Simți așa, uneori, o dorință subită să pornești la pas prin centrul vechi și să încerci să regăsești măcar o fațadă, un colț de stradă, un pridvor de biserică, un balcon din fier forjat, un felinar, despre care să poți spune cu certitudine că vin din epoca lui nenea Iancu, scriitor prin excelență al vieții și lumii bucureștene. Exact asta am făcut într-o după-amiază de sâmbătă. Am îndesat în rucsac "Momente și schițe", dar și câteva cărți de istorie a Bucureștilor, și am pornit haihui, să explorez lumea lui Caragiale, atâta câtă a mai rămas. Să găsesc locurile pe unde se plimba el, scriitorul viu, dar și personajele sale inspirate de inși care au fost cândva, ca și noi, locuitori ai orașului. L-am luat ca ghid pe însuși nenea Iancu, sau mai bine spus pe duhul său mut, dar altfel ager la drum și gata să mă îndrume cu bastonul pe care îl agită nerăbdător prin aer.
Kilometrul 0
Piața Universității. Mă uit spre clădirea Teatrului Național I. L. Caragiale. E încă în renovare, acoperită cu schele, flancată de o macara. Toate bune și frumoase, numai că I.L. Caragiale nu a călcat niciodată prin dreptul clădirii care îi poartă numele, din simplul motiv că pe vremea sa nu exista această construcție. Teatrul Național era altundeva, pe Calea Victoriei. În fața Teatrului, e o statuie din bronz a dramaturgului. Stă așezat pe un scaun, cu mâna stângă ridicată pe jumătate, ca în timpul unei conversații. Între degete ține o pipă și se uită undeva spre clădirea Universității. Aceasta da, a fost ridicată în secolul al XIX lea, în urma unui decret emis de A. I. Cuza, în 1864. Caragiale a venit în București din Ploieștii adolescenței sale, câțiva ani mai târziu. Probabil i-a văzut pe zidari trebăluind pe schele. Apoi, o fi admirat clădirea în toată splendoarea ei neoclasică. Clădirea prin fața căreia se plimba nefericitul Lefter Popescu, personajul lui Caragiale din "Două lozuri". Scot din rucsac "Momente și schițe". E povestirea aceea despre un funcționar care crede că a câștigat la loterie, dar de fapt, după o serie de încurcături, află că a pierdut. O nenorocire pentru bietul om care, amăgit de fantoma norocului, își dăduse demisia de la serviciu, convins că, de acum, avea destui bani ca să trăiască fără să mai îndure rigorile muncii de birou. Caragiale îl imaginează pe Lefter Popescu la bătrânețe, cum se plimbă "regulat - dimineața, de colo până colo pe dinaintea Universității - seara, cum răsăreau aștrii, de jur împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake, șoptind mereu, cu un glas blajin, același cuvânt: viceversa!... da, viceversa!...". Când o fi apărut Loteria în București? Întrebarea aceasta l-a frământat și pe George Potra, unul dintre cei mai neobosiți cercetători ai istoriei și moravurilor bucureștene. Potrivit documentelor studiate de Potra, prima loterie ar fi fost organizată în 1793, de un supus austriac, numit Baltazar, care a obținut permisiunea domnitorului fanariot Alexandru Moruzi. Apoi, inițiativele acestei firave industrii a norocului s-au înmulțit. Unele au primit acordul domnesc, altele au funcționat ilegal, fiind permanent vânate de polițiști. La loterie erau puse la bătaie case, magazine, moșii, mobilă, bijuterii, fiindcă prin loterie, aceste bunuri erau vândute mai ușor și mai profitabil decât în cadrul pieței imobiliare. Biletele de loterie ajunseseră cadouri de Anul Nou, așa importante erau. Dar să-l lăsăm pe nefericitul Lefter Popescu să se plimbe bombănind prin fața Universității și să ne vedem de drumul nostru.
