Lăutarii stătea printre români, la câteva case de români, un lăutar. Când a venit comuniştii, toţi ăştilalţi a plecat la Bucureşti, da' din lăutari n-a plecat niciunu'.
- Cum aţi răzbătut în Mârşa, un sat celebru pentru lăutarii săi?
- Cântam pe ici, pe acolo, până când, în 1956, la exact douăzeci de ani după ce mă născusem io, m-am însurat. Adică părinţii mi-a zis să mă-nsor, io nu voiam, a zis: "Mă, tată, mă, noi suntem bătrâni, amărâţi, hai să iei şi tu o fată bună, de lăutar, nu ştiu ce, un viorist ceva, să cânţi cu ăla, să nu te mai trambalezi cu ţambalu' pe la toate nunţile ţigăneşti. Să vii şi tu cu bani acasă, că o să faci copii". Şi mi-a zis bine, că nici un părinte nu-şi învaţă copilu' de rău. Io aş mai fi stat, că umblam, era bună viaţa asta umblătoare. Şi am luat o fată care nici nu gândeam io s-o iau. Fetilii cu care umblam io, cu care am stat, nu le-am luat din cauza lu' mama, că nu le plăcea, zicea că ie curve, că ie aşa, că ie încolo. Şi tata-l meu era prieten bun cu tatăl fetii, făcuseră războiu' amândoi, zice: "Uite, mă, tată, fata lu' Vancea". Noi ne ştiam de mici, din ţigănie, mergeam la nunţi împreună, râdeam, glumeam, da' nu mă băgam cu ea, adică io m-aş fi băgat, da' vedeam că-i aşa, mai sălbatică. Şi a venit fraţii lu' tata, aveam nişte unchi pe la Podu Doamnei, pe la Nebuna, la Clejani, zice: "Gata, bă, o iei pe fata lu' Vancea, că vrea să te ia să cânţi cu el". Şi aşa ne-am luat şi suntem şi acu' împreună. Am cântat cu Vancea în sat, la nunţile din alte sate, m-am făcut şi io cunoscut. Tata şi cu socră-miu a pus mână de la mână şi ne-a construit o căsuţă la ei în fundu' curţii, şi acolo, am stat cu nevasta şi cu fata noastră, care s-a născut în 57, până m-a luat în armată.
"Şaişpe luni, cât a durat armata, cu ţambalu' de gât am stat"
Născut în Mârşa, un sat celebru de lăutari, deşi a cântat la tambal toată viaţa, s-a lansat ca solist vocal, cu trupa "Zdob şi Zdub"
- A dat Dumnezeu, pupa-i-aş tălpilii şi mâinilii lui. Am plecat de la Iaşi, că s-a redus efectivu' de militari, şi ne-a trimis la Bicaz, unde se construia hidrocentrala. Murea băieţii pe capete în tunelurile alea unde muncea, săracii de ei. La început, ne-a băgat la turnări de ciment, mă gândeam: "Doamne, ce mă fac?". A venit un sergent, un normator şi ne-a întrebat pe fieşcare ce lucrează, ce meseria are, ăla, ăla. Tu? Lăutar. Cu ce eşti? Cu ţambalu'. Ai ţambal? Am. Scria acolo tot. După aia a venit căpitanu'. De unde eşti tu, mă? De la Videle, şi de la Videle pân' la Mârşa încă zece kilometri. Că aşa era! Cât faci pân' acasă? Şi mi-a dat opt zile drumu' acasă, cu bilet de voie, cu foaie de drum, să iau ţambalu'. N-am plătit trenu'. M-am dus acasă, tata: "Ce-ai făcut, taică?". "Am venit să iau ţambalu". Îl luase frate-miu, cânta cu el, mai aducea un ban lu' tata, lu' nevastă-mea. Am luat ţambalu' şi am plecat la armată. Avea lăutari, acolo, formaţie, nişte băieţi buni de tot, ţigani de la Ploieşti, şaişpe luni cât a durat armata, cu ţambalu' de gât am stat. Când m-am întors, nevasta avea şi-o viţică, păsări, am găsit nişte băieţi buni, am început să cânt cu ei. Am mers la o nuntă, am venit cu 3000 de lei, mi-a găsit socru' o casă de cărămidă, patru camere, în centru' satului, 6000 de lei era. A pus toţi mână de la mână, am luat casa, am mai mers la o nuntă, am pus şi tablă pe ea, din '60 stăm acolo.
