Într-un cătun de lângă Siliștea-Gumeștilor lui Marin Preda, la Râca, împărățește peste gospodăria ei de la marginea pădurii, peste ograda plină cu vite și orătănii, peste cele 10 hectare de pământ pe care și le lucrează singură și, mai ales, peste comoara ei de cântece și povești Gherghina Stancu. Urcă mai rar pe scenă și înregistrările ei sunt puține, dar oamenii locului o cunosc și nu-i nuntă ori cumetrie fără cântecul și orațiile Gherghinei. Iar scena ei cea mare sunt pădurea de la Râca, pe unde umblă după ierburi vindecătoare și se-ngână cu cucul și merlița, ca și câmpia care i se deschide în față, atunci când se urcă pe tractor, ca o amazoană rurală, să-și are "locul", cântând de mama focului. Căci, iată, afară amiroase-a primăvară și inima freamătă din nou de neliniște și speranță! Cu o vitalitate și o dragoste de viață cum rar întâlnești, Gherghina Stancu știe să dibuiască, din fiecare zi dăruită de Dumnezeu, bucata de aur curat a bucuriei.
"Dorul îmi ține de coarne și dragostea pune boabe!"
- Cântecul dvs. vine din locul unde câmpia Burnasului se ridică spre dealurile argeșene, de la marginea de sus a Teleormanului. Cum a intrat el în sufletul dvs.?
- Râca e o așezare întemeiată de ciobani ardeleni, veniți cu oile la iernat în câmpie. Spun asta ca să înțelegeți că la noi, firea oamenilor are dârzenia și puterea de muncă a ardelenilor, dar și dragul de cântec și de viață al celor din câmpia de sud a țării. În ceea ce mă privește, deși sunt în zodia Peștilor, prin născare (un semn sensibil și visător), copilăria mea la țară și educația primită acasă, ca și greutățile vieții de după aceea, au făcut din mine un om foarte puternic și determinat. Ceea ce-mi pun în minte duc la bun sfârșit și nu am odihnă până nu reușesc. Și nu-mi e teamă de nimic, fără decât numai de Bunul Dumnezeu. Am muncit de mică, am învățat să fac tot ceea ce ține de casă, de gospodărie. Mergeam cu vaca toată vara la păscut, primăvara devreme ieșeam cu cioporul de oi, până le dădeam la cioban, și în timp ce vitele pășteau, eu cu alți copii din sat jucam tot felul de jocuri copilărești ori adunam flori și cântam de răsuna crângul. Legam vaca la capul locului și seceram costreiul și mohorul din rândurile de porumb. Făceam covergă din costrei și țineam acolo ulciorul cu apă la rece ori stăteam și noi să ne adăpostim de vipia verii. Doamne, câte ulcioare am spart! Uneori adunam cioburile și, din codița de la ulcior, făceam păpuși îmbrăcate în cârpe și cu păr din mătase de porumb. A fost foarte frumoasă copilăria mea, m-am bucurat de jocurile ei, tocmai pentru că în rest munceam foarte mult: săpam, seceram, treieram la batoză, dar și mulgeam vaca, făceam mămăligă, știam să cos, să țes la război ori să împletesc cu cârlige de lemn. Primul cântec de care-mi amintesc că îl cântam cât mă țineau baierile, pe când dădea primăvara și ieșea colțul ierbii pe islaz, era o doină foarte frumoasă: "Veni și vremea de plug,/ Și mi-am pus boii la jug,/ Cucul cântă și eu mâi/ Și mă-ngân cu glasul lui,/ Dorul îmi ține de coarne/ Și dragostea pune boabe". Știam cântecul de la tata, care-l cânta când ieșea la arat, cu plugul tras de boi. Avea două perechi de boi mari și blânzi, fala satului era cu ei. Uneori, mă lua cu el la prășit, ca eu să țin boii de căpăstru, iar el să țină de coarnele de la prășitoare. Doamne, ce mai cânta tata atunci! Era fericit, simțea că trăiește. Tatăl meu cânta foarte frumos, avea un glas pătrunzător și puternic, când îi dădea drumul, sărea lampa din cui. Așa că am crescut cu cântecul în casă. Și dacă tata n-a avut feciori, m-a învățat pe mine să fac de toate cele ce face un bărbat la gospodărie. Când el mergea la cosit, eu trebuia să înjug boii și să vin cu carul, ca să încărcăm fânul. Și eram micuță, nu ajungeam la greabănul lor să-i înjug, și atunci ei știau, Doamne, ce înțelepte animale, se lăsau jos în genunchi, ca să le pun jugul peste cap și apoi se ridicau! N-am să-i uit niciodată: Florică și Mugurel, că tata le pusese nume! Așa era o armonie în tot ceea ce făcea țăranul pe atunci și-un rost în mersul lumii lui, încât acum mă-ntreb, unde s-au pierdut toate lucrurile acestea? Omul acum vrea prea multe și prea repede! Nu se mai mulțumește cu puținul pe care i-l dă Dumnezeu și de aici toate nefericirile lumii de azi! Mă uit cu durere la mine în sat și-mi pare că oamenii nu mai iubesc animalele ca odinioară și nici între ei nu se mai iubesc și nu mai sar unul pentru altul, ca atunci! Și-au pierdut omenia! Dar, în copilăria mea, deși erau oamenii săraci, parcă aveau mai mult drag și poftă de viață!