La statuia lui Mihai Vodă
Caragiale îmi arată cu bastonul spre statuia lui Mihai Viteazu, aflată peste drum de Universitate. E trafic mare și nu pot să traversez: dacă nu mă linșează un polițist, mă linșează o mașină. Cobor, deci, în pasajul de la metrou și ies în colțul Palatului Șuțu. E o clădire veche, un martor al Bucureștilor de odinioară. Palatul a fost construit în 1833, ca reședință a marelui postelnic C. Grigore Șuțu. În vremurile bune de odinioară, familia Șuțu organiza baluri somptuoase și invita prietenii la plimbări relaxante prin grădina care înconjura palatul. Nimic nu a mai rămas din ea. Au acoperit-o asfaltul, dalele, pavelele, blocurile. După doi pași, ajung la statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu, "la coada calului", cum îi mai spun bucureștenii acestui loc. Statuia a fost dezvelită în 1874, sculptor fiind francezul Albert Ernest Carriere de Belleuse. Imperiile turc și austro-ungar nu au văzut cu ochi buni amplasarea în buricul Bucureștilor a statuii unui mare erou național, care le bătuse cândva armatele și realizase o temporară unire a românilor din toate principatele. Câțiva ani mai târziu, după dezvelirea monumentului, armata română se întorcea victorioasă din Războiul de Independență, purtat în sudul Dunării împotriva turcilor. Câteva tunuri capturate de la otomani au fost puse lângă statuia domnitorului. În timpul primului război mondial, profitând de ocupația germană, turcii, aliați ai teutonilor, și-au luat tunurile înapoi. Acum, după o serie de lucrări edilitare, piața unde se află statuia ecvestră a fost reamenajată. Au curățit și monumentul de slinul depus de-a lungul vremii și i-au dat o strălucire nouă. Acum e liniște în piața proaspăt pavată. Plouă mărunt, suflă un vânt rece, care îi grăbește pe pietoni către casă sau cafenele. Câteva vrăbii se ceartă pe o bucățică de covrig. O vânzătoare de flori, zgribulită, cu un coș de nuiele plin cu buchețele de ghiocei, se plânge că nu a vândut nimic. Parcă e mai bine așa, când istoria ia o pauză.
O grădină dispărută
Traversez înapoi Bulevardul Elisabeta și mă apropiu din nou de Universitate, pe str. Academiei. Mașinile stau parcate una lângă alta. Trec de Arhitectură, las pe dreapta Biserica "Sf. Nicolae Dintr-o Zi", păzită de bodiguarzii unei firme private. Lăcașul a fost construit din piatră, de Doamna Marica, soția lui Constantin Brâncoveanu. Așadar, e aici cu mult înainte ca dramaturgul nostru să vină în București. În drumurile sale către celebra grădină Rașca, aflată odinioară prin aceste locuri, cam pe unde e intersecția str. Academiei cu str. Edgar Quinet, I. L. Caragiale o fi auzit deseori clopotele și cântările bisericești, fuzionând, în aerul înmiresmat de flori, cu sunetele viorilor mânuite cu virtuozitate de renumiții Ziehrer și L. Weist, ultimul supranumit "Strauss al Bucureștilor". Rașca, potrivit unui călător francez, era "singura grădină unde te poți plimba ascultând muzică (...) grădina este iluminată și, în zilele de sărbătoare, iluminatul este strălucitor (...) o stea mare din sticlă multicoloră și palmieri de tablă purtând globuri colorate în loc de fructe anunțau marile serate (...) mesele luminate de o lumânare protejată de un manșon de sticlă primesc consumatorii care pot, după voie, să cineze sau să bea bere, limonadă". Numele grădinii dispărute și căzute în uitare venea de la un ceh sau polonez, Hirtska, proprietar de birt și terasă de vară. Românii nu i-au pronunțat numele corect, ci l-au transformat, așa cum le stă-n obicei, în Rașca, și așa a rămas, până la desființarea grădinii. Pe scena de la Rașca, a fost jucată în premieră piesa "Conu Leonida față cu reacțiunea", dar au fost reprezentate, de asemenea, și celelalte mari comedii: "O noapte furtunoasă" și "O scrisoare pierdută". Nimic nu a mai rămas din grădina aceea plină de viață și voie bună, cosmopolită, loc de întâlnire al Orientului cu Occidentul. Zidurile și asfaltul au îngropat-o ireversibil. Orașul e nemilos cu natura. O înghite hulpav.