"Dă-i - dă-i, mai scrie,
dă-i - dă-i, mai cântă"
- Aveţi un repertoriu variat, de la cântece lăutăreşti la romanţe.
- Tot cântecele alea vechi, de la bătrâni, de când eram io mic. Atunci nu cântam cu vocea, că n-aveam cum, mergeam peste tot cu ţambalu' de gât, da' auzeam ce cântă ăi bătrâni, îmi dădeam seama de vorbe şi ştiam pe dînafară tot ce cântă ăia. Şi când am început să cânt cu vocea, dă-i - dă-i, mai scrie, dă-i - dă-i, mai cântă, că acolo unde nu mai ţineam minte toate strofele, mai luam de la alţii sau completam io. Era cântările lungi şi complicate, mai ales baladele care se cânta înainte, a lu' Şarpele, a lu' Novac, era lungi de tot, nu ştiam noi tot. Toate cântecele îmi place, da' cea mai mare satisfacţie e că am văzut lumea şi că oamenii le cunoaşte şi le cere. "Nea Vasile, zi una de la Mârşa!". "Gata, că io ştiu ce-i la Mârşa, se face". În '70, când m-am angajat la fabrică, la Bucureşti, am lăsat ţambalu' şi de atunci cânt doar cu vocea.
- Ca nea Cacurică de la Clejani, şi el cântase vreo 30 de ani cu ţambalu'...
- Ăla om şi lăutar cuminte, Cacurică. Am umblat doi ani de zile cu Tarafu' Haiducu' din Clejani prin Europa, cât m-a lăsat ăştia de la fabrică. Elveţia, Italia, Franţa, Belgia. Om mai cuminte ca ăla nu s-a existat. Mă lua şi mă învăţa: "Vasilică, să fii cuminte , să te porţi frumos cu lumea, că omenia face mai mult decât toată lăutăria care-o ştii şi care-o cânţi tu". Şi nu că-mi zicea el, io ştiam de mult asta. Şi când mergeam la Clejani, că-l aveam pe cuscru' acolo, mă vedea nevasta lu' Cacurică, Floarea, nu mă lăsa până nu mâncam la ei, nu vorbeam cu ei. Avea familie bună, oameni de toată isprava. La fel şi nea Culai, şi Ion Manole. Impresaru' ăla belgian făcuse două echipe din taraf, nouă cântau într-o parte, nouă în alta şi ăştia mă luau lângă ei: "Vasilică, stai cu noi, acilea". Că dacă să-mbăta Fluierici, trebuia să pleci d-acolo, altfel nu era bine, într-o seară i-a luat şi i-a spart vioara lu' unu'.
"Dimineata pe răcoare", cu "Zdob şi Zdub"
- Dom'le, mie nu mi-a fost nici ruşine şi nici frică, pe oriunde am cântat, la nunţi în ţigănie sau la Sala Polivalentă, când am lansat discu' şi mi-a dat trofeu' ăla. Când eşti capabil, când ştii ce faci, nu ţi-e frică de nimeni, nu ţi-e teamă de nimic. Ştii că faci un lucru bun şi-l faci, de toată lumea sare în sus de bucurie şi te cheamă şi te trage jos de pe scenă. M-am descurcat de minune cu băieţii ăia de la Chişinău. Am mers cu ei pân' la Moscova şi credeţi-mă, că vorbesc în mod serios, se ajunge greu acolo. Se circulă greu cu trenu' în partea aia, sunt controale multe, că ştie că e plin de bandiţi. Da' nouă nu ne era frică, n-avea ce să ne ia, că n-aveam decât băutură.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