Ibovnica lui Moromete
- Care sunt momentele speciale pe care le-ați păstrat în suflet din anii de atunci?
- Lumea înainte era umăr la umăr - ne strângeam la muncă și la petrecut - ori bucurii, ori necazuri! La clacă, la curățat porumb, toamna, la făcutul caselor noi din pământ amestecat cu paie, vara, la lucru de mână la "furcărie" (șezătoare), iarna. Chemam câte-un lăutar ori câte-un tânăr de zicea cu fluierul ori cu cavalul, pentru un coș de porumb, făceam gogoși și vin dulce fiert și cântam torcând caierul de lână, până albeau zorii. Când ne-am mai mărit, eu și sora mea chemam și feciori și jucam tot felul de jocuri de adolescenți, la care ne făceam cu ochiul, ne sărutam pe furiș cu ei, eram ciupite ori mângâiate ori ieșeam în tindă să ne vorbim și să schimbăm batistele, ca să ne ținem de drăguți și să arătăm intențiile serioase! Totul era prin semne, într-un limbaj al iubirii pubere incredibil astăzi, în epoca "comunicării virtuale"! Tinerii stăteau într-o odaie, iar femeile bătrâne, mătușile și vecinele, în alta, și mai spuneau și ele câte o glumă fără perdea, ca să ne învețe, chipurile, cu viața. Duminica se făcea horă în sat și se făceau perechile, ieșeau la vedere logodnele și se făceau înțelegerile între părinți, fiecare ce-i dă fetei, respectiv băiatului, la căsătorie. Nunțile țineau trei zile, de sâmbătă până luni, și de pe la 16 ani, am început și eu să cânt la ele, ucenică la mari lăutari și lăutărese. Se mai întâmpla să iasă și cu bătăi ori capete sparte, dacă unuia i se părea că nevasta lui și-a prins ibovnic pe vreunul și s-a dus cu el în gluga de coceni din vreo grădină, ori cu păruială, dacă vreuneia i se părea că bărbatul ei și-a făcut semne cu alta, că cine vrea (și cine putea!), până murea își ținea ibovnică. Și ce să spună la popă, că și popa iubea mai abitir ca ăilalți! Așa au ieșit și cântecele de dragoste și de iubit! Ehei!... Păi la noi, la Râca, avea și tatăl lui Marin Preda ibovnică, pe Fica! Marin Preda chiar povestește despre ea în carte, în "Moromeții"! Eu am și scris o poezie despre asta: "Marin Preda povestește/ Că Ilie Moromete/ Avea cai, avea căruță/ Și la Râca o mândruță./ Murgu-n zori îl adăpa/ Și la Râca el pleca/ Să-și vadă ibovnica!". De Moși ori de Sfântă Mărie mergeam la târg, la Miroși, și ne dădeam în roata mare, beam bragă de la bragagiu, mâncam înghețată de la un turc care făcea tot felul de zaharicale, apoi ne cumpăram bagadele și mărgele ori testemea (legătură de cap) de mătase, luam oale și străchini, iar mama lua boia de la boiangiu, ca să vopsească pânza țesută în război. Țăranii trudeau mult, dar știau să se și bucure și să-și crească copiii cu omenie și după rânduiala veche. Și-au ținut obiceiurile lor din moși-strămoși, fie c-a fost vorba de nunți, cumetrii ori înmormântări, turta ori datul de grindă al copiilor ori c-a fost Paști sau Crăciun ori Rusalii. Jocul Paparudelor - fete țigănci goale, încinse cu fuste de bozii, care jucau pe un ciur de mălai ori câteva ouă, pentru ploaie, și se mai lăsau ciupite de bărbați ori de flăcăi. Ori jocul Călușarilor, cu staroste și mut, încins cu un paloș de lemn pentru alungarea relelor și a bolilor, ori pentru rodul femeilor sterpe. La fiecare sărbătoare, aveam haine noi, iar duminica, ne puneam țoalele bune, din ladă, scrobite și netezite cu fierul cu cărbuni, de nu rămânea nicio cută. Femeile și fetele erau care mai de care mai gătite, marca de frumusețe era: "Ia uite ce obraz frumos are, e trăită bine!". Acum, mare minune, toate fetele tinere vor să se siliconeze! Ehei, ce viață era în sat în copilăria mea! Așa am învățat, așa am trăit! Și am trăit frumos!