Pe Podul Mogoșoaiei
În sfârșit, ajung în Calea Victoriei, pe vremuri axul central al orașului, numit la început Podul Mogoșoaiei, apoi, după intrarea triumfală a armatei române în urma Războiului de Independență, a primit numele perpetuat până în zilele noastre. Cândva, drumul, deschis pentru Brâncoveanu ca legătură între Curtea Domnească și palatul de la Mogoșoaia, a fost podit cu lemn, de asta i s-a spus Podul Mogoșoaiei. Mă aflu exact la intersecția cu str. Ion Câmpineanu. Pe partea dreaptă a străzii e Hotelul Continental, alb, cochet, luxos. Peste drum, un alt hotel, construit din sticlă, dar în arhitectura căruia a fost reconstituită fațada cu coloane masive a fostului Teatru Național, distrus în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe colț e blocul cu ceas, construit în perioada interbelică, pe locul unei clădiri la parterul căreia se afla celebra berărie "Gambrinus", un loc binecunoscut al lumii lui Caragiale, un episod trecător și spumos din lipsita de noroc carieră de berar a dramaturgului. Aici, în această intersecție, mă aflu poate în cel mai caragialian loc cu putință. În cel mai aglomerat spațiu cu personaje și întâmplări din opera și viața lui nenea Iancu. Oriunde aș îndrepta privirea, dau peste "un bibic", peste "o mangafa", peste "o duduiță", "un ambetat", "un mațe fripte", "un muscal" care își biciuiește caii, "un apropritar", "o damă bine", "un studinte" etc. Aici, în această intersecție ocupată toată săptămâna de ambuteiaje rutiere, vin de pe toate străzile, trec unele pe lângă altele, se ating, se amenință, se ignoră, aleargă, se plimbă, se agită, se privesc în vitrine, se așteaptă, își pierd răbdarea, își șterg fruntea de sudoare, își privesc ceasul cam toate personajele lui Caragiale. E de ajuns numai să ridicăm bariera imaginației și uite-le cum dau buzna sau, mai degrabă, noi intrăm în timpul lor. Timp al cărții și al vieții deopotrivă, fiindcă la Caragiale, un realist înveterat, un observator neostoit al peisajului social și al tablourilor în veșnică mișcare ale străzii și un cititor avid de gazete cu faptele lor diverse, e greu să tragi o frontieră sigură între scris și realitate. Dar ia fiți, vă rog, un pic atenți! Uitați un tânăr cam grăbit ce merge spre Palatul Regal, apoi se abate în stânga, spre Cișmigiu. La scurt timp, în urma lui, se strecoară, ca să nu fie văzut, un domn cu mustață. Da, e însuși Caragiale, director pe atunci la "Revolta Națională", iar băiatul pe care-l urmărește e angajatul său, reporterul special, d-l Caracudi. Șeful său are o mare curiozitate. Cine îi furnizează acele informații exclusive, despre cele mai secrete întâlniri și discuții din interiorul Palatului și Guvernului? Știrile sunt cu adevărat senzaționale, încât opinia publică le consumă cu satisfacție deplină și astfel vânzările gazetei cresc uimitor. Caragiale nu are pace până nu află taina lui Caracudi. De aceea e acum pe urmele reporterului. Până la urmă, se dumirește: Caracudi nu are nicio sursă secretă. Tot ce face e să se așeze la o masă, în Cișmigiu, și să inventeze știri. Le scrie frumos, cu tocul pe colile albe, și apoi le livrează șefului său, ca fiind adevărate. Uluitor, fanteziile sale politice nu sar departe de realitate. Nimeni nu le contestă, nimeni nu le dezminte. Satisfăcut de metoda jurnalistică a subalternului său, directorul "Revoltei Naționale" îl invită la masă, la Iordache, un restaurant celebru în epocă. "...Sunt foarte mulțumit de serviciile tale... «Revolta» fără ele n-ar plăti o para chioară, cu toate articolele și foiletoanele noastre...". O fi rămas Caracudi acolo, în secolul său, sau dimpotrivă, îl regăsim și astăzi, prin redacții de presă și de televiziune, inventând știri, manipulând publicul cu ficțiuni, la presiunea șefilor care trebuie să atingă țintele de audiență? Mă tem că reporterul special al "Revoltei Naționale" are o mulțime de urmași care, ce-i drept, nu mai scriu cu tocul pe hârtie, ci folosesc tehnologie de ultimă oră, cu atât mai eficientă, în a duce de nas opinia publică. Iar șefii lor nu se dovedesc mai puțin recunoscători decât pe vremuri directorul "Revoltei". Parol!