Desculță, cu cântecul la inimă
- Și când ați luat cântecul în serios, când v-ați făcut din el o promisiune de credință?
- Cântam de micuță pe scenă, la serbările școlare, ori pe la clăci și furcării și căscam gura la lăutarii bătrâni, cu gând să-nvăț măsura și arta improvizației. La 14 ani am ieșit și eu la horă în sat, gătită cu cămașă nouă, țesută de mama în război (am multe costume populare țesute de mama), cu ilic de catifea cusut cu fir de argint, cu maramă ca spuma, din tort de borangic, dar... desculță! Așa umblam din primăvară până-n toamnă, pân-am plecat din sat. Dar și acum, când fug de la București acolo - că acolo e viața mea! - îmi arunc pantofii și umblu desculță! Aș fi vrut eu să intru mai de mică în horă, dar nu mi-a dat tata voie, că de pregătit, eram pregătită, trăgeam cu ochiul și frământam țărâna cu picioarele de când eram o mucoasă, și știam și Brâul, și Hora mare, și Hora ca la Râca, și Sârba, și Geamparalele! Iar pe flăcăi știam eu cum să-i întorc pe deget! Când mi-am prins primul drăguț, am făcut și un cântec în care povestesc cum îl învățam, că, dacă las lampa în tindă, înseamnă că pot ieși la poartă, dacă nu, să nu mă fluiere degeaba, că nu pot să ies!
Am terminat liceul la Pitești și în paralel am făcut acolo și Școala Populară de Artă, secția canto. Dar tata s-a prăpădit când eu aveam 18 ani, așa că a trebuit să încep să-mi câștig singură pâinea și să o ajut și pe mama în gospodărie, deși mi-ar fi plăcut să merg mai departe, la studii. Am început să cânt cu Orchestra Populară din Pitești și, prin 1980, am ajuns în București, după ce colaborasem o perioadă și cu Orchestra de Muzică Populară din Slatina. În Capitală, am cunoscut-o pe Maria Cornescu, mare interpretă a cântecului oltenesc, care m-a luat sub oblăduirea sa și m-a învățat multe lucruri legate de cântec și de aparițiile scenice. În 1984, am fost selectată pentru emisiunea-concurs "Floarea din grădină" de către însuși regretatul prof. Mihail Florea, iar apoi am făcut primele înregistrări în radio, prezentându-mă cu piese culese din zona mea, în fața unei comisii foarte riguroase, din care făceau parte și cunoscuții realizatori de emisiuni folclorice Jeni Florea și Gruia Stoia. În 1987, am avut și primul disc la Electrecord, un album de debut colectiv, împreună cu alți doi interpreți din Muntenia. Dar norocul n-a ținut cu mine. Am rămas văduvă la 40 de ani. Fetița mea avea 9 ani, iar acum e studentă la Medicină. M-am luptat singură cu viața, dar nu m-am lăsat! Numai că a trebuit să dau mai puțină importanță carierei mele artistice și scenei muzicii populare și să muncesc. Nu m-am mai zbătut atât ca să mă fac cunoscută și să apar peste tot, deși eu am continuat să creez și să cânt pe unde am fost chemată, pe la televiziuni ori la nunți, în sat. M-am întors la agricultură și după '90, ne-am luat pământurile înapoi și am purces la "înstăpânirea" lui, adică la a-l lucra și a trăi din ceea ce ne dă el, din răbdarea lui, și Dumnezeu, din bunătatea Sa. Iar când mi-a fost mai greu, m-am însoțit cu cântecul: am cântat și de bucurie, și de întristare, și de dor, și de dragoste neîmplinită, și de amarul lumii ăsteia. Am cântat și am scris poezii. Și am iubit viața și oamenii și locul nașterii mele. Nu-i destul ca să fii fericit?