Ion Luca, mire fericit
Nenea Iancu îmi face semn cu bastonul să urc pe Calea Victoriei, spre Palatul Regal. În dreptul Bisericii Crețulescu se oprește și arată spre silueta zveltă, din cărămidă subțire, înconjurată de un brâu floral sculptat în piatră. În această frumoasă biserică s-a căsătorit I. L. Caragiale cu Alexandrina Burelly, fiica mijlocie a arhitectului Gaetano Burelly, în data de 7 ianuarie 1889. Alexandrina era comparată de cronicarul monden Claymoor, cu "un boboc de trandafir mai fraged decât florile de măceș de pe rochia ei" și era considerată "o frumusețe andaluză", deși originile ei, sunt de acord toți biografii, erau grecești. Bunicul ei patern, un anume Antonie Burelly, sosise în București, se pare, odată cu suita lui Caragea Vodă, când venise și bunicul lui Caragiale, Ștefan Caragiali, bucătarul, plăcintarul sau ce o fi fost cu adevărat. Ascendența mirilor, care treceau pragul bisericii Crețulescu, pare să fi avut, deci, destule lucruri în comun. Ion Luca și Alexandrina nu veneau din lumi diferite. Între ei era însă o diferență de vârstă semnificativă. Dramaturgul avea 37 de ani, pe la tâmple îi apăruseră deja fire cărunte. Alexandrina abia împlinise 24 de ani și trecea drept una dintre frumusețile feminine ale Bucureștilor. Așadar, o fată frumoasă și dintr-o familie bună, tatăl ei, Gaetano Burelly, fiind un distins și competent architect. Ce îi mai trebuia lui Caragiale? Dragoste conjugală, bună înțelegere și, desigur, urmași. Avea deja un copil, pe Mateiu, viitorul autor al "Crailor de Curte Veche". Mateiu se ivise pe lume în 1885, ca fruct al iubirii dintre dramaturg și Maria Constantinescu, pe care o cunoscuse la Regia Tutunului, unde, în anii aceia, făcea pe funcționarul, ca să câștige o leafă. Relația dintre tată și fiu, în timp, nu s-a dovedit prea cordială, fiind marcată de veșnice tensiuni. Ion Luca s-a străduit însă să-i asigure lui Mateiu educația cuvenită și condiții de viață mulțumitoare, fără să se bucure în schimb de prea multă recunoștință. Tată al unui copil dintr-o relație anterioară, bărbat deja puriu, cu fire albe pe la tâmple, un veșnic chiriaș prin casele târgoveților, cu ce oare o atrăsese Ion Luca pe Alexandrina, astfel încât fata să accepte cererea în căsătorie, anulând șansa unei partide mai bune? Celebritatea a fost probabil unul dintre atuurile bărbatului dornic de însurătoare. Piesele lui deja fuseseră jucate la Teatrul Național, ba mai mult, Ion Luca ajunsese chiar director al Teatrului Național, funcție care îl plasa printre notabilitățile urbei. În plus, spiritul său plin de șarm, mereu pus pe glume, pe ironii fine, combativ în societate, fără să rămână dator nimănui în disputele care se țineau lanț în presă, în politică și în viața literară, o va fi cucerit pe tânăra mondenă. De acum, va fi doamna Caragiale și se va bucura de atenția unui soț celebru. De acum, Ion Luca era bărbat cu nevastă la casa lui. Vorba vine, fiindcă nu au avut o casă a lor, ci au locuit în chirie, la diferite adrese, mutându-se des, ca în schițele "Caut casă" și "De închiriat", fiindcă "... nicăieri nu se mută mai mult și mai des lumea ca la București; e natural - capitala trebuie să dea tonul progresului". Familia Caragiale nu a fost scutită de lipsuri și chiar tragedii. Le-au murit două fetițe, la vârste fragede, din cauza tusei convulsive. Duiliu Zamfirescu l-a întâlnit pe nefericitul tată arătând jalnic pe stradă: "... nu l-oi uita niciodată din cauza felului cum era răsfrânt gulerul paltonului, a căciulii, de imitație de astrahan, din care ieșea cleiul, a ochilor miopi pe care-i supăra frigul, a modului cum mi-a zis «ce mai faci mă, Duilă?»... Era o așa trivială desnădăjduire în bietul om...". Le-au trăit însă doi copii, o fată și un băiat, Ecaterina și Luca, alături de care, la Berlin, unde s-a exilat voluntar familia Caragiale, era ținut uneori și ursuzul Mateiu, nemulțumit că nu se bucură numai el de toată dragostea tatălui și a mamei sale adoptive. Alexandrina i-a supraviețuit dramaturgului peste 40 de ani. I-a fost alături până în ultima clipă. În 1945, a înregistrat un disc cu amintiri despre soțul său. Cei care l-au cunoscut au spus despre Caragiale că a fost un bun familist. "Uneori, ochii i se umpleau de lacrimi, privindu-și frumoasa familie", scrie Cella Delavrancea.
"Țal!"
Am parcurs numai o postață din Bucureștii lui Caragiale, al cărui spirit, speriat probabil de ploaia rece de februarie, m-a părăsit, dispărând pe vreo străduță cunoscută. Din fericire, cu toate transformările, mutilările și distrugerile îndurate de oraș de-a lungul epocilor, au supraviețuit multe clădiri de la finalul secolului al XIX-lea. Prin unele, sedii de redacții de ziar, a călcat și dramaturgul, un febril gazetar, dar și făcător de gazete. Pe altele le-a privit zilnic în drumul său spre casă sau spre vreo berărie, unde se întâlnea cu amicii, ca să pună țara la cale sau să-i ia peste picior pe mai marii zilei. Pe nimeni nu ierta spiritul său zeflemitor. I-a plăcut să se avânte în războaiele de presă, gusta mesele udate cu vin bun pe vreo terasă de vară, unde îi striga pe chelneri "Țal!", și aprecia poantele lui Mitică, numele generic al bucureșteanului care nu se pierde în abisuri filozofice, preferând contactul exclusiv cu realitatea. Lumea aceasta a lui Caragiale a fost deseori blamată, din mai multe direcții, fiind acuzată ba de superficialitate, ba de incultură, de mimetism, de nestatornicie. Oricine a vrut a găsit ceva de reproșat acelei epoci, nu îndeajuns de occidentalizate, deși se străduia, nu îndeajuns de emancipată de orientalism. Dar era o lume cu mult mai normală, decât cele care au înlocuit-o după moartea lui Caragiale. Cu tot "văzul său monstruos", marele dramaturg nu și-ar fi putut imagina teroarea pe care au adus-o în lumea românească totalitarismele secolului XX. Și din care nu ne-am revenit pe deplin.